Contract de credit. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de risc. Lipsa criteriilor obiective pentru perceperea acestuia. Natura abuzivă a clauzei – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute

–          contract de credit

–          clauză abuzivă

–          comision de risc

 

 Legea nr. 193/2000, art. 4

Directiva 93/13/CEE, art. 3

Atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii stabilite prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator fiind într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.  

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1393 din  2 aprilie  2013

 

Prin sentinţa nr. 492 din 17 iunie 2011, Tribunalul Prahova, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC V. România SA – Sucursala Ploieşti, a admis acţiunea formulată de reclamantele H.E.M. şi H.G. şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc, prevăzute în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale şi art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. 0114135/01.08.2007, fiind obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 258,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat convenţia de credit nr. 0114135/01.08.2007, prin care pârâta le-a acordat reclamanţilor un împrumut cu garanţie imobiliară, în valoare totală de 230.500 CHF, pentru o perioadă de 396 de luni  şi, potrivit art. 5 lit. a) din condiţiile speciale şi art. 3.5. din condiţiile generale ale convenţiei s-a prevăzut aplicarea unui comision de risc în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei de credit.

În ceea ce priveşte excepţia invocată de către pârâta SC V. România SA – sucursala Ploieşti, tribunalul a respins această excepţie ca neîntemeiată, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, or, contractul a fost încheiat cu această sucursală care are organe de conducere, plan de cheltuieli şi venituri şi cont bancar propriu.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 50/2010, noţiunea de comision de risc nu mai este prevăzută, băncile având obligaţia legală de a le înlătura din contractele încheiate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC V. România SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 20 din 23 februarie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC V. România SA şi a reţinut în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive că pârâta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite şi obligaţiile asumate, în limitele dispoziţiilor art. 41 alin. 2 C. proc. civ., şi implicit, de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop. Această legitimare procesuală pasivă, rezultă din convenţia de credit nr. 0114135/1.08.2007, fiind aplicată ştampila sucursalei pentru bancă, organele de conducere ale sucursalei încheind contractul, după cum însăşi apelanta menţionează în cererea de apel, iar întâmpinarea depusă la instanţa de fond este formulată prin reprezentant – împuternicitul sucursalei şi administratorul de cont.

            S-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, clauza comercială care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, iar în condiţiile în care apelanta nu justifică în ce măsură există criterii obiective care stau la baza perceperii acestui comision, nefiind precizat riscul pentru a cărui acoperire este perceput, se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului sinalagmatic.

Totodată, s-a mai reţinut că, împotriva riscului de neplată, pârâta a constituit garanţii reale mobiliare şi imobiliare, asigurându-şi mecanisme de protecţie împotriva acestui risc, ceea ce demonstrează, odată în plus, ca acest comision de risc este abuziv şi că apelanta deţine încă un instrument de asigurare împotriva riscului de neplată, prin garanţiile personale aduse de intimaţii – codebitori, iar art. 4 din condiţiile speciale ale contractului stipulează şi comisioane de penalizare, în situaţia neplăţii la scadenţă a ratelor lunare.

Or, toate aceste garanţii pe care le are banca împotriva riscului de neplata duc la concluzia că, prevederile contractuale ce reglementează comisionul de risc constituie, în fapt, o clauză contractuală abuzivă, lovită de nulitate absolută, comisionul fiind perceput de bancă pentru a-şi acoperi propriul risc dar impus intimaţilor, deşi, la rândul lor, reclamanţii suportă propriul risc, decurgând din deteriorarea cursului de schimb valutar şi diminuarea veniturilor.

Prin stabilirea în acest mod a clauzei privind comisionul de risc, instanţa de apel consideră că apelanta a încălcat obligaţia de transparenţă ce îi revenea, cu ocazia încheierii contractului de credit şi că în speţă, instanţa de fond nu a dat mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunţat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv asupra clauzelor în mod expres indicate de reclamanţi în cerere.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V. România SA Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13CEE şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi a sentinţei, şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

O primă critică adusă deciziei atacate se referă la faptul că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sucursalei Ploieşti de către instanţa de fond, excepţie menţinută de către instanţa de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta consideră că instanţele au nesocotit principiul rolului activ, consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că trebuia soluţionată problema referitoare la natura juridică a nulităţii solicitate, în raport de motivele invocate de reclamant, întrucât nulitatea a cărei constatare este solicitată prin acţiunea introductivă este una relativă, iar nu una absolută.

O altă critică se referă la faptul că decizia atacată este nelegală, fiind dată prin interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000, referitor la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, având în vedere că definiţia dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiţiei cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE şi că atât prevederea naţională, cât şi cea comunitară stabilesc trei condiţii a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv : clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; să fie contrară bunei-credinţe: şi prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În acest context, recurenta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca stipulaţiile contractuale invocate de reclamanţi să fie considerate abuzive, astfel că, în opinia sa, clauza prevăzută la art. 5 lit. a) nu este o clauză abuzivă, în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că acesta face parte din preţul contractului de credit, neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv. Pe de altă parte, în situaţia în care s-ar accepta că este posibilă o astfel de analiză, se poate constata ca această clauză a fost negociată şi nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar reclamanţii nu au făcut dovada modului în care se manifestă acest dezechilibru semnificativ.

A mai susţinut recurenta că instanţele au făcut o aplicare greşită a normelor de drept intern şi european referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în DAE, dobânda anuală efectivă, acesta reprezentând preţul serviciului prestat de către bancă.

 Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC V. România SA Bucureşti să fie respins, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte a examinat cu precădere excepţia nulităţii recursului invocată de intimată în temeiul art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care stabileşte condiţiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Obligaţia de a respecta condiţiile de promovare care ţin de forma şi conţinutul cererii de recurs înscrisă în acest articol este rezultatul calificării căii de atac a recursului din cuprinsul prevederilor art. 299-316 C. proc. civ. drept cale extraordinară de atac care poate fi îndreptată împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile legii şi numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Raportând dispoziţiile de mai sus la cererea de recurs s-a constatat că prin recursul promovat de pârâtă s-au indicat motivele de nelegalitate şi a indicat în drept dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13/CEE şi prevederile Legii nr. 193/2000. În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, s-a constatat din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor că recurenta a expus în fapt greşelile, care în opinia sa, au dus la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Aprecierea acestor argumente şi măsura în care se încadrează în cerinţele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanţa de recurs, aşa încât, în situaţia dată nu va putea fi reţinută excepţia invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 304¹ alin. 1 lit. c) C. proc. civ.

În acest context, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt incidente, având în vedere că în speţa de faţă a fost exercitată calea de atac a apelului, iar dezvoltarea motivelor relevă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC V. România SA – Sucursala Ploieşti, se reţine că, în mod corect s-a apreciat că excepţia este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 41 alin. 2 C. proc. civ., potrivit cărora, asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, iar în cauza de faţă, contractul a fost încheiat cu această sucursală, care are organe de conducere.

Mai mult decât atât, la fila 60 din dosarul de recurs pârâta SC V. România SA a depus, la data de 29 martie 2013, un înscris prin care arată că înţelege să confirme şi să-şi însuşească documentele semnate de angajaţii sucursalei Ploieşti, depuse în cauză şi că, în acest sens, se acoperă orice eventual viciu privind prezentul dosar.

Critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ, consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. 5 C. proc. civ., privind natura juridică a nulităţii solicitate prin cererea introductivă, se constată că este nefondată, întrucât temeiul de drept invocat în formularea cererii de chemare în judecată este art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar sancţiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută, în acest sens se reţine că stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea-credinţă, care trebuie să fie calificată drept cauză ilicită, sancţionată cu nulitatea absolută.

Astfel, o obligaţie asumată în baza unei clauze abuzive este fondată pe o cauză nelicită, fiind contrară bunelor moravuri şi ordinii publice, iar sancţiunea care intervine este cea a nulităţii absolute şi nu relative.

 Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000, din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contractuale, se constată că s-a apreciat în mod corect că această clauză inserată în convenţia de credit se circumscrie clauzelor abuzive, fiind întrunite dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel că această critică nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru fiecare dintre clauzele invocate, în raport de criticile efective ce au făcut obiectul apelului.

În ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă”, art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au  negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă,  provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reţine că în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. 1 din lege, cât şi în legislaţia comunitară se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv.

De asemenea, alin. 3 al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva 93/13/CEE nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul, art. 4 alin. 3, teza 1.

În acest sens, se constată că banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. 3 din lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenta consideră că, clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă, se constată că este nefondată, având în vedere că, atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În acelaşi sens este şi Rezoluţia Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, potrivit căreia, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

Referitor la raţiunea perceperii comisionului de risc, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii stabilite prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

Criticile recurentei privind greşita aplicare de către instanţă a normelor de drept intern şi european referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în DAE, dobânda anuală efectivă, se constată că nu este relevantă, întrucât însăşi recurenta a confirmat, în motivele de apel că acest comision – de risc – este inclus în dobânda anuală efectivă, DAE, deşi acest lucru nu a fost menţionat în contract cu titlu de dobândă.

 Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V. România SA Bucureşti.