Raport juridic cu element de extraneitate. Norme conflictuale. Determinarea legii aplicabile – Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
– cesiune de creanţă
– raport juridic cu element de extraneitate
– excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române
– norme conflictuale
Legea nr. 105/1992, art. 3, art. 7, art. 120, art. 149
C. proc. civ., art. 343 şi urm.
În cazul în care raportul juridic dedus judecăţii conţine un element de extraneitate, prin părţile raportului juridic, iar instanţa competentă jurisdicţional să soluţioneze procesul este instanţa română, conform art. 149 din Legea nr. 105/1992, unde se află sediul pârâtului, persoană juridică română, revine acestei instanţe stabilirea legii aplicabile în cauză, a dreptului material cu care raportul prezintă legături prin elementul său de extraneitate.
Prin urmare, este obligaţia instanţei sesizate să stabilească legea aplicabilă în cazul unui conflict între legea ţării căreia îi aparţine instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul are legătură prin elementul său de extraneitate, instanţa nefiind ţinută de textul de lege indicat de parte.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 896 din 5 martie 2013
1 – Obiectul cauzei şi sentinţa pronunţată la data de 2 iunie 2011 de Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, ca primă instanţă.
Prin acţiunea introductivă, înregistrată la 4 mai 2010 pe rolul Tribunalul Bucureşti reclamantul P.F. a solicitat obligarea pârâtei SC C.I. SRL, cu sediul în Bucureşti Str. J. nr..62, înregistrată la O.R.C. sub nr. J40/xx512/1993, la plata sumei de 1.094.666,64 euro reprezentând cuantumul creanţei principale care incumbă pârâtei conform contractelor de vânzare-cumpărare de părţi sociale încheiate de pârâtă cu V. SpA la data de 29 noiembrie 2006, cu M.I. SpA la 3 octombrie 2006 cu Dl. R.B. la data de 3 octombrie 2007 şi a cesiunii de creanţă subsecventă intervenită între reclamant şi vânzătorii din cele trei contracte de vânzare-cumpărare de părţi sociale.
În motivare, reclamanta a arătat că pârâta SC C.I. SRL a achiziţionat în perioada 2006-2007 100% din capitalul social al societăţii italiene G.M. SpA, în baza a trei contracte de vânzare-cumpărare părţi sociale încheiate cu asociaţii societăţii italiene, parte din preţul convenit pentru părţile sociale achiziţionate de la fiecare asociat urmând să fie achitat de dobânditoare în 24 de tranşe lunare egale.
Potrivit reclamantului, la data semnării celor trei contracte de vânzare-cumpărare avea calitatea de asociat majoritar al pârâtei C., deţinând o cotă de participare la capitalul social al acesteia de 59,69%. În considerarea acestui fapt şi a colaborării îndelungate de afaceri cu vânzătorii, reclamantul s-a angajat faţă de vânzători ca, în situaţia că vinde integral sau într-o proporţie majoritară cota sa de participare la capitalul social al C. să preia creanţele vânzătorilor împotriva societăţii C. pentru ratele neachitate la acea dată.
A susţinut reclamantul că această înţelegere a părţilor s-a dorit a fi o garanţie suplimentară pentru încasarea integrală a preţului părţilor sociale vândute, fiind impusă de vânzători ca o condiţie esenţială pentru perfectarea tranzacţiei.
Potrivit reclamantului, la data de 4 februarie 2008 şi-a cesionat către societatea poloneză P.M. 75% din cota sa de participare la capitalul social al C., iar după perfectarea acestei tranzacţii a încheiat cu cei trei vânzători cesiunea de creanţă asumată prin cele trei contracte de vânzare-cumpărare, transferând vânzătorilor preţul creanţelor din acel moment, respectiv suma de 1.094.666,64 euro şi notificând pârâta C., în calitate de debitor cedat preluarea creanţelor de la cei trei vânzători.
Cu privire la poziţia pârâtei C. reclamantul a susţinut că după notificarea cesiunii de creanţă astfel consimţită, aceasta a refuzat să-şi mai onoreze obligaţiile de plată asumate prin cele trei contracte de vânzare-cumpărare ceea ce a determinat promovarea prezentei acţiuni.
În apărare pârâta SC C.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române susţinând că legea aplicabilă contractelor de vânzare-cumpărare părţi sociale şi contractului de cesiune de creanţă este legea italiană.
Pe fondul cauzei pârâta a arătat că preţul acţiunilor G.M. SpA a fost inclus şi achitat de către societatea poloneză P.M. ca parte din preţul achitat reclamantului şi celorlalţi asociaţi din C. pentru părţile sociale cedate.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, prin încheierea de la termenul din 14 februarie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei generale a instanţelor române apreciind, în raport de argumentele pârâtei, circumscrise numai dificultăţilor pe care le-ar avea instanţa română în aplicarea legii italiene, că potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert, partea care o invocă putând fi obligată să facă dovada conţinutului ei.
Cu privire la fondul cererii introductive, tribunalul a considerat că esenţială este identificarea legii aplicabile raportului juridic fundamental, cel din care a izvorât dreptul afirmat de reclamant de a pretinde restul de preţ de la pârâtă, respectiv cele trei contracte de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale capitalului social al unei societăţi comerciale persoană juridică de drept privat italian.
În opinia primei instanţe dispoziţiile aplicabile pentru soluţionarea acestei chestiuni sunt cele din art. 157 din Legea nr. 105/1002 potrivit cărora condiţiile şi efectele transmiterii unui titlu de valoare ce sunt supuse legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.
Concluzionând, tribunalul a reţinut că cele trei contracte de vânzare-cumpărare de părţi sociale sunt guvernate de legea italiană.
În continuarea raţionamentului, prima instanţă a constatat că reclamantul nu a indicat textele legii italiene aplicabile transmiterii de părţi sociale, iar cererea precizatoare depusă la termenul din 2 mai 2011 în sensul că se întemeiază pe prevederile legii italiene referitoare la cesiunea de creanţă, a fost declarată tardivă.
În acest context, judecătorul român nu este obligat să cunoască legea străină, reclamantul fiind dator să facă dovada conţinutului său, dovadă pe care acesta nu a făcut-o, ceea ce impune soluţia de respingere a acţiunii.
2 – Apelul. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 20 aprilie 2012.
Prin decizia nr. 185, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate de reclamantul P.F. şi pârâta SC C.I. SRL împotriva sentinţei fondului pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţei invocată de pârâta SC C.I. SRL prin întâmpinare, întemeiată pe clauza compromisorie inserată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 februarie 2008 cu P.M. instanţa a constatat lipsa de temei a susţinerilor intimatei-pârâte, care nu poate invoca o atare excepţie decât în faţa primei instanţe înainte de a-şi formula apărările conform art. 3433 alin. (2) lit. a) C. proc. civ.
Cu privire la dreptul aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, având în vedere că reclamantul îşi întemeiază pretenţiile sale pe angajamentul luat ca persoană fizică în cele trei contracte de vânzare-cumpărare părţi sociale, instanţa a apreciat că în stabilirea legii aplicabile este relevantă obligaţia caracteristică în operaţiunea juridică prealabilă cesiunii de creanţă, respectiv cesiunea de părţi sociale, care a fost convenită după legea italiană, astfel că legea aplicabilă litigiului este cea a creanţei cedate, adică legea italiană sub care cei trei acţionari V. SpA, M.I. SpA şi R.B. şi-au cesionat părţile sociale deţinute la G.M. SpA.
În acest sens, instanţa a apreciat că se impunea a fi verificat dacă după legea italiană există elementele constitutive ale cesiunii de creanţă invocată de reclamant, respectiv cesiunea către reclamant a creanţei deţinute de cele trei societăţi faţă de debitoarea lor, pârâta din prezenta cauză.
Cum reclamantul a depus avizul unor experţi italieni cu privire la dreptul italian, se poate verifica îndeplinirea condiţiilor constitutive ale operaţiunii de cesiune, iar refuzul primei instanţe de a judeca litigiul pe fond impune, în raport de art. 297 C. proc. civ., anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Totodată, instanţa a constatat că reclamantul a invocat ca temei al dreptului său de creanţă angajamentul luat faţă de cele trei cedente de părţi sociale şi notificarea pe care acestea au adresat-o pârâtei, neprevalându-se de contractul încheiat cu P.M. SA.
3. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.I. SRL, solicitând modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamant şi menţinerea obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată suportate în fond şi apel în cuantum de 67.050,39 lei.
Recurenta şi-a întemeiat criticile de nelegalitate pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 9 şi pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut, în sinteză, următoarele:
Sub un prim aspect, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv art. 1591 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare de părţi sociale încheiat cu P.M. SA la 14 februarie 2008 se inserează o clauză compromisorie în favoarea Centrului de Arbitraj al Camerei Federale Austriece de Comerţ.
Potrivit recurentei, reclamantul şi-a întemeiat creanţa pe elementele contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu părţile italiene, dar şi pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu P.M. SA, ceea ce atrage incidenţa clauzei compromisorii, necompetenţa instanţelor judecătoreşti putând fi invocate de părţi în orice stare a pricinii, iar dispoziţiile art. 3433 alin. (2) C. proc. civ. pe care instanţa de apel îşi întemeiază soluţia de respingere a excepţiei nu sunt incidente, deoarece se referă la tribunalul arbitral.
Sub un al doilea aspect subsumat motivului întemeiat pe art. 304 pct. 9, recurenta a susţinut că reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 969 C. civ. român, iar instanţa de apel nu putea să modifice sistemul de drept aplicabil situaţiei prezentate de reclamant, reţinând aplicarea dreptului italian fără a-şi încălca obligaţia de imparţialitate.
Sub un ultim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a indicat motivele pe care se sprijină decizia de admitere a apelului reclamantului afirmând numai că legea aplicabilă este legea italiană, deşi reclamantul s-a întemeiat pe dispoziţiile legii române, iar cererea precizatoare din data de 2 mai 2011 prin care îşi modifică temeiul de drept al acţiunii a fost corect calificată de prima instanţă ca o cerere modificatoare depusă tardiv în raport de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
Cu privire la cererea de recurs, reclamantul-intimat a formulat întâmpinare la 21 ianuarie 2013 solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, reclamantul a arătat că instanţa română este obligată să aplice legea străină, dacă conţinutul său este dovedit în modalităţile prevăzute în art. 7 din Legea nr. 105/1992, dovezi administrate în faţa primei instanţe.
4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivele invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
4.1. Cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
În primul rând, Curtea constată că această apărare a pârâtei-recurente întemeiată pe invocarea clauzei compromisorii existente într-un contract în care nu este parte are un caracter formal, neavând nicio legătură cu obiectul cauzei şi cadrul procesual stabilit prin acţiunea introductivă, respectiv cu raportul juridic dedus judecăţii.
Obiectul cererii de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.094.666,64 Euro reprezentând cuantumul creanţei ce-i incumbă conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă cu privire la părţile sociale reprezentând 100% din capitalul social al societăţii italiene G.M. SpA şi cesiuni de creanţă subsecvente pentru restul de preţ rămas neachitat, cesiune intervenită între reclamant şi vânzătorii italieni ai părţilor sociale.
Clauza compromisorie invocată de pârâta-recurentă a fost consimţită în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 februarie 2008 prin care reclamantul din prezenta cauză îşi cesionează către o societate poloneză P.M. SA cota sa de participare la societatea pârâtă SC C.I. SRL.
Invocarea acestui contract de vânzare-cumpărare în prezenta acţiune a avut ca scop numai dovedirea îndeplinirii condiţiei din contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu asociaţii italieni, de natură să activeze garanţia suplimentară acordată vânzătorilor italieni pentru încasarea integrală a preţului vânzării în ipoteza în care reclamantul, asociat majoritar al cumpărătorului SC C.I. SRL, îşi va vinde participaţia sa.
Aşadar, raportul juridic dedus judecăţii nu vizează contractul de vânzare-cumpărare din 14 februarie 2008 încheiat de reclamant cu societatea poloneză în care este prevăzută la art. 12.11 o clauză compromisorie, contract în care pârâta-recurentă SC C.I. SRL nici nu este parte.
Chiar dacă pârâta SC C.I. SRL susţine prin întâmpinare că nu datorează restul de preţ, deoarece prin preluarea părţilor sociale de către societatea poloneză de la reclamant s-ar fi achitat şi valoarea rămasă de plătit pentru societatea italiană, această apărare nu o legitimează procesual să invoce o clauză compromisorie dintr-un contract în care nu a fost parte şi care nu face obiectul raportului juridic dedus judecăţii, el putând fi examinat, la rigoare, ca un mijloc de probă în verificarea afirmaţiilor sale.
Prin urmare, Curtea apreciază invocarea acestei excepţii inaplicabilă cauzei, străină de raportul juridic dedus judecăţii neputându-se stabili faţă de obiectul acţiunii incidenţa clauzei compromisorii respective, în condiţiile în care nu s-a formulat o cerere reconvenţională sau o cerere de intervenţie din partea societăţii poloneze întemeiată pe contractul care conţine clauza compromisorie, singura îndreptăţită cu respectarea însă a dispoziţiilor legale să o invoce.
Distinct de acestea, chiar dacă din punct de vedere al dispoziţiilor procedurale referitoare la arbitraj art. 343 şi urm. C. proc. civ., soluţia pronunţată de instanţa de apel în sensul respingerii excepţiei este corectă, esenţială în soluţionarea excepţiei este împrejurarea că pârâta nu poate invoca această excepţie deoarece nu este îndeplinită condiţia premisă instituită în art. 3434 – respectiv, părţile din proces să fi încheiat o convenţie arbitrală cu privire la litigiul dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al cererii şi legea aplicabilă, indicarea în cererea introductivă a prevederilor codului civil român nu leagă instanţa care poate să intervină, cu respectarea principiului contradictorialităţii, punând în discuţie aplicarea altor texte de lege pentru încadrarea corectă a situaţiei de fapt calificată juridic de către parte.
În cauză, cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe instituţia cesiunii de creanţă, motivele de fapt şi de drept expuse în cerere atestând incontestabil că fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, cauza cererii de chemare în judecată, este cesiunea de creanţă convenită de reclamant cu vânzătorii italieni ai părţilor sociale pentru restul de preţ neachitat şi datorat de pârâta SC C.I. SRL.
Cum raportul juridic dedus astfel judecăţii conţine un element de extraneitate, prin părţile raportului juridic, iar instanţa competentă jurisdicţional să soluţioneze procesul este instanţa română după art. 149 din Legea nr. 105/1992 unde se află sediul pârâtului, persoană juridică română, revine acestei instanţe stabilirea legii aplicabile în cauză, a dreptului material cu care raportul prezintă legături prin elementul său de extraneitate .
Prin urmare, este obligaţia instanţei sesizată să stabilească legea aplicabilă în cazul unui conflict între legea ţării căreia îi aparţine instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul are legătură prin elementul său de extraneitate, instanţa nefiind ţinută de textul de lege indicat de parte.
În alte cuvinte, în raportul juridic cu element de extraneitate o lege străină se aplică în limitele şi condiţiile impuse de legea forului, de normele conflictuale ale ţării forului în care se găseşte instanţa de judecată.
În sfârşit, potrivit art. 3 din Legea nr. 105/1992 în vigoare la data sesizării instanţei, determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii sau unui raport juridic, calificare care se face după legea forului.
În cazul cesiunii de creanţă, astfel cum a fost calificat raportul juridic art. 120 din Legea nr. 105/1992 prevede că se aplică legea creanţei cedate dacă părţile nu au convenit altfel, obligaţiile dintre cedent şi cesionar fiind supuse legii care se aplică raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.
Prima instanţă, în expunerea argumentelor sale porneşte corect de la aceste dispoziţii legale, dar pentru raţiuni care ne scapă, refuză aplicarea legii italiene deşi erau depuse atestări cu privire la conţinutul reglementării cesiunii de creanţă, şi în egală măsură nu aplică nici prevederile art. 7 din Legea nr. 105/1992 care dau posibilitatea aplicării legii române dacă nu se poate stabili conţinutul legii străine.
Susţinerea recurentului, preluată din considerentele sentinţei, în sensul că reclamanta şi-a schimbat temeiul cererii de chemare în judecată în ce priveşte legea aplicabilă este lipsită de consistenţă juridică, deoarece stabilirea legii aplicabile se face de instanţa competentă să soluţioneze litigiul cu element de extraneitate, reclamantul oferind suficiente elemente pentru aplicarea legii române sau a celei italiene.
Or, odată ce instanţa română a stabilit că este competentă jurisdicţional să soluţioneze litigiul, această dezlegare atrage după sine aplicarea normelor conflictuale de soluţionare a conflictului de lege, respectiv dispoziţiile Legii nr. 105/1992, ceea ce înseamnă indirect şi determinarea legii materiale care se aplică raportului juridic. Cu alte cuvinte, există o legătură între conflictul de jurisdicţie şi conflictul de legi în sensul că soluţia conflictului de jurisdicţie influenţează pe cea din conflictul de lege.
Totodată, Curtea observă că precizarea depusă la termenul din 2 mai 2011 în faţa primei instanţe a fost greşit calificată ca o cerere de modificare a temeiului de drept, depusă tardiv, fundamentul juridic al cererii şi obiectul său rămânând neschimbate respectiv obligaţia de plată a unei sume de bani în temeiul unei cesiuni de creanţă, pârâta având calitatea de debitor cedat.
În ce priveşte critica de nemotivare a deciziei atacate, susţinerile recurentei sunt de asemenea nefondate, un examen obiectiv al considerentelor impun concluzia respectării întrutotul a exigenţelor art. 261 C. proc.civ.
Aşa fiind, Curtea constatând că soluţia adoptată de instanţa de apel de anulare a sentinţei fondului şi trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanţe nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat şi a obligat recurenta, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimat în această fază procesuală.