Cerere de chemare în judecată formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Aplicarea dispozițiilor art. 297 din Codul de procedură civilă în forma în vigoare la data învestirii instanței.  Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Norme tranzitorii de procedură.

Index alfabetic : norme tranzitorii

–          căi de atac

Legea nr. 202/2010, art. XXII

Notă : Ulterior pronunțării acestei decizii, la data de 18 februarie 2013,  a fost pronunțată decizia nr. 2  în recursul în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr.202/2010.

 

Dispoziţiile art. XXII din Legea nr. 202/2010, conţinând norme tranzitorii de aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum a fost modificat, nu pot fi interpretate în sensul că s-ar aplica şi cererilor de apel înregistrate după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, întrucât, referirea din norma tranzitorie la ”cereri formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010”, nu poate fi înţeleasă ca o trimitere şi la căile de atac (sub motiv că şi cererea de apel este o „cerere”), deoarece regimul căilor de atac este dat de reglementarea în vigoare la data învestirii primei instanţe, când s-a declanşat procesul.

În acord cu principiul previzibilităţii procedurii judiciare, sintagma „procese începute şi cereri formulate”, trebuie înţeleasă ca vizând cererea de chemare în judecată pe baza căreia s-a făcut sesizarea primei instanţe şi, astfel, declanşarea procesului.

           Ca urmare, dacă învestirea instanței de judecată s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ. sunt aplicabile în forma nemodificată, incidentă la momentul declanşării litigiului.

 

Secția I civilă, decizia nr.187 din 23 ianuarie 2013

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 20.10.2010, reclamantul Municipiul Timişoara, prin Primar a chemat în judecată pe pârâţii C.E., C.A., C.V., solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 818.545 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, situat în Timişoara, pentru perioada 2001-2007.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că Statul Român a dobândit imobilul menţionat în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar pârâţii s-au înscris în mod fraudulos în cartea funciară a imobilului ca proprietari, cu titlu de restabilire situaţie anterioară prin restituire, respectiv cumpărare.

Prin sentinţa penală nr. 2456/2008 a Judecătoriei Timişoara, s-a dispus radierea din CF nr. 10427 Timişoara, a menţiunilor din foaia de proprietate, începând cu poziţia 4 şi toate înscrierile ulterioare, şi reînscrierea Statului Român, ca titular al dreptului de proprietate. Prin aceeaşi hotărâre, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Primăria municipiului Timişoara privind despăgubiri constând în taxă pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Reclamantul a arătat că lipsa de folosinţă a imobilului a fost calculată prin raportare la taxa de concesionare a terenului, de încasarea căreia Statul Român a fost privat în perioada 2001-2007, că există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi fapta ilicită a pârâţilor, aceştia fiind cercetaţi şi trimişi in judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de pericol (falsuri), care evident sunt susceptibile de a produce prejudicii materiale. Fapta ilicită constă în înscrierea ilegală în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâţilor.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art.998 şi urm. C.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4489/PI din 30.09.2011, Tribunalul Timiş a respins excepţia insuficientei timbrări; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive apăratei C.A. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva pârâtei C.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia puterii de lucru judecat şi a respins cererea de chemare în judecată.

Tribunalul a reţinut, în ce priveşte excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, că reclamantul a achitat în integralitate taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.A., s-a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că persoana chemată în judecată în această calitate este una şi aceeaşi persoană cu C.A., de la care pârâta C.E. a pretins că a cumpărat imobilul. Astfel, cu ocazia cercetărilor desfăşurate în procesul penal nu a putut fi identificată numita C.A., de la care inculpata C.E. a pretins că a cumpărat imobilul. Chiar cu ocazia acelor cercetări, inculpata C.E. a identificat o altă persoană purtând numele C.A. decât pârâta din prezenta cauză, persoană care, potrivit datelor furnizate, domiciliază în Belgia.

Aşa fiind, tribunalul a reţinut că pârâta C.A. din cauză nu este una şi aceeaşi persoană cu numita C.A., indicată în procesul penal de către C.E., ca fiind persoana ce a vândut terenul din litigiu.

Referitor la excepţia puterii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că, prin hotărârile penale definitive (sentinţa penală nr. 2456/2008 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin decizia penală nr. 169/A/2009 a Tribunalului Timiş, irevocabilă prin decizia penală nr. 1007/R/2009 a Curţii de Apel Timişoara), a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Primăria municipiului Timişoara, prin care se solicitau despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, instanţa statuând că pretenţiile părţii civile sunt nefondate, întrucât infracţiunile de pericol (în speţă, falsurile) nu sunt susceptibile de producerea unor prejudicii materiale. Or, aceste statuări ale hotărârii penale definitive se impun cu putere de lucru judecat în cadrul unei noi acţiuni civile cu acelaşi obiect, motiv pentru care a fost admisă excepţia puterii de lucru judecat şi respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Timişoara împotriva pârâţilor C.E. şi C.V. pe acest considerent.

Tribunalul a reţinut, totodată, că admiterea excepţiei puterii de lucru judecat face de prisos analizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către aceeaşi pârâţi.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 56 din 13 martie 2012 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Instanţa de apel a constatat că tribunalul a realizat o greşită apreciere şi aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la excepţia puterii de lucru judecat, cu trimitere la hotărârile penale definitive şi la faptul că prin acestea acţiunea civilă având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului a fost respinsă, cu motivarea că infracţiunile de pericol nu sunt susceptibile de producerea unor prejudicii materiale.

Or, reţinând acest aspect, tribunalul nu a avut în vedere în întregime statuările instanţelor penale, soluţionând eronat această excepţie, cu încălcarea art.20 şi 22 alin. (1) C.pr.pen.

Astfel, s-a constatat că prin sentinţa penală nr.2456/2008 a Judecătoriei Timişoara, a fost respinsă cererea formulată de partea civilă Primăria municipiului Timişoara, pentru despăgubiri constând în contravaloarea imobilului, reţinându-se că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi o faptă ilicită a inculpatei C.E., din care să rezulte prejudiciul şi nici condiţia privind vinovăţia inculpatei.

Pe de altă parte, deşi decizia penală nr.169/A/2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, a menţinut soluţia cu privire la latura civilă a cauzei, a nuanţat situaţia în considerente. S-a reţinut că, pentru ca acţiunea civilă să poate fi exercitată în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii, printre care se regăseşte şi aceea ca infracţiunea săvârşită de inculpat să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Or, această condiţie face ca nu în orice proces penal să poate fi exercitată şi acţiunea civilă, deoarece anumite infracţiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale şi, în consecinţă, exclud posibilitatea exercitării acţiunii civile. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că infracţiunile de pericol nu pot genera, în mod direct, prejudicii materiale.

S-a constatat că în cauza penală, inculpata C.E. a fost trimisă în judecată doar pentru săvârşirea unor infracţiuni de pericol (falsuri), care nu sunt susceptibile de producerea unor prejudicii materiale.

S-a reţinut, totodată, că pentru acordarea unor despăgubiri materiale este necesar ca între fapta inculpatului şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate. Ca atare, inculpatul poate fi obligat la plata unor despăgubiri civile numai prin raportare la fapta proprie şi nu la fapta altei persoane. Primăria municipiului Timişoara a solicitat obligarea inculpatei la plata unor despăgubiri materiale reprezentând taxa de nefolosinţă a terenului în perioada 2001-2007. Or, potrivit probelor, inculpata C.E. a înstrăinat imobilul din Timişoara la data de 25.09.2001, dată de la care ea nu mai putea fi obligată la plata unei asemenea taxe. Ulterior acestui moment, această obligaţie putea reveni noului proprietar, respectiv pârâtului C.V., dar instanţa penală, nefiind sesizată cu privire la activităţile desfăşurate de acesta, nu s-a putut pronunţa asupra acestui aspect, motiv pentru care părţii civile îi rămâne la dispoziţie calea unei acţiuni separate introduse în faţa instanţei civile. Această soluţie a fost menţinută prin decizia penală nr.1007/R/2009 a Curţii de Apel Timişoara.

Faţă de aceste considerente ale deciziilor penale, s-a constatat că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal a fost respinsă, cu unele analize privind îndeplinirea cerinţelor art. 998 C.civ., doar în privinţa pârâtei C.E. nu şi a pârâtului C.V., reţinându-se că instanţa penală nu a fost sesizată cu privire la activităţile acestuia, astfel că părţii civile îi rămâne la dispoziţie o acţiune civilă împotriva acestuia.

În plus, considerentele reţinute de instanţa penală cu privire la C.E. au vizat admisibilitatea formulării unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, respectiv faptul că, după data de 25.09.2001 (data înstrăinării imobilului către C.V.) nu mai poate fi obligată la plata unei taxe pentru lipsa de folosinţă, întrucât nu mai este îndeplinită cerinţa faptei proprii.

Faţă de toate aceste elemente, instanţa de apel a apreciat că se impune concluzia că există o putere de lucru judecat parţială în sensul art.20 şi 22 alin. (2) C.pr.pen., în condiţiile în care instanţa penală a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele exercitării acţiunii civile în cadrul procesului penal (şi nu că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 998 C.civ., cum în mod eronat a conchis tribunalul), respectiv că răspunderea civilă a numitei C.E. poate fi antrenată (cu cercetarea şi a cerinţelor art.998 C.civ.) doar până la data de 25.09.2001.

De aceea, s-a constatat că prima instanţă a respins în mod eronat acţiunea civilă formulată împotriva pârâţilor C.E. şi C.V., pentru putere de lucru judecat, atâta timp cât, chiar instanţa penală face referire la posibilitatea promovării unei acţiuni civile distincte în acest scop.

Întrucât soluţionarea procesului pe baza unei excepţii greşit reţinute, nu a mai permis cercetarea fondului, sentinţa a fost desfiinţată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii C.E. şi C.V., care au formulat critici sub următoarele aspecte:

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind încălcate dispoziţiile art. 297 C.proc.civ. şi art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, în condiţiile în care cauza a fost trimisă spre rejudecare, deşi niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea în faţa primei instanţe prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Or, pornind de la interpretarea gramaticală a art. XXII alin.(2) din Legea nr. 202/2010, se poate desprinde concluzia că intenţia legiuitorului a fost ca art. 297 alin. (1) C.proc.civ. să se aplice şi cererilor de apel înregistrate după data de 25.11.2010, având în vedere că textul vorbeşte despre „procese începute şi cereri formulate”, permiţând astfel ca în cadrul procesului început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 să fie făcute cereri cărora să li se aplice noile reguli de procedură, dacă cererile sunt ulterioare legii noi.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 20 şi 22 C.pr.pen., câtă vreme dispozitivul hotărârilor penale anterioare este foarte clar, instanţa penală tranşând în cadrul procesului penal inclusiv pretenţiile civile privind lipsa de folosinţă a imobilului prin respingerea acţiunii, reţinând că nu există raport de cauzalitate între faptă şi presupusul prejudiciu.

Chiar dacă instanţa penală de apel a dezvoltat motivarea primei instanţe cu privire la respingerea pretenţiilor civile, s-a pronunţat în cauză şi pe această cerere, reţinând că nu există raport de cauzalitate între fapta inculpatei şi prejudiciu, deci nu sunt îndeplinite cerinţele art. 998 C.civ., astfel încât există autoritate de lucru judecat. Instanţa penală a făcut trimitere la posibilitatea promovării unei acţiuni distincte doar în ce îl priveşte pe C.V.

Referitor la pârâţii C.V. şi C.E., instanţa de apel trebuia să observe incidenţa art. 1 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 şi să dea eficienţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Aceasta, întrucât prin hotărârile penale menţionate, s-a constatat că infracţiunile de fals au fost săvârşite în cursul anului 2001, dată de la care se naşte şi curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune. Cum de la data naşterii dreptului la acţiune au trecut 10 ani, acţiunea este prescrisă.

În plus, pârâta C.E. a înstrăinat imobilul în cursul anului 2001, dată de la care acesteia nu i se mai poate solicita contravaloarea lipsei de folosinţă.

Acţiunea promovată este nefondată, pretenţiile nefiind dovedite. Astfel, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, temei al obligării la plata prejudiciului constând în privarea de folosinţă asupra bunului, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile privind fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, vinovăţia autorului.

Or, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile privind legătura de cauzalitate dintre fapta pretins a fi fost săvârşită de pârâţi şi prejudiciu şi nici condiţia privind vinovăţia acestora.

În acelaşi timp, pretenţiile reclamantului nu sunt dovedite, valoarea terenului indicată de reclamanţi fiind exagerată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Susţinerea recurenţilor-pârâţi potrivit căreia, sub aspect procedural, este eronată soluţia instanţei de apel de desfiinţare a sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a solicitat adoptarea unei asemenea soluţii, este eronată.

Dispoziţiile invocate, ale art. XXII din Legea nr. 202/2010, conţinând norme tranzitorii de aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum a fost modificat, nu sunt de natură să sprijine critica formulată.

Potrivit textului menţionat, aplicarea noilor reglementări se face cu privire la „procese, cereri şi sesizări privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi”.

Contrar susţinerii recurenţilor, textul nu poate fi interpretat în sensul că s-ar aplica şi cererilor de apel înregistrate după 25.11.2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), faţă de principiul predictibilităţii procesului civil, care presupune ca regulile de desfăşurare a acestuia, inclusiv sub aspectul căilor de atac (natură şi conţinut) să fie cunoscute de la momentul sesizării instanţei.

De aceea, referirea din norma tranzitorie la cereri formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu poate fi înţeleasă ca o trimitere şi la căile de atac (sub motiv că şi cererea de apel este o „cerere”), întrucât regimul căilor de atac este dat de reglementarea în vigoare la data învestirii primei instanţe, când s-a declanşat procesul.

În acest sens, în acord, cum s-a menţionat, cu principiul previzibilităţii procedurii judiciare, trebuie înţeleasă sintagma „procese începute şi cereri formulate”, ca vizând cererea de chemare în judecată pe baza căreia s-a făcut sesizarea primei instanţe şi, astfel, declanşarea procesului.

Întrucât în speţă, învestirea tribunalului s-a realizat la 20.10.2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rezultă că în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ., în forma nemodificată, incidentă la momentul declanşării litigiului.

Au, de asemenea, caracter nefondat criticile referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra lipsei de incidenţă a autorităţii de lucru judecat.

Contrar susţinerii recurenţilor, pretenţiile reclamantului constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 2001-2007 nu au fost dezlegate în procesul penal de o manieră care să pună obstacol judecăţii acţiunii civile.

Astfel, cele statuate de jurisdicţia penală se repercutează cu efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul civil în măsura în care dau într-adevăr, dezlegare problemei litigioase.

În acelaşi timp, soluţia din dispozitiv intră în autoritate de lucru judecat împreună cu considerentele necesare care o sprijină şi o lămuresc.

Or, având de tranşat latura civilă – respectiv, restabilirea situaţiei anterioare falsificării înscrisurilor anulate, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către Stat şi plata taxei de nefolosinţă asupra terenului pe perioada 2001 – 2007 – instanţele penale nu s-au limitat la a constata, cum susţin recurenţii, lipsa raportului de cauzalitate între faptă şi presupusul prejudiciu.

Aşa cum corect a reţinut instanţa anterioară, în soluţionarea căilor de atac din procesul penal au fost aduse nuanţări rezolvării date laturii civile a cauzei.

Astfel, respingând cererea de despăgubiri a părţii civile Primăria municipiului Timişoara, instanţa penală de apel a reţinut că obligarea inculpatei la plata taxei de nefolosire a terenului pe perioada 2001-2007 nu s-ar justifica atâta vreme cât aceasta a înstrăinat imobilul la data de 25.09.2001 numitului C.V., aşa încât lipseşte fapta proprie a acesteia, ca element al răspunderii civile, pentru perioada menţionată.

În acelaşi timp, s-a apreciat că, ulterior momentului înstrăinării, obligaţia putea reveni noului proprietar, C.V., a cărui obligare în procesul penal nu se poate dispune „deoarece instanţa penală nu a fost sesizată cu privire la activităţile desfăşurate de acesta, astfel încât părţii civile îi rămâne la dispoziţie calea unei acţiuni separate introduce în faţa instanţei civile”.

În acelaşi sens, în hotărârea care a soluţionat recursul exercitat în cauză (decizia nr. 1227/R/2007 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală), s-a reţinut că părţile civile au posibilitatea formulării, separat, a unei acţiuni civile.

Rezultă că, în rezolvarea laturii civile a cauzei penale, instanţele au reţinut, pe de o parte, că inculpatei C.E. nu-i poate fi angajată răspunderea pentru o perioadă ulterioară datei la care a înstrăinat imobilului şi, pe de altă parte, că este deschisă, în valorificarea pretenţiilor, calea unei acţiuni civile separate, în condiţiile în care numitul C.V., noul proprietar, nu a fost parte în procesul penal.

Aşadar, instanţa penală nu s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor civile, reţinându-se în considerentele deciziilor care au definitivat soluţia fondului, impedimente în legătură cu judecata laturii civile.

De aceea, faptul că, potrivit dispozitivului sentinţei penale, soluţia a fost de respingere a acţiunii civile formulate de Primăria municipiului Timişoara, nu poate avea semnificaţia pretinsă de către recurenţi.

Pe de o parte, pentru că dispozitivul intră în autoritate de lucru judecat în limitele şi în sensul explicat de considerente, iar, pe de altă parte, soluţia se definitivează şi odată cu ea autoritatea de lucru judecat, prin epuizarea exerciţiului căilor de atac (luându-se deci, în considerare, hotărârile pronunţate cu ocazia controlului judiciar, cele care dau conţinutul autorităţii de lucru judecat în forma definitivă).

Or, câtă vreme fondul pretenţiilor nu a fost tranşat jurisdicţional, partea are posibilitatea readucerii lor în faţa instanţei, indiferent cărei jurisdicţii aparţine hotărârea anterioară (jurisdicţia penală, pentru a se prevala de dispoziţiile art. 22 C.proc.pen., sau de altă natură, pentru a se prevala, în regulă generală, de efectul pozitiv al lucrului judecat).

Apreciind în sens contrar, tribunalul a pronunţat o soluţie cu aplicarea eronată a dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, corect sancţionată de instanţa de apel cu desfiinţarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare.

Este neîntemeiată, de asemenea, susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa penală ar fi făcut trimitere la posibilitatea promovării unei acţiuni distincte doar în ce-l priveşte pe C.V., ceea ce nu ar justifica desfiinţarea cu trimitere în privinţa ambilor pârâţi.

În realitate, potrivit considerentelor deciziei penale din apel, în privinţa lui C.E. se reţine că nu-i poate fi angajată răspunderea civilă pe perioada ulterioară înstrăinării imobilului (deci, perioada ulterioară datei de 25.09.2001). Or, pretenţiile deduse judecăţii în instanţa civilă au vizat perioada 2001-2007, numita C.E. intabulându-se în cartea funciară în mod fraudulos anterior înstrăinării către C.V.

Pentru considerentele arătate, criticile vizând greşita desfiinţare a sentinţei pe motivul subzistenţei în cauză a autorităţii de lucru judecat, precum şi a cadrului procesual cu ocazia rejudecării, sunt neîntemeiate.

De asemenea, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa ar fi trebuit să dea eficienţă excepţiei prescripţiei extinctive.

Aceasta, în condiţiile în care aspectul referitor la termenul înăuntrul căruia au fost formulate pretenţiile nu a fost invocat şi nu a făcut obiect al dezbaterilor în proces, astfel încât instanţa nu se putea pronunţa asupra lui, iar reclamanţii nu pot deduce judecăţii asemenea critici în recurs.

Tot astfel, sunt lipsite de pertinenţă şi nu pot face obiect de analiză în recurs criticile referitoare la fondul pretenţiilor şi la nedovedirea acestora, în condiţiile în care judecata nu a vizat, până la acest moment, asemenea aspecte.

Câtă vreme soluţia de primă instanţă s-a fundamentat pe reţinerea unor excepţii, iar decizia din apel a constat în desfiinţarea cu trimitere, în mod evident instanţele anterioare nu au cercetat fondul pricinii, pentru a se cenzura în recurs modalitatea în care au făcut-o.

Pentru considerentele expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.