Despăgubiri bănești solicitate în temeiul Legii nr.10/2001 pentru un imobil preluat abuziv de stat și nerestituit în natură. Cuantificare.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Contravaloare lipsă de folosință.

Index alfabetic : despăgubiri

–          imobil naționalizat

–          contravaloare lipsă de folosință

Legea nr. 10/2001

C.civ., 485

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței.

 

            Despăgubirile bănești acordate în procedura Legii nr.10/2001, ca măsură reparatorie în echivalent, reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât și din nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate, existent în patrimoniul foștilor proprietari, într-un drept de creanță având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie pentru bunurile preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor ce nu au fost restituite în natură.

 

Secția I civilă, decizia nr. 562 din 7 februarie 2013

 

Prin cererea înregistrată la data de 18.07.2011 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanţii M.C., M.E. şi S.Z. au chemat în judecată Comuna Jirlău prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și au solicitat obligarea pârâților la restituirea fructelor constând în lipsa de folosinţă a morii situată în comuna Jirlău, judeţul Brăila, în cuantum de 11.873.920 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 1874 din 20.12.2011, Tribunalul Brăila, Secţia I civilă a respins excepţiile invocate de pârâții Comuna Jirlău, prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive. A admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretențiile solicitate pentru perioada 1949 – 18.07.2008. A respins ca nefondată acţiunea privind pretențiile solicitate de reclamanți pentru perioada 18.07.2008 – 18.07.2011.

Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Jirlău a fost respinsă cu motivarea că, în perioada pretinsă de reclamanţi, imobilul a figurat în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale şi aceasta a fost notificată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost apreciată ca fiind nefondată, întrucât preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut de către Statul Român, acesta fiind răspunzător de prejudiciile  suferite de foştii proprietari.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii Comuna Jirlău, prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat ca fiind  întemeiată în parte, pentru perioada anilor 1949-18.07.2008, perioadă situată în afara termenului general de prescripţie de 3 ani, anteriori datei introducerii acţiunii.

Potrivit art. 1 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. Reclamanţii au formulat acţiunea la data de 18.07.2011, astfel că dreptul la acţiune este prescris pentru perioada 1949-18.07.2008.

Pentru pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 18.07.2008-18.07.2011, prima instanță a reținut că acţiunea este nefondată.

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 485-486, art. 487 C.civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit art. 485 C.civ., posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă, în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Prin sentinţa civilă nr. 215/2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Brăila, s-a admis contestaţia formulată de reclamanţi, s-a modificat în parte dispoziţia nr. 108/2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, în sensul că s-a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri  băneşti pentru partea de construcţie a morii în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii în valoare de 4.647.835.922 lei vechi şi a suprafeţei de 7000 mp teren aferent fostei construcţii şi a curţii morii, în valoare de 464.779.000 lei vechi.

Măsurile reparatorii au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001, având caracter  de despăgubire pentru preluarea  abuzivă a imobilului, în perioada  6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Reclamanţii nu au primit în natură bunul imobil, aşa încât nu pot pretinde un drept de proprietate asupra bunului decât până la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 215/2002. După această dată, dreptul de proprietate a fost transferat în mod legal statului, prin acordarea despăgubirilor în  echivalent.

Ar fi putut pretinde contravaloarea fructelor sau echivalentul lipsei de folosinţă pe perioada 1949 (data preluării abuzive) şi până în anul 2002 (data rămânerii irevocabile a sentinţei prin care au fost despăgubiţi în echivalent), însă dreptul la acţiune pentru această perioadă s-a prescris conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru perioada 2002-2008, perioadă de asemenea prescrisă, reclamanţii nu mai pot invoca dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece după rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, în echivalent, s-a tranşat definitiv şi irevocabil dreptul de proprietate asupra bunului, în sensul că reclamanţii nu au primit bunul în natură şi nu sunt proprietari de drept.

Pentru perioada 18.07.2008 -18.07.2011, reclamanţii de asemenea nu pot pretinde contravaloarea fructelor deoarece nu mai erau proprietarii imobilului, ca urmare a echivalentului bănesc primit pentru imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001.

Prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, statul şi-a îndeplinit obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de reclamanţi prin preluarea abuzivă a imobilului, iar reclamanţii, acceptând echivalentul bănesc al bunului, nu mai pot pretinde  şi bunul în natură şi fructele acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 38A din 10.04.2012, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat.

            Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele :

            Prin sentinţa civilă nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila, în temeiul Legii nr.10/2001, s-au stabilit, în favoarea reclamanților, măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti: 8.121.355.670 lei pentru moară, 4.647.835.922 lei pentru utilaj şi 464.779.000 lei pentru terenul aferent.

Întrucât această hotărâre nu a fost pusă în executare, reclamanţii s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat, prin hotărârea din 19.10.2008, că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie din cauza neexecutării de către autorităţile administrative a hotărârii judecătoreşti definitive din 23 mai 2002, prin care cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la 13.233.970.592 lei, precum şi din cauza ineficienţei legilor de retrocedare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a acordat o sumă globală de 650.000 euro, incluzând toate prejudiciile, pronunţându-se pe cererea reclamanţilor ce viza obţinerea de despăgubiri pentru moară, bunurile mobile ce au fost distruse, lipsa de folosinţă începând cu data naţionalizării şi până în luna mai 2002, precum şi prejudiciul moral ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea unei hotărâri favorabile.

Prin urmare, suma globală de 650.000 euro acordată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, incluzând toate prejudiciile, acoperă inclusiv lipsa de folosinţă a morii pentru perioada cuprinsă între data naţionalizării bunului şi luna mai 2002.

Curtea de Apel a apreciat că trebuie distinse trei perioade de timp, și anume:

        1. Perioada cuprinsă între data naţionalizării şi data constatării dreptului la despăgubiri – mai 2002. Pentru această perioadă, chiar în ipoteza în care ar fi întemeiate susţinerile apelanţilor privind inaplicabilitatea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 167/1958 (conform dispoziţiilor art. 21 din acest act normativ prevederile sale nu sunt aplicabile dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie şi superficie) şi imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni, pe fondul cauzei acţiunea ar urma să fie respinsă ca nefondată, deoarece reclamanţii au fost deja dezdăunaţi pentru  lipsa de folosinţă.

        2.  Perioada cuprinsă între mai 2002 – 18.07.2008. După acordarea, prin hotărâre irevocabilă a unor despăgubiri băneşti, reclamanţii nu mai pot invoca un drept real, ci un drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel încât, pentru această perioadă, dreptul material la acţiune este prescris.

         3. Perioada cuprinsă între 18.07.2008 – 18.07.2011. Dreptul reclamanților la restituirea fructelor reprezintă unul dintre efectele admiterii acţiunii în revendicare. Doar în situaţia restituirii în natură a bunului, s-ar putea pune problema solicitării fructelor civile ale bunului, care se datorează doar de la momentul introducerii acţiunii în cazul posesorului de bună credinţă şi dincolo de acest moment, în cazul posesorului de rea-credinţă.

              În speţă, acordându-se doar despăgubiri băneşti, reclamanții ar putea solicita, eventual, daune moratorii, specifice obligaţiei de a da o sumă de bani, dobânzi pe care, de altfel, le-au cerut şi primit prin hotărârea din 17 iunie 2008 a Curţii Europene. Oricum, ele nu fac obiectul prezentei cereri în care reclamanţii au solicitat lipsa de folosinţă a imobilului.

            Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii, formulând următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.p.c.:

Suma obţinută prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă lipsa de folosinţă a morii. Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a stabilit faptul că  dreptul la despăgubiri se naşte odată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanţă constituie un bun și deci reprezintă un drept de proprietate avut in vedere de art. l paragraful 1 teza întâi din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția Europeană.

Se mai arată că instanța de apel nu-și motivează punctul de vedere cu privire la restituirea fructelor solicitate de reclamanți și că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul prescripţiei este de 3 ani și că prescripţia dreptului material la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Din dispoziţiile art. 485 C.civ. rezultă că, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, posesorul de rea-credinţă datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute și nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat. Posesorul este de rea-credinţă, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deşi are titlu, știe ca acesta este viciat. Acesta trebuie să restituie odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute. Or, statul a deţinut imobilul în mod abuziv, astfel încât nu poate fi apreciat ca fiind un posesor de bună credinţă.

O dată cu restituirea bunului, posesorul va fi obligat să restituie reclamantului și accesoriile, ca efect al atributului dreptului de proprietate, jus fruendi.

Se mai arată că, în privința cererii în revendicare pe dreptul comun, trebuie pornit de la faptul că statul nu a deţinut un titlu valabil şi nu au fost respectate  normele europene privind protecţia dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1, premisă impusă prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, măsura trecerii bunului în proprietatea statului este contrară Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10.12.1948 la care şi România este parte semnatară, precum şi Primului Protocol adiţional la Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptat la Consiliul Europei.

În lumina art. 20 alin. (1) din Constituţia României din 2003, este de netăgăduit că măsura trecerii în proprietatea statului a bunurilor aparţinând autorilor recurenților, fără o justă şi prealabilă despăgubire, nu este conformă reglementărilor internaţionale, fiind o măsură abuzivă şi ilegală.

De aceea, instanţele judecătoreşti, în cadrul acţiunii în revendicare pe dreptul comun, pot stabili dacă aceste prevederi sunt sau nu conforme exigentelor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, acordând prioritate normelor europene, să  cerceteze în fond cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au declanșat procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 pentru a redobândi imobilele ce au aparținut autorilor lor și au obținut, în această procedură, dispoziția nr. 108 din 01.11.2001, prin care Primăria Comunei Jirlău, le-a recunoscut dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru bunurile notificate.

Reclamanții au contestat în instanță dispoziția emisă de Primăria Comunei Jirlău sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate și al imobilelor ce au aparținut autorilor lor, iar prin sentința civilă nr. 215/2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziția nr.108/2001, în sensul că a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea de construcție a morii, în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii, în valoare de 4.647.835.922 lei vechi, a suprafeței de teren de 700 mp. aferent fostei construcții și a curții morii, în valoare de 464.799.000 lei vechi.

Prin hotărârea pronunțată la data de 19.10.2006, în Cauza M. (petenții din prezenta cauză) contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a Libertăţilor Fundamentale, rezultată din neexecutarea sentinței civile nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila în ceea ce privește plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea judecătorească, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru lipsa perspectivei de a încasa despăgubirile, dat fiind modul de reglementare a restituirii proprietăților.

Prin hotărârea menționată, instanța europeană a arătat că petenții au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 759.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câștig începând cu data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. În observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut 2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru lipsa de câștig, începând cu data naționalizării până în mai 2002, 934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin sentința civilă nr. 215 din 23.05.2002 și 175.00 euro pentru utilajul distrus.

Instanța europeană a invitat guvernul și pe reclamanți să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, observațiile lor asupra reparației și a aplicării art. 41 din Convenție și să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar putea ajunge.

Prin hotărârea pronunțată la data de 17.06.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 65/2009, Curtea Europeană a reținut că, după pronunțarea hotărârii din 19.10.2006, reclamanții au solicitat reactualizarea sumelor inițiale, pentru a ajunge la suma de 2.406.515 euro, și, în plus, au solicitat suma de 500.000 euro cu titlu de daune morale.

Curtea a acordat reclamanților suma de 650.000 euro și a reținut că această sumă include toate prejudiciile. Instanța europeană a arătat că, în lipsa oricărei garanții pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin sentința civilă nr. 215/2002, reclamanții au suferit atât „un prejudiciu material care nu a fost reparat de autoritățile române”, precum și un „prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea sentinței pronunțate în favoarea lor” și că „acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării”.

Prin cererea cu care au învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a morii, situată în Comuna Jirlău, județul Brăila, pentru perioada 1949 – 2011, adică pentru perioada cuprinsă între anul preluării abuzive a bunului și anul formulării cererii de chemare în judecată.

În mod corect instanța de apel a apreciat, față de considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul hotărârii Curții Europene, că reclamanții nu mai pot beneficia de o nouă reparație a aceluiași prejudiciu.

Susținerile recurenților în sensul că suma obţinută prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă lipsa de folosinţă a morii, nu pot fi primite față de împrejurarea că, prin hotărârea instanței europene s-a precizat în mod expres că suma acordată, de 650.000 euro include „toate prejudiciile” suportate de reclamanți.

Chiar admițând că pretențiile în fața Curți Europene au fost formulate și recunoscute pentru perioada cuprinsă între anul 1949 (anul naționalizării bunurilor) și luna mai 2002 (când a fost pronunțată hotărârea instanțelor naționale prin care s-a stabilit întinderea drepturilor cuvenite reclamanților), iar obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză vizează sume de bani aferente perioadei ulterioare anului 2002, Înalta Curte apreciază ca fiind legală decizia instanței de apel.

Despăgubirile bănești acordate reclamanților, în procedura Legii nr.10/2001, ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile naționalizate, acoperă un eventual prejudiciu rezultat din lipsa de folosință atrasă de nerestituirea în natură a imobilelor. Aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât și din nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate, existent în patrimoniul foștilor proprietari, într-un drept de creanță având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor ce nu au fost restituite în natură.

De aceea, dată fiind natura despăgubirilor acordate de stat în procedura Legii nr.10/2001, nu pot fi primite criticile formulate de reclamanții vizând efectele posesiei de rea-credință asupra întinderii obligației de restituire, întemeiate pe prevederile art. 485 C.civ.

Chiar dacă s-ar admite că sumele solicitate de reclamanți sunt destinate acoperii unui prejudiciu de o natură diferită celui avut în vedere de legiuitor atunci când a reglementat, prin Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele ce intră în sfera de reglementare a actului normativ, Înalta Curte a constatat că, și într-o astfel de ipoteză subsidiară, decizia pronunțată de instanța de apel este legală sub aspectul criticat prin motivele de recurs, respectiv acela al aplicării dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Astfel, pentru sumele solicitate, aferente perioadei mai 2002–18.07.2008 (cererea de chemare în judecată în prezentul litigiu fiind introdusă la data de 18.07.2011), acțiunea reclamanților este prescrisă.

Prin sentința civilă nr. 215 din 23.05.2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziția nr.108/2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, în sensul că a aprobat restituirea către reclamanți a bunurilor solicitate prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul prescripției este de 3 ani”.

Întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Această regulă este reglementată prin  art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”.

Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat, iar în cauză această dată este data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 215 din 23.05.2002 a Tribunalului Brăila.

Criticile legate de modalitatea în care instanța ar trebui să soluționeze o cerere în revendicare în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluționarea unui recurs în interesul legii, de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10.12.1948 și de art. 20 alin. (1) din Constituţia României mu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, câtă vreme cauza dedusă judecății nu a reprezentat-o o cerere în revendicare care să determine o eventuală aplicare a normelor menționate.

Tot astfel, controlul judiciar de legalitate nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 8 C.p.c.., întrucât hotărârea apelată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic care, greșită fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.