Stabilirea competenței materiale de primă instanță prin decizie de casare. Imposibilitatea formulării unor critici pe aspectul necompetenței instanței în calea de  atac a recursului. Autoritate de lucru judecat.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic : norme de competență

–          decizie de casare

–          autoritate de lucru judecat

C.proc.civ., art. 315

 

Verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa învestită cu judecarea litigiului, la cererea părţilor sau din oficiu, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, a aspectului competenţei materiale a instanţei, ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces. Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

 

Secția I civilă, decizia nr. 567 din 7 februarie 2013

 

Prin contestaţia introdusă la data de 21.07.2009, R.I. a solicitat anularea deciziei nr. 8xx/2009 emisă de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcţia avută anterior şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat. A solicitat să se constate şi nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.1/2009 pentru nelegalitate. A susţinut că aceasta a avut la baza nota din 21.01.2009, care nu menţionează nicio cauză reală a desfiinţării mai multor posturi din organigrama societăţii.

Prin sentinţa nr.3747 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul Gorj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a respins acţiunea contestatorului.

Prin decizia nr.6690 din 17.12.2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi pentru Conflicte de Munca şi Asigurări Sociale s-a admis recursul declarat de contestatorul R.I., a fost casată sentinţa şi  trimisă cauza la Tribunalul Gorj, Secţia Comercială, pentru judecare pe fond, reţinându-se că în speţă, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine Secţiei comerciale a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre contestator şi intimată s-au desfăşurat în baza unui mandat comercial.

Prin sentinţa nr. 97 din 26 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acţiunea formulată de R.I., s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.8xx/2009, emisă de pârâtă ; s-a respins ca inadmisibilă cererea pentru constatarea nulităţii absolute a art.17 din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în funcţia avută anterior deciziei 8xx/2009 şi privind plata drepturilor băneşti ce includ salariile şi celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea de intervenţie formulată de Federația E., în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentinţa nr. 40 din 22.02.2011, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Gorj, Secţia Comercială.

Împotriva sentinţelor nr.40 din 22.02.2011 şi nr.97 din 26 aprilie 2011 ambele pronunţate de Tribunalul Gorj, au formulat recurs reclamantul R.I., intervenienta Federația E. București şi pârâta SC C.E.T. SA.

Curtea, la termenul din 06.07.2001, în raport de dispoziţiile art. 3 coroborat cu cele ale art. 282 alin. (1) C.proc.civ., a calificat apel, calea de atac, constatând că petitul principal al litigiului dedus judecăţii este anularea deciziei de revocare a mandatului şi având în vedere că nu există dispoziţii derogatorii în această materie, se aplică dreptul comun.

Prin decizia civilă nr. 179 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secţia a III-a civilă a respins apelurile contestatorului R.I. şi intimatei Federația E. şi a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea reclamantului.

Instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 6690 din 17.12.2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a statuat că, în speţă, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine secţiei comerciale a tribunalului, întrucât raporturile dintre contestator şi intimată s-au desfăşurat în baza unui mandat comercial, dat fiind faptul că în aplicarea dispoziţiilor OUG nr.82/2007 a încetat de drept contractul individual de muncă al contestatorului şi respectiv actul adiţional (nr.3xx/2007), odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Având în vedere decizia enunţată, corect instanţa de fond  a respins excepţia necompetenţei materiale, invocată de apelanţii R.I. şi Federația E. şi soluţionată prin  sentinţa nr. 40/2011.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.315 C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, şi cum prin decizia menţionată a fost stabilită irevocabil competenţa materială, instanţa de fond nu mai era îndrituită la o nouă verificare a competenţei. Deasemenea, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că raporturile juridice dintre contestator şi societatea pârâtă sunt raporturi comerciale, desfăşurate în baza mandatului comercial, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007, ce a  modificat Legea nr.31/1990. Deci, susţinerea apelanţilor că sentinţa nr. 40/2011 este nelegală, este nefondată, cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială, în şedinţa publică din 7.12.2010, astfel că li s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Prin hotărârea nr.7/2007 Consiliul de Administraţie al SC C.E.T. SA în temeiul OMEC nr.318x/2006, 323x/2006, 326x/2006, 328x/2006 şi Ordinul comun MEF-AVAS nr.31xx/2007, respectiv nr.3x/2007, a hotărârilor AGA nr.x/2006, nr.1x/2006, nr.1x/2006, 1x/2006 şi nr. x/2007 şi HG nr.103/2004 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii de producere a energiei electrice şi termice pe bază de lignit a avizat numirea  în funcţia de director RURP în cadrul SC C.E.T. SA a apelantului contestator.

De la intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007 contestatorul şi-a desfăşurat activitatea în baza mandatului comercial (dezlegare dată de instanţa de recurs), mandat care a fost revocat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.1/2009, care a modificat structura organizatorică a societăţii fiind desfiinţate din organigrama societăţii mai multe posturi ca şi postul apelantului.

Potrivit dispoziţiilor art.143¹ alin.(4) din Legea nr. 31/1990 directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune interese.

În mod corect instanţa a respins cererea de constatare a nulităţii art.17 al  Hotărârii Consiliului de Administraţie nr.1/2009, ca fiind inadmisibilă; având în vedre textul de lege precitat, instanţa nu se poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei unei asemenea hotărârii, care intră în competenţa adunării generale a acţionarilor, ci numai să stabilească dacă revocarea a survenit fără justă cauză în vederea acordării de despăgubiri. Or, în speţa de faţă apelantul a solicitat constatarea nulităţii absolute cu consecinţa reintegrării sale în funcţia avută. Petentul a fost numit în funcţia de director prin  Hotărârea Consiliului de Administraţie şi tot prin hotărârea aceluiaşi organism a fost demis din funcţie. Şi chiar dacă raporturile sale ar fi derivat din contractul de muncă, cum a susţinut, şi în această situaţie nu avea calea de atac în justiţie a hotărârii respective.

Din adresa SC C.E.T. SA, se reţine că Hotărârea Consiliului de Administraţie a fost pusă în aplicare odată cu emiterea deciziei nr. 8xx/2009, dată până la care a fost parcursă procedura de informare a contestatorului, oferirea unui loc de muncă ce a fost refuzat.

A susţinut apelantul  că revocarea mandatului nu i-a fost adusă la cunoştinţă, susţinere neîntemeiată, întrucât din actele emise de pârâtă rezultă implicit aceasta: informarea din 29.01.2009, semnată de apelant, precizează că „în actul adiţional individual la contractul de muncă pe care urmează să-l încheiaţi SC C.E.T. SA  începând cu data de 2.02.2009 vor fi cuprinse…”; s-a revenit apoi cu adresa din 11.02.2009, prin care i s-a solicitat să-şi exprime opţiunea pentru unul din posturile vacante în cadrul SC C.E.T. SA în termen de 3 zile de la comunicare după care, în caz de neexprimare a opiniei, se va proceda la concediere în conformitate cu prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, la data de 17.02.2009 a fost emisă înştiinţarea de preaviz de 20 zile lucrătoare conform art.73 alin.(1) Codul muncii şi art.104 din CCM 2009-2012 al SC C.E.T. SA.

În legătură cu capătul de cerere privind decizia de desfacere a contractului de muncă, instanţa corect a reţinut că, contestatorul fiind salariat al pârâtei, pe durata mandatului său comercial, contractul de muncă  a fost suspendat.

Corect instanţa a reţinut că, odată cu revocarea din funcţia pentru care a fost mandatat,  apelantului contestator i-a încetat suspendarea contractului de muncă, şi că prin decizia din 18.06.2009 i-s-a desfăcut contractul individual de muncă

Instanţa a constat însă nulitatea acesteia fără o analiză temeinică, reţinând că, contractul de muncă încheiat anterior actului adiţional (nr.3xx/2007) este legal, produce consecinţe privind reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior încheierii contractului şi a adus alte argumente ce par contradictorii.

Această decizie trebuia să fie analizată potrivit cu dispoziţiile din legislaţia muncii, însă instanţa de fond  nu a păşit la o asemenea analiză.

Faptul că s-a stabilit competenţa soluţionării pricinii unei instanţe comerciale, nu este un impediment în analizarea fiecărui capăt de cerere în conformitate cu normele ce i se aplică, astfel că este neîntemeiată susţinerea apelantei pârâte, sub acest aspect.

           Deşi, apelantă pârâtă a negat existenţa unui contract de muncă, totuşi   în ideea respectării contractului individual de muncă al apelantului, până la emiterea deciziei de concediere, pârâta i-a remis actele mai sus menţionate iar în decizie s-a precizat că „se desface contractul individual de muncă al d-lui R.I. în conformitate cu prevederile art.65 din codul Muncii”.

           Analizând decizia contestată, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile acestui capăt de cerere, codul muncii şi celelalte acte privind legislaţia muncii invocate de apelant, Curtea a reţinut că a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, motiv pentru care a admis apelul pârâtei, reţinând următoarele:

            A invocat contestatorul că decizia este lovită de nulitate absolută întrucât  nu conţine menţiunile obligatorii din dispoziţiile art. 74 din Codul Muncii.

Decizia de concediere a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 74 din Codul Muncii întrucât în preambulul acesteia se face vorbire despre motivele care au determinat concedierea, durata preavizului, lista locurilor de muncă vacante ( adresele care însoţesc decizia de concediere fac parte integrantă din aceasta).

Din cuprinsul deciziei contestate rezultă că petentul a fost concediat, în baza dispoziţiilor art. 65 alin.(1) din Codul Muncii, fiind avută în vedere Structura Organizatorică a SC C.E.T. SA, valabilă începând cu data de 22.01.2009, aprobată prin HCA nr.1/2009, prin care a fost desfiinţat postul de director RURP şi că i-au fost înaintate actele cu conţinutul deja  menţionat mai sus,  informarea din 29.01.2009, adresa din 11.02.2009, înştiinţarea de preaviz din 17.02.2009. Faptul că în decizie nu se reiterează conţinutul adreselor, nu atrage nulitatea actului emis căci acestea au ajuns la cunoştinţa contestatorului, semnând de primirea lor înaintea emiterii deciziei de concediere.

La emiterea deciziei, intimata apelantă a avut în vedere noua structură organizatorică valabilă începând cu 22.01.2009, aprobată prin HCA nr.1/2009, prin care a fost desfiinţat postul de director RURP şi nu face referire la alte criterii prevăzute de dispoziţiile art. 59 din Codul Muncii, astfel că, susţinerea contestatorului că s-a dispus concedierea sa (concediere ce este individuală şi nu colectivă, în speţă) în condiţii discriminatorii este nefondată.

Referitor la susţinerile contestatorului în sensul că nu există cauză reală şi serioasă a desfiinţării postului, se reţine ca fiind cauză reală şi serioasă concedierea în baza dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul muncii, când reorganizarea unei întreprinderi este imperativă pentru a-şi salva competitivitatea sau sectorul de activitate de care aparţine.

Prin Hotărârea nr.1/2009 a Consiliului de Administraţie, s-a procedat la o reorganizare a societăţii, reorganizare care priveşte structura internă, compartimentele societăţii şi orice alte măsuri organizatorice menite să conducă la îmbunătăţirea activităţii. Astfel, a fost aprobată modificarea structurii organizatorice în conformitate cu nota din 21.01.2009.

Comparând cele două organigrame ale societăţii, cea din 11.07.2008 şi pe cea din 22.01.2009, se poate observa comasarea unor structuri din subordinea directorului RURP dar şi divizarea activităţii Direcţiei RURP prin înfiinţarea unui serviciu de salarizare la nivelul unităţii aflat în subordinea Directorului General, precum şi desfiinţarea activităţii de privatizare. Deci, desfiinţarea postului de Director Resurse Umane Restructurare Privatizare a fost efectivă, în sensul că  în noua organigramă a societăţii acest post nu s-a mai regăsit. Postul contestatorului a fost real desfiinţat, fiindu-i oferit un post corespunzător pregătirii profesionale, respectiv acela de inginer la Direcţia Minieră, pe care l-a refuzat astfel că, singura posibilitate legală pentru angajator a rămas concedierea în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin.1 din Codul Muncii.

Încălcarea altor acte normative invocată de contestator, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, lipsa acordului sindicatului, a legislaţiei europene, nu s-a dovedit şi de altfel contestatorul doar le-a enunţat, fără a arăta efectiv ce drepturi i-au fost încălcate prin emiterea deciziei în discuţie şi care să se regăsească în legislaţia invocată.

Decizia a fost emisă cu respectarea legii, astfel că şi capătul de cerere în anularea acesteia este nefondat şi pe cale de consecinţă şi capetele de cerere pentru reintegrarea în funcţie cu plata drepturilor salariale ale contestatorului apelant.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul.

Prima critică formulată de recurent priveşte competenţa materială a instanţei.

Astfel, arată că prin cererea de chemare în judecată s-a contestat decizia de concediere nr. 8xx/2009, criticându-se strict actul unilateral al angajatorului de denunţare a contractului individual de muncă. Instanţele comerciale au reţinut că la momentul emiterii deciziei contestate între părţi existau raporturi juridice de muncă. Aşadar, orice alte raporturi juridice ar fi existat între părţi anterior actului contestat, ele nu interesează în stabilirea obiectului acţiunii de faţă. În speţă nu se contestă revocarea din funcţia de director dar, încălcând principiul disponibilităţii, instanţele au intervenit în  definirea obiectului cauzei, transformând-o din contestarea unei concedieri în contestarea unei revocări de mandat.

Examinând capetele de cerere în mod rigid şi în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanţele comerciale au pronunţat hotărâri vădit nelegale, prin încălcarea normelor de competenţă  materială incidente în cauză, prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ.

Prin decizia nr. 6690/2010 a Curţii de Apel Craiova s-a stabilit irevocabil doar necompetenţa Tribunalului Gorj, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în niciun caz competenţa secţiei comerciale a aceluiaşi tribunal.

Instanţa, în raport de dispoziţiile art. 159¹ C.pr.civ., era obligată să-şi verifice propria competenţă, raportându-se la lege şi nu la soluţia altei instanţe, fie ea şi una de control judiciar. Mai mult, dacă o instanţă nu şi-ar verifica propria competenţă, ar lăsa fără eficienţă textul art. 20 alin. (2) C.pr.civ. privind conflictul pozitiv de competenţă. În mod greşit instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 6690/2010, deşi prin această decizie s-a soluţionat pricina pe cale de excepţie, fără a se judeca fondul.

Cu privire la contestarea deciziei de concediere nr. 8xx/2009, a arătat că, plecând de la ipoteza că funcţia de director de resurse umane a fost îndeplinită de reclamant în baza unui contract de mandat comercial, instanţa de fond a constatat nulitatea acesteia pentru lipsa obiectului, în considerarea faptului că reclamantul nu putea fi concediat din funcţia pentru care nu avea un contract de muncă, ci unul de mandat. Instanţa de apel, însă, a reţinut că un salariat poate fi concediat prin desfiinţarea unui post pe care nu-l deţine în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod grav legislaţiei muncii. A susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că motivul de fapt al concedierii nu există, fiind o simplă trimitere la  o hotărâre a consiliului de administraţie, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele administrate rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior deciziei o listă care nu cuprindea totalitatea locurilor de muncă disponibile.  De asemenea, susţine că instanţa de apel a ignorat probele din dosar care impun concluzia că desfiinţarea postului nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.

În acelaşi mod, nu au fost avute în vedere probele din care rezultă că Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2009 a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor legale, că deşi a înţeles să atace numai secţiunea A a art. 17 din această hotărâre,  instanţa de apel  a motivat soluţia pe normele legale incidente revocării mandatului comercial, interpretând astfel în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi pronunţând o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii. Susţine că nicio probă nu relevă existenţa mandatului comercial, că este lipsită de logică juridică reţinerea instanţei potrivit căreia nu se poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri a consiliului de administraţie, dar se pronunţă asupra legalităţii revocării contractului de mandat.

În drept a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 şi 9 C.pr.civ.

Intimatul SC C.E.T. a învederat instanţei că, urmare a fuziunii prin contopire, această societate comercială a fost radiată din registrul comerţului şi că, începând cu aceeaşi dată, a fost înregistrată  S.C. C.E.O. SA.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed :

În primul rând,  cea mai mare parte a criticilor sunt neîncadrabile în drept.

Astfel, dispoz. art. 304 pct. 1, 3, 7 şi 8 C.pr.civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susţinute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs şi să facă posibil controlul de legalitate.

Dimpotrivă, ignorând exigenţele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin greşita lor interpretare instanţa « a denaturat adevăratul înţeles al cererii ».

Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei – care sunt în căderea instanţelor fondului – ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.

De asemenea, în mod greşit, prin nesocotirea conţinutului art. 304 pct. 8 C.pr.civ., se pretinde că ar fi avut loc denaturarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată – ceea ce ar fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale – deşi textul menţionat vizează ipoteza în care actului juridic în înţelesul său material, de negotium iuris, care sprijină pretenţiile părţii, i-ar fi fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenţiei, voinţei părţilor.

În privinţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1, 3 şi 7 C.pr.civ., nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate.

Se va constata totuşi, cu referire la art. 306 alin. (3) C.pr.civ., că prezentarea criticilor vizând greşita aplicare a normelor de drept procesual referitoare la competenţă fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., dar au caracter nefondat.

Astfel, prin decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale ca instanţă de recurs, s-a stabilit irevocabil competenţa materială a secţiei comerciale a tribunalului de a soluţiona în primă instanţă contestaţia formulată de R.I., în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C.pr.civ., cauza fiind trimisă la Tribunalul Gorj, Secţia comercială.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ. “În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. “

Nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit în mod irevocabil doar necompetenţa Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Gorj, iar nu competenţa secţiei comerciale şi că instanţa de fond avea obligaţia de a-şi stabili competenţa raportându-se la lege, iar nu la soluţia altei instanţe, fie ea şi de control judiciar.

În drept, instanţele au obligaţia de a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competenţă materială sau teritorială prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa învestită cu judecarea litigiului, la cererea părţilor sau din oficiu, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac.

În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Dispoziţiile art. 315 C.pr.civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se faptul că instanţa de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs chiar şi în condiţiile în care aceasta ar fi nelegală. Aşa fiind, judecarea cauzei de către secţia comercială a tribunalului – ca instanţă de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanţei sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greşit susţine recurentul.

Readucând în dezbaterea judiciară aspectul competenţei materiale a instanţei, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces.

Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios – în speţă natura comercială a raporturilor dintre părţi ce determină competenţa de primă instanţă a secţiei comerciale a tribunalului – se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Recurentul mai susţine că invocarea în speţă a dispoziţiilor art. 315 C.pr.civ. este greşită, pentru că neexaminând fondul cererii instanţa de recurs nu poate da dezlegări de drept.

Dispoziţiile art. 315 C.pr.civ., referindu-se la obligativitatea hotărârii instanţei de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun caz examinarea fondului pricinii. Dezlegările date de instanţa de casare pot privi şi probleme de drept procesual, nu numai de drept material, aşa cum sugerează recurentul.

În acelaşi timp, invocarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) C.pr.civ., nu are nicio legătură cu pricina, în cauză nefiind vorba despre existenţa unui conflict pozitiv de competenţă, ci de statuarea de către instanţa de control judiciar asupra instanţei competente material să judece contestaţia.

Nici criticile referitoare la natura raporturilor juridice dintre părţi nu pot fi primite, cu aceeaşi motivare, odată ce prin hotărâre irevocabilă instanţa de recurs a decis că în condiţiile OG nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat de părţi are natura juridică a unui mandat comercial.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C.pr.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.