Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii”.
Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă patru condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, și anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.
Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept.
Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.
Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziții legale și, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înțelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat și determinat prin procedura recursului în interesul legii.
Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită și care au generat o practică judecătorească neunitară.
Din acest punct de vedere, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluționată diferit de instanțe vizează „interpretarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, referitoare la posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, și a altor bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin H.G. nr. 401/2013, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 89/2014”.
Deși actul de sesizare nu determină în mod riguros obiectul său, nefiind indicate expres dispozițiile legale interpretate și aplicate diferit în practica judiciară și a căror interpretare unitară se solicită pe calea recursului în interesul legii, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina de a analiza și evalua întregul conținut al cererii cu care a fost sesizată și de a stabili, în raport cu acesta, limitele învestirii sale și necesitatea activării mecanismului de unificare a practicii.
În acest sens este jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, atunci când actul de sesizare nu formulează precis obiectul recursului în interesul legii, revine Completului competent să judece recursul în interesul legii „sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătorești definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea și aplicarea unei/unor reglementări legale”[1].
Astfel, din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei pentru care s-a dovedit o rezolvare neunitară prin hotărârile judecătorești anexate și din considerentele acestor hotărâri rezultă că ceea ce se supune analizei prin prezentul recurs în interesul legii este interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22^1 – art. 22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013. Se solicită a se stabili dacă, în interpretarea acestor dispoziții legale, pot fi sau nu acordate în compensare și alte bunuri decât cele menționate în lista întocmită în conformitate cu art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013.
Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea și aplicarea diferite de către instanțele judecătorești a unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare și precise, generând în acest fel o practică neunitară.
Sunt instanțe care au considerat, în interpretarea acestor dispoziții legale, că nu pot fi acordate în compensare alte bunuri decât cele înscrise în lista întocmită conform art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013. În acest sens s-a apreciat că acordarea măsurii reparatorii a compensării cu bunuri oferite în echivalent este exclusiv în căderea entității învestite cu soluționarea notificării, întrucât aceasta este cea care întocmește lista bunurilor disponibile și emite dispoziție, decizie sau, după caz, ordin privind măsura compensării cu alte bunuri, neîntocmirea listei sau întocmirea ei defectuoasă putând atrage răspunderea contravențională a entității notificate, în condițiile prevăzute de art. 36-37 din Legea nr. 165/2013.
Alte instanțe au considerat, în interpretarea acelorași dispoziții legale, că pot fi acordate în compensare și alte bunuri decât cele înscrise în lista întocmită conform art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, fie condiționat de constatarea unui abuz al administrației (neîntocmirea listei sau întocmirea ei defectuoasă), fie chiar necondiționat de constatarea unui asemenea abuz, în măsura în care persoana îndreptățită face dovada existenței unor bunuri disponibile.
În justificarea acestei orientări jurisprudențiale s-a avut în vedere că, deși inițiativa oferirii bunurilor în echivalent aparține entității notificate, aceasta nu înseamnă lipsirea persoanei îndreptățite de dreptul de a combate în instanță absența unei asemenea oferte, drept care se circumscrie liberului acces la justiție. Învestită cu cererea prin care persoana îndreptățită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanța de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenții și, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri nu au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreționar, în lista întocmită conform art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013.
Prin urmare, există o jurisprudență neunitară în ceea ce privește posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menționate în lista întocmită de entitățile notificate, determinată de interpretarea diferită a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22^1 -22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin H.G. nr. 89/2014.
De aceea, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a acestor dispoziții legale, în sensul de a decide dacă, din cuprinsul acestor prevederi legale, rezultă sau nu posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menționate în lista întocmită de entitățile notificate.
În consecință, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o în privința unor norme juridice insuficient de clare și precise, astfel încât prima condiție de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.
Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanțelor judecătorești răspunde scopului recursului în interesului legii de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești și, pe cale de consecință, o jurisprudență predictibilă.
Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești.
Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanțe care consideră că nu se pot atribui în compensare alte bunuri decât cele menționate în lista prevăzută deart. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin H.G. nr. 89/2014. În această orientare jurisprudențială, măsura compensării cu alte bunuri poate fi dispusă doar cu privire la bunuri ce au fost afectate acestui scop, prin includerea lor în lista întocmită de entitățile învestite.
Într-o altă orientare jurisprudențială, rezultată din hotărârile anexate, se consideră că se pot atribui în compensare și alte bunuri decât cele menționate în lista prevăzută de art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, fie condiționat de constatarea unui abuz al administrației (neîntocmirea listei sau întocmirea ei formală, cu mențiunea că nu sunt bunuri disponibile, precum și caracterul lacunar, incomplet al acesteia, conținând doar bunuri neatractive), fie chiar necondiționat de constatarea unui asemenea abuz, în măsura în care persoana îndreptățită face dovada existenței unor bunuri disponibile.
În consecință, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudențiale diferite, întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudență.
Dovada soluționării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătorești definitive.
Așa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluționării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menționat să impună cerința unui anumit număr de hotărâri sau condiția ca soluțiile diferite să fi fost pronunțate la nivelul instanțelor din întreaga țară.
Această condiție este, de asemenea, îndeplinită în cauză, întrucât au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești definitive ce cuprind soluțiile jurisprudențiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate.
Hotărârile judecătorești trebuie să fie anexate cererii.
Anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiții formale.
Prin urmare, fiind îndeplinite cerințele art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil.
Asupra fondului recursului în interesul legii
În dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menționate în lista întocmită de entitățile notificate, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: a) evoluția reglementării în materie; b) ordinea instituirii anumitor măsuri compensatorii prin legile de reparație; c) posibilitatea pentru instanțe de a cenzura modalitatea în care entitățile notificate se conformează obligației înscrise în capitolul III^1 (art. 22^1 -art. 22^3) din H.G. nr. 89/2014 privind completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin H.G. nr. 401/2013, din perspectiva plenitudinii de jurisdicție și a accesului efectiv la instanță.
a) Evoluția reglementării referitoare la acordarea măsurilor reparatorii sub formă de bunuri ori servicii în compensare
Potrivit Legii nr. 10/2001 a fost instituit, prioritar, principiul restituirii în natură a bunurilor [art. 1 alin. (2), art. 7, art. 26] și în subsidiar, pentru ipoteza în care o astfel de modalitate de reparație nu este posibilă, restituirea în echivalent, prin acordarea, în compensare, de bunuri sau alte servicii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau despăgubiri, acordate în condițiile prevederilor speciale în materie.
Prin Legea nr. 165/2013 s-a reglementat același principiu, al prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist [art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a)], regăsit și în dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pentru ipoteza imposibilității restituirii în natură s-a prevăzut, în forma inițială a legii, ca reparație prin echivalent, doar măsura compensării prin puncte [art. 2 alin. (1)].
Textul menționat a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, potrivit căreia s-a introdus, ca primă măsură reparatorie prin echivalent, cea a compensării cu bunuri oferite de entitatea învestită cu soluționarea cererii.
De asemenea, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 210 din 8 aprilie 2014 (M. Of. nr. 418 din 5 iunie 2014), s-a statuat asupra caracterului neconstituțional al normei art. 1 alin. (2) raportat la dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, reținându-se în considerente că, la momentul adoptării acestui act normativ, legiuitorul a omis situația, prevăzută expres de Legea nr. 10/2001, privind măsurile reparatorii prin echivalent, care aveau ca obiect compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită/deținătorul imobilului cu acordul persoanei îndreptățite.
S-a apreciat că abrogarea dispozițiilor legale care constituiau temeiul juridic al acordării de bunuri în compensare (într-un interval de 7 luni, între data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și data modificării acesteia prin Legea nr. 368/2013), urmată de reinstaurarea acestui drept în forma prevăzută de legea anterioară, demonstrează caracterul arbitrar și imprevizibil al normei adoptate de legiuitor, generând instabilitatea raporturilor juridice reglementate de Legea nr. 165/2013, lipsa de coerență și previzibilitate a normelor adoptate în materia măsurilor reparatorii prin echivalent, ceea ce afectează în mod grav principiul securității raporturilor juridice.
Ulterior, prin H.G. nr. 89/2014 au fost completate Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, introducându-se capitolul III^1 referitor la mecanismul și condițiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent.
În mod asemănător, procedura acordării de bunuri în compensare, prin întocmirea lunară a unui tabel cu bunuri disponibile, de către primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor, era reglementată prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (text introdus prin O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 263/2006).
Or, în legătură cu aplicarea acestei dispoziții legale, instanța supremă a dezvoltat o jurisprudență consistentă și constantă[2], conform căreia pot fi acordate persoanei îndreptățite, în compensare, și alte bunuri decât cele care apar în lista întocmită de unitatea deținătoare, în măsura în care partea face dovada existenței unor astfel de bunuri, care în mod nejustificat nu sunt incluse în categoria bunurilor disponibile, instanța având, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicție, competența cenzurării modalității de întocmire a listei, care nu poate fi una discreționară sau abuzivă.
Pentru identitate de rațiune (eadem ratio legis), soluția în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și a normelor metodologice aferente (capitolul III^1 din H.G. nr. 89/2014) nu poate fi diferită, ținând seama și de argumentele ce vor fi expuse în continuare.
b) Ordinea instituirii măsurilor reparatorii
Dispozițiile în materia legilor reparatorii statuează, așa cum s-a menționat deja, asupra prevalenței principiului restituirii în natură și, în subsidiar, asupra acordării unor reparații prin echivalent.
În privința măsurilor reparatorii în echivalent, ordinea acordării acestora rezultă din modalitatea în care ele sunt enumerate de textul legal, fiind una graduală, în sensul că prioritate are acordarea de bunuri ori servicii în compensare sau, dacă această modalitate de reparație nu este posibilă, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale [în vechea reglementare, dată de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv compensarea prin puncte [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013].
Că este așa, rezultă o dată în plus și din expunerea de motive a Legii nr. 368/2013, potrivit căreia „finalitatea de atins va fi inclusiv aceea de scădere a presiunii asupra bugetului de stat, prin diminuarea sumei despăgubirilor acordate în numerar persoanelor îndreptățite”.
De asemenea, soluția se impune printr-o interpretare gramaticală a textului, care plasează reparația prin compensare cu alte bunuri înaintea celei referitoare la compensarea prin puncte, dar și prin interpretarea teleologică, din punctul de vedere al scopului și finalității legii, de a se asigura o formă de reparație cât mai apropiată de cea a restituirii în natură (prin acordarea de bunuri).
În acest context legislativ, al existenței unei ordini de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în situația în care persoana îndreptățită optează pentru compensarea cu bunuri și face dovada disponibilității lor, are vocație la obținerea acestora, indiferent de faptul că ele au fost omise de pe lista entității notificate sau, a fortiori, dacă unitatea deținătoare, nesocotindu-și obligația care îi revenea, nu a întocmit lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare.
c) Plenitudinea de jurisdicție a instanței în legătură cu modalitatea de acordare a bunurilor în compensare
Argumentul conform căruia acordarea de măsuri reparatorii în echivalent este exclusiv în căderea entității învestite cu soluționarea notificării – întrucât aceasta este cea care întocmește lista bunurilor disponibile, emițând dispoziție, decizie sau, după caz, ordin privind măsura compensării – este eronat, nesocotind plenitudinea de jurisdicție a instanței și principiul liberului acces la justiție.
Astfel, modalitatea în care unitatea deținătoare dă curs obligației ce îi revine, de întocmire și afișare, la sfârșitul fiecărei luni, a situației bunurilor care pot fi acordate în compensare, este supusă cenzurii instanței învestite cu plângerea persoanei nemulțumite de felul în care i-a fost rezolvată cererea.
Instanța de judecată este cea care, în virtutea plenitudinii de competență, poate sancționa, deopotrivă, neîntocmirea listei sau întocmirea ei formală, cu mențiunea că nu sunt bunuri disponibile, precum și caracterul lacunar al acesteia, incomplet, conținând doar bunuri neatractive ori disproporționate valoric.
La fel ca în reglementarea anterioară (art. 26 din Legea nr. 10/2001), faza procedurii prealabile este urmată de cea judiciară, în cazul în care persoana îndreptățită este nemulțumită de felul în care i-a fost rezolvată cererea (art. 35 din Legea nr. 165/2013).
În legătură cu nesoluționarea cererii (ipoteză căreia îi poate fi asimilată, mutatis mutandis, aceea în care entitatea deținătoare nu a întocmit situația bunurilor disponibile, deși a fost învestită cu solicitarea de acordare de bunuri în compensare), instanța supremă s-a pronunțat deja printr-o Decizie în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 (M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007), statuând că, în ipoteza în care entitatea deținătoare nu rezolvă cererea, instanța de judecată este cea care trebuie să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea.
S-a reținut totodată că o astfel de situație echivalează și cu refuzul soluționării cererii, care nu poate rămâne necenzurat „pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”.
În mod asemănător, în apărarea acelorași drepturi și pe baza liberului acces la justiție, persoana îndreptățită se poate adresa instanței în ipoteza în care lista bunurilor de oferit în compensare este una incompletă sau conține bunuri neatractive, a căror acordare nu este aptă să asigure o reală reparație.
Aceasta, întrucât împrejurarea că, în procedura prealabilă, entitatea deținătoare este cea care apreciază asupra acestei măsuri, a compensării, nu îi acordă o putere discreționară și niciuna sustrasă controlului instanței de judecată, fiind greșit argumentul conform căruia într-o asemenea ipoteză ar fi suficientă angajarea răspunderii contravenționale pentru îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor, în termenii prevăzuți de art. 36 și 37 din Legea nr. 165/2013.
În realitate, ceea ce urmărește partea este satisfacerea pretențiilor sale referitoare la măsurile reparatorii și de aici necesitatea unei judecăți pe fond asupra acestei cereri, iar nu sancționarea contravențională a atitudinii culpabile a persoanei notificate (care se poate angaja în mod distinct, pe un alt temei).
La fel, faptul că, potrivit art. 22^1 din H.G. nr. 89/2014, inițiativa „oferirii bunurilor în echivalent” aparține entității notificate nu înseamnă lipsirea persoanei interesate de posibilitatea și dreptul de a combate în instanță absența unei asemenea oferte, în ipoteza în care ea face dovada, în mod neechivoc, că este vorba de un abuz sau, pur și simplu, de o listă defectuos întocmită.
De aceea, învestită cu cererea prin care persoana îndreptățită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanța trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenții și, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri n-au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreționar, în lista celor care pot face obiectul acestei măsuri.
Altminteri, necenzurarea modalității în care entitățile învestite cu notificări dau curs solicitării de acordare de bunuri în compensare ar face să devină iluzorie și lipsită de substanță această formă de reparație prin echivalent, dacă ea ar rămâne la aprecierea discreționară a persoanei notificate.
În plus, aceasta este expresia plenitudinii jurisdicționale a instanței, cea care verifică, sub aspectul legalității, măsurile dispuse în faza procedurii prealabile.
Toate argumentele expuse trebuie puse în corelație și cu faptul că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 reprezintă, în realitate, o preluare a vechii reglementări [art. 1 alin. (2) și (5), art. 26 din Legea nr. 10/2001], în legătură cu care, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, s-a dezvoltat și consolidat o anumită practică judiciară la nivelul instanței supreme, nefiind justificat un reviriment al jurisprudenței, câtă vreme au rămas neschimbate temeiurile care au determinat rezolvarea jurisprudențială menționată anterior în legătură cu măsura reparatorie prin echivalent, a compensării cu alte bunuri.
De asemenea, această dezlegare este în acord cu jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, în interpretarea articolului 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială – dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, cu plenitudine de competență, care să soluționeze contestațiile ce poartă asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil, în accepțiunea lor autonomă.
În acest sens, deși dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăși natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenție, limitările trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporționale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat și mijloacele folosite, între interesul general și imperativul protejării drepturilor individuale[3].
Pe tărâmul dreptului de acces s-a subliniat necesitatea efectivității exercițiului acestui drept și aplicării limitărilor într-o măsură în care să nu fie golit de conținut. Astfel, s-a evidențiat de nenumărate ori că ansamblul garanțiilor procesuale instituite de articolul 6 al Convenției ar rămâne fără substanță și ar deveni superfluu dacă dreptul de acces la instanță nu ar fi unul efectiv[4], în aplicarea unui principiu fundamental, potrivit căruia Convenția apără „drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii[5]”.
Or, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile articolului 6 al Convenției, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanță independentă și imparțială, cu plenitudine de jurisdicție, adică o instanță capabilă să exercite un control în fapt și în drept, desigur, în funcție de competențele atribuite de dreptul intern.
Procedând la aplicarea acestor principii în dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menționate în lista întocmită de entitățile notificate, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că negarea posibilității de a acorda bunuri în compensare, în baza și în urma unei proceduri judiciare, desfășurate cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale persoanelor implicate, ar echivala cu negarea însăși a plenitudinii de jurisdicție de care se bucură un tribunal în această materie și, implicit, cu afectarea dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial.
Altfel, a accepta că doar unitatea deținătoare poate acorda bunuri în compensare în procedura administrativă înseamnă a accepta că una dintre măsurile de reparație prevăzute de legea specială „scapă” controlului unei instanțe și este lăsată exclusiv la latitudinea acestei unități, iar un aspect esențial al unei cauze particulare deduse judecății – cel al demonstrării existenței unor bunuri disponibile ce ar putea fi oferite în echivalent – nu poate fi dezbătut și probat într-o procedură judiciară în care contestația poartă asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, ce formează chiar domeniul de aplicabilitate al dreptului la un proces echitabil.
În același sens, a declanșa o procedură judiciară doar pentru a constata că o unitate deținătoare, în mod discreționar sau din neglijență, nu întocmește sau nu actualizează lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare, fără a da posibilitatea părții interesate de a face dovada existenței unor bunuri disponibile, a stabilirii, pe baza probelor, a situației juridice actuale a bunurilor pretinse, ar echivala doar cu iluzia exercițiului unui drept fundamental și cu lăsarea lui fără substanță, precum și cu negarea plenitudinii de jurisdicție a instanței de judecată învestite cu o cerere prin intermediul căreia persoana îndreptățită pretinde că există bunuri ce pot fi acordate în compensare.
În acest context și doar pentru rigoare juridică se reține că, în jurisprudența la care face referire prezenta sesizare și care susține imposibilitatea atribuirii în compensare a altor bunuri decât cele menționate în lista prevăzută de art. 22^1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, se utilizează, pentru fundamentarea acestei orientări jurisprudențiale, un anumit tip de argument ce ar viza o „abordare instituțională nediscriminatorie” pentru toate persoanele care ar intenționa să solicite bunuri în compensare în temeiul Legii nr. 165/2013, argument care este însă de ordin formal, întrucât nu este însoțit de o demonstrație a unei pretinse discriminări.
Astfel, trebuie reamintit că un principiu fundamental ce stă la baza interpretării articolului 14 al Convenției sau articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, care interzic discriminarea, este că „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă”, statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat.
Or, în ipoteza ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, instanțele nu aplică un tratament juridic favorizant și nu privilegiază o anumită persoană sau un anumit grup de particulari, în virtutea unui criteriu de discriminare dintre cele enunțate de art. 14 al Convenției, ci aplică într-o cauză particulară dedusă judecății principiile ce decurg dintr-un alt drept reglementat de Convenție, respectiv dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa esențială – dreptul la un tribunal independent și imparțial cu plenitudine de jurisdicție -, al cărui exercițiu nu trebuie limitat pentru argumentele anterior expuse.
Astfel, cei care se prevalează de un asemenea argument ignoră însăși natura procedurii judiciare declanșate pentru realizarea pretinsului drept de proprietate al persoanei îndreptățite și atributele pe care le are instanța de judecată într-o asemenea procedură, ajungând, în mod paradoxal, ca, sub pretextul nediscriminării, să prefere pasivitatea persoanei interesate care ar trebui să aștepte sine die întocmirea unei asemenea liste cu bunuri disponibile de către autoritățile administrative sau să nu sancționeze însăși pasivitatea acestor autorități, ce nu își îndeplinesc atribuțiile legale, „abordarea instituțională unitară”, în manifestarea ei negativă, devenind un fals panaceu al protecției drepturilor omului.
Astfel, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 22^1-22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin H.G. nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin H.G. nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare și alte bunuri decât cele menționate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă persoana îndreptățită face dovada caracterului disponibil al acestora.
Sursa informației: Decizie publicată în M. Of. nr. 570 din 06 iulie 2018.
[1] A se vedea, în acest sens, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 18 din 5 octombrie 2015 – paragraful 37 (M. Of. nr. 801 din 28 octombrie 2015).
[2] A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 1.299 din 24 februarie 2012, nr. 3.497 din 18 mai 2012, nr. 3.649 din 23 mai 2012, nr. 2.184 din 23 martie 2012, nr. 3.543 din 18.05.2012, nr. 6.228 din 15 octombrie 2012, nr. 4.540 din 15 iunie 2012, nr. 6.952 din 14 noiembrie 2012, nr. 557 din 7 februarie 2013, nr. 5.621 din 4 decembrie 2013, nr. 1.335 din 20 mai 2015, nr. 1.735 din 30 iunie 2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, date publicității pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[3] Cauza Sabin Popescu contra României, Hotărârea din 2 martie 2004, paragraful 66.
[4]A se vedea Cauza Golder contra Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975.
[5]Cauza Weissman contra României, Hotărârea din 23 octombrie 2006.