Contract de credit. Analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Condiţii de admisibilitate -Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute

–          contract de credit

–          comision de risc

–          clauză abuzivă

Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6)

Directiva nr. 93/13/CEE

C. civ., art. 969

1.  Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Sensul acestei prevederi este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

Prin urmare, este posibilă analizarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, ca parte componentă din costul total al creditului, având în vedere faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.

2. Sintagma ”…exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât şi cea folosită în norma comunitară, „…exprimate în mod clar şi inteligibil”, nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe acest aspect, deşi comisionul de risc face parte din costul total al contractului de credit, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

 

Secţia  a II-a civilă, Decizia nr. 578 din 14 februarie 2013

 

Notă: În decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

 

Prin sentinţa nr. 336 din 23 februarie 2012, Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii L.M.D. şi L.I., cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat Ţ.G.E. din Iaşi, în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA cu sediul în Bucureşti, cu sediul ales la Cabinet Avocat I.M. din Iaşi.

S-a constatat nulitatea clauzei menţionate la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0164821/25.09.2008 privind  „comisionul de risc”.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 6533,90 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada octombrie 2008 – decembrie 2010.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, tribunalul a constatat că reclamanţii L.M.D. şi L.I., raportat la obiectul convenţiei de credit nr. 0164821/25.09.2008 şi partea contractantă – pârâta SC V. România SA, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, care la art. 2 alin. (1) stabileşte că prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, reţinând relevanţa jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din care reiese definiţia consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică.

De asemenea, instanţa s-a raportat la interpretarea directivei menţionate de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, care a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi, care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

Instanţa a mai reţinut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Referitor la comisionul de risc criticat de reclamanţi, instanţa a constatat că art. 5 lit. a) din Condiţii speciale ale convenţiei de credit stabileşte valoarea de „0,26 %” aplicat la soldul creditului, credit plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenţii de credit”.

Instanţa a  reţinut  că această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanţii, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă.

Instanţa a mai constatat că perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenţiei de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat.

Astfel, conform scadenţarului şi precizărilor reclamanţilor depuse la filele 29,30 dosar nr. xx500/245/2011 suma achitată de reclamant până la data introducerii acţiunii cu titlu de comision de risc este de 6533,90 CHF, iar valoarea totală a comisionului de risc este de 42.044,01 CHF.

S-a considerat că acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi încasat, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor.

Instanţa a mai reţinut însă, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenţiei, că perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă şi nici nu se poate impune premisa că reclamanţii vor fi la un moment dat de rea-credinţă şi nu vor mai achita ratele, având în vedere şi faptul că pârâta şi-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplăţii prin instituirea unei garanţii reale asupra imobilului indicat la pct. 7 din Condiţiile speciale.

De asemenea, prin contract, comisionului criticat de reclamanţi nu i s-a dat expres destinaţia asigurării rambursării creditului (garanţie suplimentară).

Inatanţa a mai statuat că, în momentul în care a fost încheiată convenţia de credit consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze astfel că, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

S-a dat eficienţă art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, în sensul căruia băncii pârâte îi revenea obligaţia de a dovedi  că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanţii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Au fost considerate ca irelevante apărările pârâtei privind bazele organizării activităţii de creditare, deoarece aceasta invocă elemente economice teoretice şi practice care ţin strict de îndeplinirea obiectului său de activitate şi care depăşesc cadrul procesual impus de prezenta acţiune, neputând constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina consumatorilor.

De asemenea, s-a avut în vedere că creditul a fost acordat în baza unei structuri de costuri predefinite astfel încât să poată fi asigurat atât profitul băncii, cât şi solvabilitatea sa, neexistând nici un proces-verbal de negociere în formă scrisă anterior încheierii convenţiei de credit din care să rezulte că reclamanţilor li s-a dat posibilitatea influenţării naturii clauzei ce face obiectul acţiunii, ceea ce denotă că, prin instituirea comisionului de risc în condiţiile menţionate, s-a creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit şi faţă de caracterul abuziv instanţa a constatat nulitatea convenţiei de credit  în ce priveşte  această clauză, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumei de 6533,90 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada octombrie 2008 – decembrie 2010 .

Prin restituirea comisionului de risc nu se realizează o privare a pârâtei de un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 din CEDO, faţă de constatarea caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia a fost perceput comisionul de risc, lipsind aşadar condiţia încasării legitime.

În fine, s-a notat că deşi convenţia de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestaţiilor este admisibilă şi nu reprezintă o excepţie de la efectul retroactiv şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Apelul declarat de pârâta SC V. România SA împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 92 din 11.06.2012 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia civilă.

            În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la prima critică ce a vizat restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc de la data încheierii convenţiei şi până la data pronunţării hotărârii a constatat că susţinerea nu e conformă cu realitatea deoarece instanţa de fond a dispus restituirea comisionului de risc achitat în perioada octombrie 2008 – decembrie 2010, hotărârea fiind pronunţată la 23.02.2012 şi că soluţia a fost consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia a fost reţinut respectivul comision. Pe acest aspect a mai reţinut că, deşi convenţia de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestaţiilor este admisibilă şi nu poate fi interpretată ca o excepţie de la efectul retroactivităţii şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

            Nici susţinerea vizând pronunţarea soluţiei cu ignorarea celor două acte adiţionale încheiate nu a fost primită întrucât actele  adiţionale nr. 1 şi 2 au fost încheiate la data de 23.12.2010, iar perioada supusă analizei în cauza pendinte se circumscrie momentului încheierii convenţiei de credit şi până la luna decembrie 2010, deci anterior perfectării celor două acte adiţionale.

            În ceea ce priveşte negocierea cu consumatorul a clauzei contestate, curtea  a observat că, deşi sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă şi a statuat că simpla semnare a contractului nu are semnificaţia cunoaşterii/negocierii acestor clauze.

Mai mult, s-a avut în vedere că apelanta-pârâtă a recunoscut, implicit, prin întâmpinare şi cererea de apel faptul că nu a negociat cu reclamanţii comisionul  de risc, precizând că aceştia sunt consumatori ai acestui tip de produs şi cunosc ofertele existente pe piaţă.

Instanţa a mai reţinut că a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susţinerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condiţiile speciale şi implicit la necuprinderea comisionului de risc în condiţiile generale au fost considerate vădit nefondate întrucât, aşa cum rezultă din art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condiţiile generale, şi nu prin condiţiile speciale.

Instanţa a constatat că acest comision nu este definit nici în condiţiile generale şi nici în condiţiile speciale ale convenţiei de credit, neputând fi verificată destinaţia şi funcţia acestuia, apreciind fiind corectă constatarea instanţei de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol şi mod de funcţionare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

De asemenea, instanţa nu a primit justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în convenţia de credit încheiată cu reclamantul, apreciind că împrejurarea invocată de apelantă potrivit cu care reclamantul a avut cunoştinţă de existenţa şi de întinderea obligaţiilor ce îi reveneau, atât sub aspectul valorii cât şi sub cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) şi a fost de acord, prin semnarea convenţiei, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii 193/2000.

Şi condiţia ca respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar  bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor a fost considerată ca îndeplinită.

Pornind de la definiţiile pe care apelanta a încercat să le dea acestui comision în timpul procesului, instanţa de apel a acceptat faptul că  acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avute în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanţiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc.

Ori, în speţă, nu s-a contestat împrejurarea că reclamanţii au o profesie stabilă, realizează venituri peste media naţională, iar executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul I asupra unui imobil, evaluat de o societate de asigurare agreată de bancă la o valoare ce o depăşeşte pe cea a creditului.

De asemenea, instanţa nu a ignorat nici cuantumul acestui comision, în procent de 0,26%, observând că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Curtea nu a primit criticile apelantei referitoare la faptul că această clauză ar fi exclusă verificării din perspectiva caracterului abuziv întrucât componenta la care se referă face parte din preţul contractului şi nu a produs nici un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Instanţa a constatat că nici Legea 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, făcând referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la necesitatea exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei referitoare la preţ. Astfel, Secţiunea 3 intitulată „Costuri”, din condiţiile generale ale convenţiei de credit defineşte, la art. 3.5,  comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, definiţie care este identică în substanţă cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condiţiile generale sau speciale, nu oferă alte informaţii cu privire la destinaţia comisionului de risc şi nici nu justifică – în vreo manieră- fundamentul perceperii acestuia de către bancă.

 În consecinţă, s-a constatat că pentru acelaşi serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum cer expres dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a preţului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară şi inteligibilă a clauzei referitoare la preţ nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă.

În acest sens s-a apreciat că tribunalul a interpretat corect declaraţia cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE potrivit cu care, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi, acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanţa poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.

În fine, instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a consfinţit dreptul statuar de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).

            Împotriva deciziei a declarat recurs SC V. România S.A. prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele:

– Conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele – preţ şi plată -, iar conform Directivei 93/13/CEE, caracterul abuziv nu priveşte caracterul adecvat al preţului în măsura în care clauzele sunt exprimate clar şi inteligibil.

Recurenta a susţinut că, prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000, judecătorului i-a fost conferită puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu să distrugă total conceptul libertăţii contractuale şi a forţei juridice a unui contract semnat şi asumat de părţi, intervenţia sa trebuind să fie una excepţională şi anume, atunci când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă.

Enumerând principiile reglementate de art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 193/2000, recurenta evocă prevederile art. 4 din aceeaşi lege prin care au fost transpuse prevederile art. 3 din Directiva 93/13/CEE arătând care sunt condiţiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată ca fiind abuzivă şi anume: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului.

Prin urmare, se consideră că instanţa poate sancţiona o clauză ca fiind abuzivă atunci când aceasta este înserată într-un contract de adeziune şi atunci când ea este excesivă.

Revenind la contractul părţilor, recurenta a apreciat că acea clauză ce reglementează perceperea comisionului de risc nu îndeplineşte două dintre condiţiile cumulative anterior enunţate.

Una dintre condiţii ar fi aceea că art. 5 din Convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru ce trebuie să fie semnificativ. În acest sens, recurenta susţine că nu pot fi reţinute afirmaţiile potrivit cărora riscurile pârâtei sunt acoperite de garanţiile reale imobiliare, deoarece noţiunea de risc în înţelesul reglementărilor din contract este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea unei activităţi sub auspiciile hazardului şi nicidecum cu o activitate menită să producă profit.

Se afirmă că riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale, riscul aflându-se în strânsă corelaţie cu riscul de diminuare a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

O a doua condiţie pe care recurenta o apreciază ca fiind neîndeplinită priveşte comisionul de risc – parte a contractului.

Sub acest aspect, s-a arătat că este de notorietate faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului, este dator să suporte cele două componente ale acestuia – dobânda şi comisionul, la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului şi a plăţilor dobânzii.

S-a mai arătat că riscul bancar este un element de care banca este obligată să ţină cont, comisionul de risc fiind un element al preţului.

Făcând trimitere la art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, transpus în Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate clar şi inteligibil. În concluzie, se consideră că dreptul său de a percepe comisionul de risc ce este parte integrantă a preţului contractului de credit nu poate fi anulat de instanţă din perspectiva caracterului abuziv în lipsa unui temei legal care să-i confere instanţei autoritatea de a interveni.

Mai mult, se evidenţiază faptul că acest comision nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare-ipotecă, comisionul fiind perceput pentru gestionarea şi a altor riscuri decât cel de neplată cum ar fi: riscul de neexecutare a garanţiei, de urmărire a garanţiei, de depreciere/pieire a garanţiei, de neîncasare a valorii asigurării şi orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat.

De asemenea, convenţia de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna din părţi, iar asumarea riscului de către bancă a şanselor unui câştig sau pierderi contravine esenţei unui astfel de contract.

Mai mult, recurenta a considerat că prevederea perceperii comisionului de risc este clară şi fără echivoc şi a fost însuşită de consumator prin semnarea convenţiei, devenind incidente dispoziţiile art. 969 C. civ., iar acest comision a fost inclus în calculul dobânzii anuale efective.

În ce priveşte posibilitatea negocierii contractului se consideră că rezultă din art. 13 din convenţia de credit prin care se menţionează expres că „la cererea împrumutatului, Banca poate aproba modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenţiei se va efectua exclusiv în baza acordului părţilor”.

– Instanţa a apreciat eronat că deşi în cazul contractelor cu executare succesivă prestaţiile nu se restituie, banca nefiind în imposibilitate obiectivă de a restitui sumele plătite, nu poate fi beneficiara unei astfel de interpretări;

– Nu se poate reţine că nu a fost negociată clauza, iar intimatul nu a făcut dovada încercării de a negocia un alt comision de risc şi nici a existenţei unor vicii de consimţământ, ori a unei cauze de nulitate care să fie contemporană încheierii convenţiei, ci dimpotrivă se invocă prevederile O.G. nr. 50/2010, act ulterior contractului ce nu poate avea incidenţă în cauză.

– Riscul a fost anticipat şi acceptat de părţi şi se referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice condiţii, iar faptul că există o garanţie instituită asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condiţiile fluctuaţiilor pieţei şi căderii actuale a pieţei imobiliare.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

– Critica prin care se susţine aplicarea greşită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi are următorul conţinut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

În cauza dedusă judecăţii, disputa se poartă asupra art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0164821/25.09.2008, privind  comisionul de risc.

În cadrul acestui motiv de recurs recurenta şi-a structurat criticile pe două aspecte.

Un prim aspect vizat este acela al aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (se apreciază că menţionarea alineatului 5 din cererea de recurs este o eroare materială), considerându-se că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată preţului ca parte a obiectului contractului, comisionul de risc făcând parte din acesta.

Al doilea aspect adus în discuţie se referă la aplicarea prevederilor din lege ce reglementează condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite două dintre acestea ce vor fi analizate în concret în considerentele ce vor urma.

În ce priveşte primul aspect, supus analizei, acela al preţului ca şi componentă a obiectului contractului – ce constă în contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu –  se constată că, atât în legea naţională cât şi în cea comunitară expresia „preţ” este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preţ”, precum şi la produsele şi serviciile oferite în schimb.

Având în vedere modul de reglementare, sensul normelor în discuţie este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte  o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

Pe de altă parte, prin convenţia părţilor, în Condiţiile generale – la secţiunea „Definiţii” – costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secţiunea 3 – „Costuri”, printre ele regăsindu-se şi comisionul de risc.

În atare situaţie, este evident că noţiunea de „cost total al creditului” are o accepţie mai largă decât aceea a „preţului”, comisionul de risc fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

În acelaşi sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) defineşte „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor…”

Această directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale – cum este şi cazul convenţiei în litigiu – conform art. 95 din ordonanţă, situaţie în care – în condiţiile art. 148 din Constituţie – capătă aplicabilitate directiva.

Pe de altă parte, raportat la acelaşi art. 4 alin. (6) este evident că acesta nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.

Acelaşi text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepţie – doar în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

Trebuie arătat că sintagma „…exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional cât şi cea folosită în norma comunitară „…exprimate în mod clar şi inteligibil” nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe acest aspect, deşi acest comision – denumit de risc – face parte din costul total al contractului, contrar susţinerilor recurentei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele anterior expuse, în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, se stabileşte la valoarea de „0,26%” a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenţiei, după ce în condiţiile generale, la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Situaţia este aceeaşi în cazul clauzei reglementate la art. 3.1 din convenţia de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziţie) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru acelaşi serviciu al băncii, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea preţului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeaşi prestaţie s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut – în lipsa unei exprimări clare şi neechivoce – consumatorului la momentul perfectării convenţiei de credit.

În consecinţă, faţă de caracterul neclar şi echivoc al clauzei în discuţie, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

De altfel, nu poate fi neglijat faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa apelului, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consfinţit dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).

În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

 Aşadar, câtă vreme funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se  încearcă, ca de altfel  pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea comision, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în  convenţia de credit.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a confundat   comisionul de risc cu garanţia imobiliară. Instanţa de apel a înţeles perfect explicaţiile intimatei în sensul cărora, comisionul de risc ar fi perceput pentru  gestionarea şi a altor riscuri decât riscul de plată – înţeles ce nu este menţionat în contract -, însă a apreciat asupra existenţei unui dezechilibru între contraprestaţii şi contrar bunei credinţe, nefiind reglementată situaţia restituirii, fie şi în parte, la finele perioadei de rambursare a acestui comision, în situaţia în care acest risc nu se produce.

Aplicarea unei astfel de clauze şi explicaţiile recurentei transferă practic toate riscurile modificării pieţei financiare către consumator, fără a rezulta din vreo clauză a contractului că banca suportă o parte din acest risc, creându-se un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe.

De altfel, recurenta se contrazice atunci când arată că acest risc nu este legat de riscul de plată al creditului atunci când, în finalul cererii de recurs, conchide că „…se referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice condiţii, iar faptul că există o garanţie instituită asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condiţiile fluctuaţiilor pieţei şi căderii actuale a pieţei imobiliare”.

Nici susţinerile ce ţin de aplicarea principiului libertăţii contractuale nu pot fi primite, în condiţiile în care art. 969 C. civ. invocate de recurentă prevăd că au putere de lege doar convenţiile legal făcute şi în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situaţii în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

Ori, motivarea recurentei în sensul căreia clauzele convenţiei de credit au fost negociate şi acceptate de părţi în cunoştinţă de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii şi nu a făcut-o.

În plus, în materia protecţiei consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se  reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., precum şi dovezile depuse la dosar, intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, în cuantum de 1200 lei.