Aplicarea dispozițiilor Noului Cod Civil referitoare la acțiunea în revendicare în cazul acțiunilor începute anterior intrării sale în vigoare dar mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Aplicarea legii în timp.

Index alfabetic : aplicarea legii în timp

Legea nr. 71/2011, art. 63, art. 223

 

În ceea ce privește aplicarea în timp a Noului Cod Civil din 2009, trebuie avute în vedere  dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziţii care prevăd altfel”.

Este cazul, printre altele, și a dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform cărora prevederile art. 643 alin. (1) şi (2) din Noul Cod civil, prin care a fost înlăturată regula unanimității în materia acțiunii în revendicare, se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, normă ce se constituie într-o excepţie de la principiul tempus regit actum şi confirmă că anumite norme din Noul Cod Civil sunt de imediată aplicare, ele aplicându-se astfel şi proceselor declanşate anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.

 

Secția I civilă, decizia nr. 357 din 30 ianuarie 2013

 

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul Z.M. i-a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând să se revoce actul de donaţie încheiat de Z.H.K. transcris sub nr.49xx/1947 la Grefa Tribunalului Ilfov, actul de donaţie ulterior din septembrie 1956 încheiat de Z.H.K., actul de donaţie încheiat de Z.A., Z.A. şi Z.O. din 02.11.1962, autentificat sub nr. 43xx/1962, pentru neîndeplinirea de către donatarul Statul Roman a condiţiilor prevăzute în actul de donaţie înregistrat sub nr.49xx/1947 şi în actul de donaţie nr.43xx/1962, să se anuleze actul de donaţie încheiat de Z.H.K., transcris sub nr.49xx/1947, actul de donaţie ulterior din septembrie 1956 încheiat de Z.H.K., actul de donaţie încheiat de Z.A., Z.A. și Z.O. din 02.11.1962, autentificat sub nr.43xx/1962, pentru viciile de consimţământ exercitate asupra donatorilor la momentele încheierii celor trei acte de donaţie, bunurile ce au format obiectul acestora fiind bunuri culturale mobile preluate ilegal de autorităţi, conform Legii nr. 182/2000, să fie obligate pârâtele la restituirea bunurilor ce au format obiectul donaţiilor prin care s-au constituit colecţia şi Muzeul Z.; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata de despăgubiri pentru operele de artă care nu mai pot fi restituite în natură în original, ele fiind substituite prin copii ori fiind dispărute.

Reclamantul a arătat, în motivarea cererii, că printr-un sir de donaţii succesive s-au format colecţia Z. şi Muzeul Z. începând cu donaţia din 1947, cuprinzând în principal artă românească, constând în 205 picturi, 38 sculpturi şi 8 piese de mobilier precum şi nuda proprietate a imobilului situat în Bucureşti, continuată cu donaţia din 1956 prin care se completează donaţia iniţială cu 30 de picturi romaneşti şi 1 sculptură iar ulterior, prin actul din 1962, sunt donate 17 lucrări precum şi 430 de cărţi.

A mai arătat reclamantul că au fost încălcate sarcinile privitoare la nedislocarea lucrărilor de artă donate şi neschimbarea destinaţiei de muzeu, cea în conformitate cu care donaţia se face cu scopul de a rămâne în continuare în acelaşi loc în care au fost puse la dispoziţia publicului, încălcarea sarcinii în conformitate cu care operele donate prin actul de donaţie nr.43xx/1962 vor rămâne în muzeu, ele neputând fi transferate în altă parte sub niciun motiv, încălcarea condiţiei în conformitate cu care, la administrarea muzeului, urmează a fi cooptaţi şi doi reprezentanţi ai familiei donatorului în ordinea rudeniei.

S-a mai arătat că întreaga colecţie a fost cedată Statului Român în condiţii sociale care constituie „violenţă” în spiritul art.956 C.civ., operând o profundă viciere a consimţământului donatorilor, bunurilor fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 182/2000.

Pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a invocat excepţia de netimbrare a cererii, excepţia necompetenţei materiale, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Cultelor.

Pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la primele 2 capete de cerere.

Prin cererea completatoare depusă la data de 19.09.2008, reclamantul a arătat că solicită şi constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie autentificat sub nr. 84xx/1947 pentru neîndeplinirea condiţiei de acceptare în forma autentică a donaţiei, în conformitate cu art. 814 C.civ.; constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie din 1956 pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 813 C.civ. şi pentru nerespectarea condiţiei prevăzute de art. 814 C.civ., de acceptare în forma autentică a donaţiei.

Faţă de această completare, a arătat că acţiunea sa are următoarele capete de cerere: constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie autentificat sub nr.84xx/1947 pentru neîndeplinirea condiţiei de acceptare în forma autentica a donaţiei, în conformitate cu art. 814 C.civ.; constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie din 1956 pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 813 C.civ. şi pentru nerespectarea condiţiei prevăzute de art. 814 C.civ., de acceptare în forma autentică a donaţiei; revocarea actului de donaţie încheiat de Z.H.K., transcris de grefa Tribunalului Ilfov – Secţia Notariat nr. 49xx/1947, pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actul de donaţie încheiat în septembrie 1956 de Z.H.K., pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actului de donaţie încheiat la data de 02.11.1962 şi autentificat sub nr. 43xx de Z.A., Z.A. şi Z.O., pentru neîndeplinirea sarcinilor de către donatar; să fie obligaţi pârâţii la restituirea bunurilor ce au format obiectul donaţiilor prin care s-a constituit colecţia Z. şi Muzeul Z.; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata despăgubirilor pentru operele de artă care nu mai pot fi restituite în natură.

Prin aceeaşi cerere, reclamantul a renunţat la capetele de cerere având ca obiect anularea actelor de donaţie pentru viciile de consimţământ exercitate asupra donatorilor la momentul încheierii celor 3 acte de donaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 16564/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost declinată competenţa de soluţionare a acestei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea obiectului cererii.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04.02.2009.

Faţă de precizările formulate oral la data de 12.05.2009, prin încheierea de şedinţă din 03.11.2009 au fost soluţionate mai multe excepţii, astfel: au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile de netimbrare, de nulitate a cererii de chemare în judecată, a lipsei calităţii procesuale active (pentru lipsa calităţii de moştenitor a reclamantului de pe urma donatorilor), a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Culturii, pe capetele de cerere având ca obiect revocarea donaţiilor şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de donaţie, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor pe capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, a prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii donaţiilor şi a restituirii bunurilor mobile şi a bunului imobil; au fost admise excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Culturii pe capătul de cerere având ca obiect restituirea bunurilor mobile şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere având ca obiect revocarea donaţiilor.

La data de 13.04.2010, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pentru nerespectarea principiului unanimităţii, în ceea ce priveşte cererea de revendicare a bunurilor mobile şi a bunului imobil şi pe cererea de obligare la plata despăgubirilor, întrucât din actele ataşate la acel termen a rezultat că reclamantul nu este singurul moştenitor al donatorilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.10.2010, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active pe cererea de revendicare a bunurilor mobile şi a bunului imobil, precum şi pe cererea de plată a despăgubirilor.

La termenul din 16.12.2010, reclamantul a depus o cerere de renunţare la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie autentificat sub nr. 84xx/1947 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, încheiat de Z.K. şi constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie din anul 1956.

Prin sentinţa civilă nr. 2012 din 17.12.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a luat act de renunţarea reclamantului Z.M. la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 84xx/1947 al Tribunalului Ilfov şi a contractului de donaţie încheiat în anul 1956 de Z.H.K.  A fost respinsă cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii şi Cultelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă ca prescrisă cererea având ca obiect revocarea donaţiilor. A fost respinsă cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile şi de revendicare a bunului imobil şi cererea având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor ca inadmisibilă

Instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea având ca obiect revocarea donaţiilor, că sunt invocate şi dislocări ale lucrărilor, mutarea forţată a colecţiei în Muzeul Colecţiilor de Artă în anul 1978, până în anul 1996, când a fost redeschis muzeul în vechiul său sediu. S-a arătat că desfiinţarea colecţiei Z. din anul 1978 este adusă la cunoştinţa publică şi pe site-ul Muzeului Naţional de Artă al României. De asemenea, clădirea a fost exploatată de către Statul Român, în acesta funcţionând o fundaţie, şi a fost restituită colecţiei în anul 1998. Parte din bunurile aflate în colecţie nu sunt puse la dispoziţia publicului prin expunerea lor spre a fi văzute, aşa cum s-a impus prin actul de donaţie din anul 1947. Or, de la redeschiderea muzeului în anul 1996, Statul Român nu a respectat această sarcină, lucrările de valoare nefiind expuse. Aceste constatări sunt expuse în diverse lucrări şi în articole de ziar de către critici de artă şi jurnalişti.

În ceea ce priveşte cooptarea la administrarea muzeului şi a doi reprezentanţi ai familiei donatorului, reclamantul arată că din anul 1998, când a fost reînfiinţat muzeul, la administrarea acestuia nu a mai participat niciun membru al familiei Z., deşi există membri în viață.

Tribunalul a constatat că toate aceste cauze de neîndeplinire a sarcinilor sunt cunoscute de către reclamant cel puţin din anul 1993 şi 1996.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de către Ministerul Culturii şi Cultelor, pe capătul de  cerere având ca obiect restituirea bunurilor mobile culturale, potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 182/2000, calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare a acestor bunuri, aparţine doar unităţii care le deţine. În consecinţă, chiar dacă la încheierea actului de donaţie, Statul Român a fost parte în contract, în calitate de donator, faţă de dispoziţiile art. 99 din Legea 182/2000, calitate procesuală pasivă în cererea de revendicare a acestor bunuri mobile nu aparţine decât unităţii deţinătoare. În consecinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii şi Cultelor pe acest capăt de cerere.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active pe cererea de revendicare bunuri mobile şi imobile şi pe cererea de obligare la plată de despăgubiri, avându-se în vedere că din certificatele de moştenitor depuse de către pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, precum şi faţă de relaţiile comunicate instanţei de către Camera Notarilor Publici, a rezultat că alături de reclamant mai există şi alţi moştenitori ai defunctei Z.A.

Prin decizia civilă nr. 134A din 26 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamanţilor declarat împotriva acestei hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Curtea de apel a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală în ceea ce priveşte soluţia adoptată pe capetele de cerere vizând acţiunea în revendicare imobiliară şi bunuri mobile şi obligarea la plata de despăgubiri, precum şi în ceea ce priveşte petitul având ca obiect revocarea donaţiilor.

Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare imobiliară şi bunuri mobile şi capătul de cerere subsidiar vizând plata de despăgubiri, acestea au primit o soluţionare greşită, fiind respinse pe cale de excepţie, considerate ca inadmisibile, cu motivarea că s-a încălcat regula unanimităţii.

Actele de donaţie, ce constituie titlul pârâţilor Muzeul Naţional de Artă al României şi Statului Român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, iar în privinţa capătului de cerere subsidiar având ca obiect plata despăgubirilor – Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au fost încheiate în anii 1947, 1956 şi respectiv în anul 1962, ceea ce conduce la concluzia că situaţia juridică dedusă judecăţii, inclusiv în privinţa reclamantului ce invocă nerespectarea sarcinilor impuse prin actele de donaţie de către autorii săi, este diferită de cazurile clasice de revendicare unde era impusă regula unanimităţii.

În aceste cazuri, foştii proprietari sau moştenitorii lor, cum este cazul în speţă, se află în imposibilitate de a solicita partajul bunurilor înainte de revendicarea lor, deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate, în vreme ce lipsa titlului de proprietate valabil al statului, nu ar fi stabilită pe cale judecătorească.

În aceste cazuri „sui generis” acţiunile în revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în revendicare, unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi dintre moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi pot înainta o acţiune în justiţie pentru a demonstra că statul nu posedă un titlu de proprietate valabil şi, în consecinţă, a obţine confirmarea existenţei bunului în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale.

În acest sens, este şi jurisprudenţa CEDO care cu privire la regula unanimităţii în cauza Lupaş şi alţii împotriva României s-a pronunţat în sensul că regula unanimităţii a împiedicat pe reclamanţi să beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunilor lor, din partea tribunalelor, impunându-se acestora o sarcină disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă, ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire a imobilelor respective, aducând atingere însăşi substanţei dreptului lor de acces la un tribunal în consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în acest caz, a fost încălcat art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Ca urmare, în speţă, curtea a constatat că reclamantul este moştenitorul defunctului K.Z. conform certificatelor de moştenitor depuse la dosarul cauzei, neavând relevanţă sub aspectul dovedirii calităţii procesuale active, cota sa de moştenire.

În consecinţă, reclamantul are calitate procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară şi bunuri mobile, cât şi în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor, aceste cereri impunându-se a fi analizate pe fond.

Critica vizând modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere revocarea donaţiilor s-a reţinut, de asemenea, a fi întemeiată.

Conform dispoziţiilor art. 137 alin. (2) C.proc.civ., excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Instanţa de fond a aplicat greşit aceste dispoziţii legale, întrucât nu a avut în vedere că susţinerile reclamantului cu privire la încălcarea sarcinilor din actele de donaţie vizează şi acte şi fapte ce au avut loc în anul 2008, la redeschiderea Muzeului Z., susţineri ce necesitau verificări de fond, inclusiv efectuarea unei lucrări de specialitate în domeniul – artă, pentru a se verifica în raport de înscrisurile depuse de părţi, actele de donaţie şi anexele depuse de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, anexe ce conţin inventarul Colecţiei Z., precum şi Inventarul cu lucrările expuse permanent, dacă susţinerile reclamantului se verifică sau nu.

În aceste condiţii, reţinând că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor donaţiilor a avut loc în anul 2008, aspect ce necesită probe ce sunt comune soluţionării fondului cererii de revocare a donaţiilor, instanţa de fond era datoare a uni această excepţie cu fondul cauzei, fiind necesară administrarea probei ştiinţifice menţionate pentru lămurirea situaţiei de fapt invocată de reclamant şi combătută de paraţi.

Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, după prezentarea istoricului cauzei şi a soluţiilor pronunţate până în prezenta etapă procesuală, a susţinut că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii cât priveşte aplicarea regulii unanimităţii, atât în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi de dispoziţiile Noului Cod Civil ( NCC).

Invocând cauzele Lupaş c. României, Depcariu şi alţii c. României, Costea şi alţii c. României, Comănescu şi alţii c. României, pârâtul a susţinut, făcând trimitere şi la jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că instanţele învestite cu judecata unor astfel de cereri nu trebuie să înlăture de plano aplicarea regulii unanimităţii, ci trebuie să administreze probele necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în imposibilitate să identificerestul coproprietarilor imobilului şi să obţină acceptul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare, numai o astfel de soluţionare fiind conformă interpretării nuanţate date regulii unanimităţii de către instanţa europeană.

În raport de practica CEDO, dar şi de probatoriile administrate, a susţinut nelegalitatea hotărârii ce s-a întemeiat pe conduita de rea-credinţă a intimatului-reclamant, care nu numai că nu a căutat să-i contacteze pe ceilalţi coindivizari, dar chiar i-a şi înlăturat prin fals de la moştenire.

Întrucât intimatul nu a îndeplinit condiţia minimală de a contacta pe ceilalţi moştenitori în vederea exercitării drepturilor lor, nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la un tribunal şi la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât ceea ce a generat situaţia de faţă este însăşi atitudinea culpabilă/ilicită a reclamantului.

Dispoziţiile art. 643 din Noul Cod Civil prin care a fost înlăturată regula unanimităţii în materie de revendicare, nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, întrucât acestea nu se constituie în dispoziţii de ordine publică, astfel încât pentru atragerea incidenţei lor, era necesar ca reclamantul sau instanţa să facă aplicarea acestor norme în fundamentarea soluţiei sale. în condiţiile neinvocării şi neanalizării lor în apel, ele nu mai pot fi avute în vedere la soluţionarea recursului.

Nelegalitatea hotărârii instanţei de apel vizează şi soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind revocarea donaţiilor, sens în care s-a susţinut că instanţa de apel, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi a limitelor sesizării instanţei, în condiţiile neinvocării unor încălcări contemporane a sarcinilor de către MNAR, a dispus desfiinţarea hotărârii primei instanţe care a vizat actele de donaţie şi încălcările eventualelor sarcini impuse prin acestea, produse la momentul anilor 1978, 1993, 1996, iar nu la data/momentul reţinut de instanţa de apel, contemporană declanşării prezentului litigiu.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, invocând, de asemenea, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., că a fost greşit soluţionată excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară şi mobiliară, ca şi obligarea la plata despăgubirii.

În acest sens, a învederat că acţiunea în revendicare nu poate fi promovată de un singur coproprietar, deoarece obiectul său material îl constituie numai bunurile individual determinate, reclamantul având obligaţia să facă dovada dreptului de proprietate, dovadă ce nu a fost făcută, acţiunea fiind exercitată de reclamant care deţine doar o cotă din bunurile pretinse în cauză.

Jurisprudenţa CEDO citată de instanţa de apel, respectiv cauza Lupaş şi alţii c. României, nu este relevantă în speţă, situaţia de fapt în cauză fiind alta decât în cauza menţionată, sens în care s-a arătat că reclamantul, în pricina de faţă, nu a fost împiedicat de alţi moştenitori să-şi exercite drepturile, iar promovarea prezentei acţiuni în revendicare nu constituie un impediment pentru eventualele tentative ulterioare de revendicare de către ceilalţi moştenitori, proprietari ai bunurilor în cauză.

Greşit s-a desfiinţat hotărârea tribunalului şi în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât faptele imputate pârâţilor şi considerate drept o încălcare a sarcinilor stabilite în actele de donaţie a căror nulitate s-a solicitat, se plasează dincolo de termenul general de prescripţie, ceea ce determină, din această perspectivă, nelegalitatea hotărârii atacate.

            Recursurile nu sunt fondate.

Potrivit art. 643 din Noul Cod Civil „fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare”. Alin. (2) teza I al aceluiaşi articol dispune că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor”.

Cât priveşte aplicarea în timp a Noului Cod Civil din 2009, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011. Astfel, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011 „procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziţii care prevăd altfel”.

Este cazul, printre altele, dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform cărora, dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) Noul Cod civil se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, normă ce se constituie într-o excepţie de la principiul tempus regit actum şi confirmă că anumite norme din Noul Cod Civil sunt de imediată aplicare, ele aplicându-se astfel şi proceselor declanşate anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.

Or, în speţă, hotărârea primei instanţe nu rămăsese definitivă la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil (1 oct. 2011), ci ulterior acestui moment, astfel încât normele noului act normativ, pe componenta procedurală astfel cum este aceasta este reglementată de dispoziţiile sale, sunt de îndată/de imediată aplicare raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum a pretins legiuitorul prin legea de punere în aplicare a dispoziţiilor sale.

Ca urmare, este irelevantă atât neinvocarea lor de către reclamant, ori de către instanţa de apel, ca şi trimiterea la jurisprudenţa CEDO, considerată de pârâţi a fi relevantă cauzei, dispoziţia legală menţionată (imperativă prin însăşi caracterul său de normă de procedură), fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, de imediată aplicare.

Sunt nefondate şi criticile privind desfiinţarea hotărârii tribunalului pentru greşita soluţie dată capătului de cerere privind anularea actelor de donaţie, întrucât, astfel cum legal a reţinut instanţa de apel, verificările primei instanţe nu au vizat şi faptele ce se plasează în interiorul termenului legal de prescripţie, analiză ce presupune administrarea unor dovezi în acest sens şi care impune, de asemenea, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) teza II-a C.proc.civ., desfiinţarea hotărârii pronunţate în atare condiţii.

           Ca urmare, pentru motivele arătate şi care vin, parţial, să substituie hotărârea instanţei de apel (pe capătul de cerere privind acţiunea în revendicare), în temeiul art. 312 (1) C.proc.civ., recursurile deduse judecăţii au fost respinse ca nefondate.