Imobil intrat în proprietatea statului în baza unui certificat de vacanță succesorală. Desființarea actului. Titlu nevalabil. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în lipsa unei ”preluări abuzive”. Valorificarea pretențiilor pe calea dreptului comun. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil

–          revendicare

–          vacanță succesorală

Legea nr. 10/2001, art. 2

Legea nr. 213/1998, art. 6

C.civ., art. 680

Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum era în vigoare la data investiri instanței cu cererea de chemare în judecată.

 

Noţiunea de „preluare abuzivă” este strâns legată de politica de abolire a proprietăţii private şi de întărire a proprietăţii socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care s-au luat măsuri de naţionalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietate statului. Astfel, un imobil intrat în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, act care nu are caracter abuziv, nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Însă, în condițiile în care certificatul de vacantă succesorală a fost anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susţine că statul a avut un titlu valabil. Cu toate acestea, nu orice situaţie în care titlul de proprietate al statului este desfiinţat, atrage aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare, în acest caz neputând fi utilizată calea derogatorie prevăzută de legea specială pentru redobândirea imobilului sau pentru a se solicita de la stat eventuale despăgubiri, efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală putând fi valorificate pe calea dreptului comun.

 

Secția I civilă, decizia nr. 1046 din 28 februarie 2013

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta B.S., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului B.V., a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul General, SC F. SA, Asociaţia ”F.”, M.M. şi M.G.G. să lase reclamantei şi intervenienţilor principali B.T. şi B.N., descendenţi ai aceluiaşi defunct, introduşi în cauză pe calea intervenţiei forţate, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, constând în teren în suprafaţă de 712 mp şi construcţii. Totodată, reclamanta a solicitat radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris de către pârâta SC F. SA.

Prin întâmpinare, intervenienţii au arătat că nu îşi însuşesc cererea de chemare în judecată şi nu sunt de acord cu revendicarea imobilului, deoarece acesta este supus prevederilor Legii nr. 10/2001, sens în care au solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

Intervenienţii B.T. şi B.N. au formulat cerere reconvenţională în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia de a se pronunţa prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, urmând ca emiterea acestei dispoziţii să fie realizată numai în privinţa lor, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât numai ei au formulat notificare. Intervenienţii au arătat că reclamanta B.S. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât este decăzută din dreptul de a solicita în instanţă măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Prin încheierea din 9 februarie 2009, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulate de B.T. şi B.N.

În şedinţa publică din 10 septembrie 2010, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de numitul O.I.

Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 5.11.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de B.T. şi B.N. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut în coproprietate soţilor B.D. şi B.M.

Ca urmare a decesului lui B.D., cota de 1/2 din dreptul de proprietate ce aparţinuse acestuia a revenit soţiei B.M., conform menţiunilor certificatului de moştenitor din 25.02.1955 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.

După decesul soţiei supravieţuitoare, B.M., survenit la data de 02.03.1962, întreagă masă succesorală rămasă de pe urma acesteia şi în care era inclus întregul imobil situat în Bucureşti, a fost culeasă de Stat, în temeiul certificatului de vacanţă succesorală nr. 1xx/1962.

În cuprinsul acestuia, s-a precizat că moştenitoarea testamentară B.A. a renunţat la succesiune, conform declaraţiei de renunţare înregistrată sub nr. 12x/1962, în timp ce autorul reclamanţilor din prezenta cauză, B.V., la rândul său moştenitor testamentar, a fost considerat străin de succesiune în temeiul dispoziţiilor art. 700 C.civ.

Prin decizia civilă nr. 246 A din 06.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii defunctei B.M. şi s-a dispus anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 1xx/1962 şi a deciziei nr. 53679/357 din 24.10.1962 a Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, pentru defuncta B.M. a fost emis certificatul de legatar nr. 1x/2004, potrivit cu care succesiunea acesteia a fost culeasă de B.V., în calitate de legatar, în temeiul testamentului autentificat sub nr. 4xx/62/1955 de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.

Aşa fiind, din examinarea situaţiei de fapt expuse, tribunalul a constatat că modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de o preluare abuzivă, astfel cum a fost definită de textul legal evocat.

Tribunalul a avut în vedere că imobilul a fost preluat ca urmare a declarării vacanţei succesorale în privinţa defunctei B.M., împrejurare care nu a fost de natură a fi apreciată ca abuzivă.

În consecinţă, apreciind că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu se circumscrie domeniului de aplicaţie al Legii nr. 10/2001, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii de şedinţă din 10.09.2010 a declarat apel intervenientul O.I., iar împotriva sentinţei civile nr. 1416 din 5.11.2010, au declarat apel reclamanţii B.T. şi B.N.

În motivarea cererii lor, apelanţii reclamanţi au arătat în mod netemeinic şi nelegal prima instanţă a respins cererea principală, motivând că imobilul a cărui restituire se solicită nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii 10/2001.

Imobilul solicitat se află sub incidenţa art. 2 al Legii 10/2001, text care acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie o preluare abuzivă fără titlu, fie o preluare cu titlu valabil, aşa cum este şi în cazul de fată.

Prin motivele de apel, intervenientul O.I. a criticat soluţia de respingere a cererii sale de intervenţie. Ulterior, la data de 17.05.2012, apelantul intervenient a depus cerere de renunţare la cererea de intervenţie. La aceeaşi dată a formulat şi cerere de intervenţie accesorie, prin care a arătat că înţelege să susţină apărarea intimatei pârâte Primăria Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând respingerea apelului, ca fiind nefondat şi menţinerea sentinţei civile apelate, ca fiind temeinică şi legală.

Prin decizia nr. 288A din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi, s-a admis cerere de intervenţie accesorie formulată în apel de intervenientul O.I., s-a admis apelul declarat de acesta împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.09.2011 şi s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a luat act de renunţarea la cererea de intervenţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii reclamanţi, Curtea a reţinut că prin notificarea trimisă către Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 21xx/2001, B.A. şi reclamanţii B.T. şi B.N. au solicitat, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau măsuri reparatorii (băneşti) prin echivalent pentru imobilul, fost proprietatea B.M., situat în Bucureşti, ce se compunea din teren în suprafaţă de 712 m.p. şi o casă alcătuită dintr-o sală, 11 camere parter, 3 camere mansardă, o cameră subsol, 5 holuri, o bucătărie, o magazie.

Această notificare nu a fost soluţionată până la data introducerii cererii cu care a fost învestită instanţa de B.T. şi B.N.

Invocând decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a procedat la analiza pe fond a notificării, reţinând că, potrivit probelor administrate, pentru corpul D (C4) identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert M.A.S., precum şi pentru o cotă indiviză de teren de 233,95 m.p., Primăria Municipiului Bucureşti, entitatea învestită cu soluţionarea notificării, nu are calitatea de unitate deţinătoare.

Cât priveşte restul imobilului – teren şi construcţii – , pentru care intimata pârâtă are calitate de unitate deţinătoare, instanţa a constatat că, în principiu, acesta ar putea fi restituit în natură, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu excepţia părţii ce a ieşit din patrimoniul său în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contract de vânzare cumpărare  şi cele două acte adiţionale (teren în suprafaţă de 125,85 m.p. şi construcţie) încheiate cu M.M. şi respectiv prin contractul de vânzare cumpărare cu actul adiţional corespunzător (teren în suprafaţă de 74,93 m.p. şi construcţie) încheiate cu M.G.G., pentru care s-ar putea propune acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ.

Instanţa de apel a apreciat că, dacă ar fi întrunite condiţiile ce fac aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă ar putea să dispună restituirea în natură a cotei de 54,63% din suprafaţa de teren de 515,22 m.p. (rămasă neînstrăinată în proprietate exclusivă în temeiul Legii nr. 112/1995) şi a construcţiilor corp A (CI) şi C5; să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul şi construcţiile care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi să direcţioneze notificarea către S.C. F. S.A. pentru cota de 45,37% din suprafaţa de teren de 512,22 m.p. şi pentru construcţia corp D (C4).

Verificând calitatea apelanţilor reclamanţi de persoane îndreptăţite a obţine măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că notificarea a fost formulată numai de către doi dintre moştenitorii lui B.V., astfel că ar fi incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”.

S-a mai reţinut că, potrivit actelor de vânzare încheiate în perioada 1924-1928 de B.D. şi B.M., apelanţii reclamanţi au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor numai cu privire la o cotă indiviză de 6/8 din imobilul în litigiu.

Referitor la încadrarea imobilului în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, Curtea a avut în vedere că prin art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 au fost calificate astfel de către legiuitor orice imobile preluate fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Prin decizia civilă nr. 246A din 06.02.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 59xx/2002 s-a reţinut ca motiv al anulării certificatului de vacanţă succesorală, împrejurarea că defunctul B.V., autorul apelanţilor reclamanţi, nu a fost citat la notariat la momentul dezbaterii succesiunii defunctei B.M. şi a luat cunoştinţă de existenţa testamentului lăsat de defunctă în favoarea sa în preajma Crăciunului din anul 1996.

Într-adevăr, conform art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 40/1953: „Notarul de stat, după ce a constatat că de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toţi moştenitorii presupuşi şi pe legatari, pentru împărţirea bunurilor succesiunii”.

Se impune însă ca art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 să nu fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare şi ipotezele în care încălcarea unei dispoziţii legale nu conturează aplicarea în situaţii juridice identice a unui tratament diferit, mai favorabil statului în raport de alte subiecte de drept, fiind astfel exclusă prin concept ideea de abuz din partea acestuia, ca raţiune a adoptării actului normativ în discuţie, astfel cum rezultă chiar din titulatura sa.

Or, necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puţin a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, adică de transfer al proprietăţii private în proprietatea statului – din contră, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soţie, B.A. -, constituie o încălcare a legii întâlnită şi în raporturile dintre particulari şi nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acţiunea în anularea certificatului de moştenitor urmată de petiţia de ereditate.

Referitor la apelul formulat de apelantul intervenient, Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 246 C.proc.civ., titularul unei cereri poate să renunţe oricând la judecată pe parcursul procesului, în şedinţă, fie prin cerere scrisă. Cum în speţă, apelantul intervenient a renunţat la judecata cererii de intervenţie principale pe care a formulat-o în primă instanţă, Curtea a apreciat că, în temeiul textului de lege menţionat, se impune a se lua act de acest act de dispoziţie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la neîncadrarea imobilului în prevederile Legii nr. 10/2001, motiv de recurs ce se subsumează prevederilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că domeniul de aplicare a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, inclusiv preluarea cu titlu valabil, aşa cum este cazul în speţă. Pe de altă parte, pentru semnificaţia noţiunii de titlu valabil, legea face trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român şi apoi înstrăinat.

Mai susţin recurenţii că Primăria Municipiului Bucureşti avea obligaţia ca în termen legal să comunice care este unitatea deţinătoare a unei părţi din imobil. Or, din întregul dosar depus de către intimată reiese că a rămas în pasivitate, fără să soluţioneze notificarea.

Regula prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este aceea că, în cazul imobilelor înstrăinate, unitatea administrativ teritorială îşi păstrează calitatea de unitate deţinătoare, urmând să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale. Imobilul, susţin recurenţii, se încadrează în dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte  a reţinut următoarele :

Cu privire la încadrarea imobilului în litigiu în domeniul de aplicare al legii speciale, instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul unui certificat de vacanţă succesorală, mod de preluare care nu implică ideea de abuz în sensul conţinut în sintagma „preluare abuzivă” la care se referă legea specială de reparaţie.

Cu privire la acest raţionament al instanţei de apel, recurenţii au formulat critica susţinută prin două afirmaţii, respectiv, că art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă şi ipoteza preluării cu titlu, ceea ce este cazul în speţă şi că noţiunea de preluare cu titlu valabil are semnificaţia ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la prima afirmaţie, Înalta Curte constată că ceea ce instanţa de apel a avut de lămurit în speţă nu a fost dacă imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, ci dacă modalitatea de preluare a fost una abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001. în acest sens, instanţa de apel şi-a dezvoltat argumentaţia pe ideea că simpla încălcare a unei dispoziţii legale cu ocazia emiterii certificatului de vacanţă succesorală nu atrage calificarea preluării imobilului de către stat ca fiind una abuzivă, de natură a fi încadrată în vreuna dintre ipotezele prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Raportându-se la situaţia concretă a speţei, mai precis, la motivul care a determinat anularea certificatului de vacanţă succesorală, instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei sale că necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puţin a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, adică de transfer al proprietăţii private în proprietatea statului – din contră, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soţie, B.A. – constituie o încălcare a legii întâlnită şi în raporturile dintre particulari şi nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun (prin dreptul comun înţelegându-se acţiunea în anularea certificatului de moştenitor urmată de petiţia de ereditate).

Raţionamentul instanţei de apel este corect, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv cele invocate de recurenţi ca temei al obligaţiei unităţii notificate de a răspunde la notificare, sunt aplicabile imobilelor care intră sub incidenţa acestei legi, respectiv celor enumerate în art. 2 din această lege, cu condiţia ca modalitatea concretă în care imobilul a fost preluat de stat să fi fost una abuzivă. Noţiunea de „preluare abuzivă” este strâns legată de politica de abolire a proprietăţii private şi de întărire a proprietăţii socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care s-au luat măsuri de naţionalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietate statului.

În speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, act care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moştenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislaţie emanând de la regimul comunist, cu scopul eliminării proprietăţii private, ci au constituit obiect de reglementare în Codul civil de la 1864, care, la art. 680, prevedea că „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Instituţia „moştenirii vacante” este reglementată, aşa cum este firesc, şi în Noul Cod civil (art. 1135 – 1140), sub actuala reglementare bunurile ce compun moştenirea vacantă intrând în domeniul privat al comunei, oraşului sau, după caz, al municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 1138 din Nou Cod civil).

Deşi invocă prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”), recurenţii nu arată în ce modalitate ar trebui valorificate aceste dispoziţii legale în speţa dedusă judecăţii. Aşa cum s-a arătat anterior, problema care se pune în speţă nu este aceea dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil. Este evident că, în condiţiile în care certificatul de vacantă succesorală a fost anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susţine că statul a avut un titlu valabil. Cu toate acestea, nu orice situaţie în care titlul de proprietate al statului este desfiinţat, atrage aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare.

Având în vedere concluzia corectă a instanţei de apel, în sensul că imobilul solicitat de reclamanţi nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, devine inutilă analiza celorlalte argumente susţinute de recurenţi, respectiv, culpa unităţii notificate în ceea ce priveşte întârzierea în soluţionarea notificării, precum şi verificarea calităţii intimatei de a soluţiona notificarea pentru părţile din imobil pe care nu le mai deţine, deoarece aceste aspecte s-ar fi impus a fi soluţionate numai în situaţia în care procedura prevăzută de legea specială de reparaţie ar fi fost aplicabilă.

În situaţia de faţă, reclamanţii nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilul în proprietate şi posesie sau pentru a solicita de la stat eventuale despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, sens în care există pe rolul instanţelor de judecată dosarul având ca obiect revendicare, din care s-a disjuns prezenta cerere formulată pe cale incidentală de B.T. şi B.N.

              În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul declarat de recurenţii reclamanţi a fost respins, ca nefondat.