Creanţe şi obligaţii fiscale

 

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/JcWPUG8C6TD

Ne referim la dispoziţiile generale pe această temă, astfel cum sunt tratate în Codul de procedură fiscală, în urma recentelor modificări aduse Codului prin O.U.G. nr.39/2010, O.U.G. nr.88/2010, O.U.G. nr. 54/2010 şi O.G. nr.29/2011.

Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Din aceste raporturi rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

– dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanţe fiscale principale;

– dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii (reglementare modificată prin O.U.G. nr.39/2010, în vigoare de la 1 iulie 2010).

 În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligaţie în locul debitorului.

În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.

Prin obligaţii fiscale se înţelege:

– obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

– obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

– obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;

– obligaţia de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii (reglementare modificată prin O.U.G. nr.39/2010, în vigoare de la 1 iulie 2010);

– obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă;

– orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.

Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale. Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Tot atunci se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.

Stingerea creanţelor fiscale. Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.

Creditorii şi debitorii. În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi. În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii:

– moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;

– cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

– persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

– persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;

– persoana juridică, pentru obligaţiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;

– alte persoane, în condiţiile legii.

Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat. Începând cu 24 iunie 2011, prin efectul Ordonanţei de urgenţă nr. 88/2010, pentru contribuabilii care au sedii secundare, plătitor de obligaţii fiscale este contribuabilul, cu excepţia impozitului pe venitul din salarii, pentru care plătitor de impozit este sediul secundar obligat, potrivit legii, să se înregistreze fiscal ca plătitor de salarii şi de venituri asimilate salariilor. Contribuabilii care au sedii secundare au obligaţia de a declara, în numele sediilor secundare înregistrate fiscal, impozitul pe venitul din salarii datorat, potrivit legii, de acestea.

Răspund solidar cu debitorul (potrivit modificărilor aduse materiei prin O.U.G. nr.54/2010, începând din 24 iunie 2010), următoarele persoane:

– asociaţii din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale, pentru obligaţiile fiscale datorate de acestea, astfel cum am arătat mai sus, alături de reprezentanţii legali care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă;

– terţii popriţi, în situaţiile prevăzute la art. 149 alin. (9), (10), (12) şi (15) Cod pr.fiscală, în limita sumelor sustrase indisponibilizării.

Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

– persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;

– administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

– administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

– administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

– administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.

Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul. “Controlul” presupune majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor unei societăţi comerciale ori a unei asociaţii sau fundaţii, fie în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale ori consiliul director al unei asociaţii sau fundaţii. Activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane este definită ca fiind “control indirect”.

Pentru angajarea răspunderii solidare a persoanei juridice, trebuie ca aceasta să mai îndeplinească şi cel puţin una dintre următoarele condiţii:

– dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului;

– are sau a avut raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor;

– are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.

Stabilirea răspunderii. Organul fiscal întocmeşte o decizie în care sunt arătate motivele de fapt şi de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză. Decizia se supune spre aprobare conducerii organului fiscal şi, odată aprobată, constituie titlu de creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare.

Răspunderea va fi stabilită atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.

Titlul de creanţă se comunică persoanei obligate la plată. Potrivit prevederilor O.G. nr.29/2011, în vigoare de la 17 septembrie a.c., dispoziţiile art. 111 alin. (2) C.pr.fiscală sunt aplicabile în mod corespunzător, dispoziţii care prevăd că pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:

– dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

– dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Titlul de creanţă comunicat într-una din condiţiile anterioare, poate fi atacat în condiţiile legii.