Legat de concedierea unui salariat pentru motive care nu ţin de persoana acestuia din urmă, reţinem o întrebare care s-a pus, în faţa instanţelor, anume aceea de a şti cine decide dacă desfiinţarea locului de muncă este efectivă şi are o cauză reală şi serioasă.
Dispoziţiile pe care discutăm, cuprinse în art. 65 alin. (2) din Codul muncii prevăd: “Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”
Dacă, de multe ori, salariatul este cel care are suspiciuni privind cauza “reală şi serioasă”, iată ca şi angajatorul poate ridica o întrebare, aşa cum am arătat în introducerea acestui material, şi anume despre dreptul instanţei care judecă plângerea salariatului de a face verificări, prin control judecătoresc, asupra desfiinţării postului.
În speţă, angajatorul pârât a invocat excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile citate mai sus. În motivarea formulată, autorul acesteia a susţinut că dispoziţiile art. 65 alin. (2) teza a doua din Codul muncii, potrivit cărora desfiinţarea locului de muncă trebuie să aibă o cauză reală şi serioasă, permit instanţei de judecată să cenzureze oportunitatea (mobilul, motivul) avută în vedere de angajator la aplicarea deciziei manageriale de desfiinţare a postului respectiv, ceea ce reprezintă o încălcare a principiilor economiei de piaţă şi a proprietăţii private.
În argumentarea sa, autorul a apreciat că prima condiţie impusă de text, aceea ca desfiinţarea postului să fie efectivă, are semnificaţia protejării angajatului de posibilitatea concedierii abuzive, bazate pe desfiinţarea fictivă a postului, veridicitatea desfiinţării putând fi verificată în fapt de către instanţa de judecată.
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate invocate, a doua condiţie lasă, însă cauza desfiinţării postului la aprecierea instanţei, producându-se o ingerinţă în actul de administrare a agentului economic. Economia de piaţă are drept fundamente proprietatea particulară şi interesul personal, fiind condusă prin mecanismele concurenţei, ale cererii şi ofertei, fără intervenţia administrativă a statului.
Prin urmare, fiecare societate/întreprindere privată, orientându-se şi în funcţie de propria experienţă pe piaţă, informaţii şi cunoştinţe, sau chiar intuiţie, urmăreşte, prin deciziile luate de organele de conducere, realizarea profitului. Or, o instanţă de judecată nu poate să cenzureze cauza actului de management sau să înlocuiască deciziile obiective, economice şi personale ale conducătorului sau managerului unei societăţi private, fără a încălca dreptul de proprietate privată, cu cele trei atribute: usus, fructus şi abusus.
În acest sens, autorul excepţiei a aratat că intuiţia proprietarului poate să nu întrunească, aparent, exigenţele unei cauze “reale şi serioase” şi nici nu poate fi dovedită, aşa cum cere textul legal criticat, însă practica a demonstrat, în unele cazuri, că a fost soluţia ce a salvat o societate de la pierderi sau chiar faliment.
Autorul excepţiei a mai semnalat şi faptul că practica judiciară nu este constantă în această materie: unele instanţe de judecată au dispus chiar efectuarea de expertize pentru a verifica existenţa pierderilor ce au determinat desfiinţarea postului, după cum alte instanţe au apreciat că nu există temei legal care să îl oblige pe angajator să insereze în decizia de concediere motivul economic, tehnic sau financiar care a determinat reorganizarea unităţii.
În consecinţă, angajatorul autor al excepţiei de neconstituţionalitate a apreciat că prima condiţie prevăzută de art. 65 alin. (2), potrivit căreia “desfiinţarea trebuie să fie efectivă”, este suficientă pentru realizarea intenţiei legiuitorului de protejare a salariatului. Suplimentarea caracterului efectiv al desfiinţării postului cu a doua condiţie, constând în necesitatea existenţei unei cauze reale şi serioase a acestei operaţiuni, transformă instanţa de judecată în manager al societăţii comerciale private şi depăşeşte, prin urmare, limitele stabilite de art. 135 şi art. 136 din Constituţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constată că, prin condiţiile puse în prevederile de lege criticate, legiuitorul a urmărit să stabilească un echilibru între cele două părţi ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desfiinţarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun – dificultăţi economice, transformări tehnologice, reorganizarea activităţii etc. -, pe de o parte, şi nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte.
Sintagma “cauză reală şi serioasă” – arată Curtea – invocă fapte, ipoteze determinabile care să excludă abordările subiective. Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de nevoia surmontării unor dificultăţi tehnice, economice, de imperativul economic al creşterii productivităţii muncii, al adaptării la evoluţiile noilor tehnologii. Cauza este serioasă atunci cândsituaţia unităţii angajatorului este una gravă, ameninţând evoluţia sau chiar viabilitatea ei.
Toate aceste garanţii ar rămâne lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanţelor de judecată, care pot cereadministrarea de probe în vederea evidenţierii existenţei cauzei reale şi serioase ce a determinat desfiinţarea locului de muncă.
Curtea a apreciat, aşadar, că textul de lege criticat nu urmăreşte limitarea libertăţii angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activităţii economice, ci, din contră, asigură posibilitatea manifestării acesteia în funcţie de factorii obiectivi care o influenţează, excluzând doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului faţă de salariat.
În plus, Curtea constată că Legea nr. 53/2003 – Codul muncii nu conţine o enumerare a cauzelor reale şi serioase care pot determina desfiinţarea locului de muncă. Aceasta demonstrează intenţia legiuitorului de a lăsa în competenţa instanţelor judecătoreşti interpretarea situaţiilor concrete ce se încadrează în spiritul şi litera legii, prin administrarea probelor concludente, pertinente şi utile care să dovedească buna credinţă a angajatorului în ceea ce priveşte desfiinţarea locului de muncă, justificată exclusiv de necesitatea eficientizării propriei activităţi şi obţinerea unui randament maxim cu minimum de resurse umane şi financiare.
Instanţa de judecată nu analizează oportunitatea deciziei de restructurare internă a angajatorului şi nici nu cenzurează măsurile luate în acest scop, ci efectuează, potrivit competenţei sale, controlul de legalitate prin care se asigură că această măsură corespunde unei nevoi obiective, reale şi serioase a societăţii şi nu ascunde o concediere abuzivă.
Curtea respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 420/2013, al cărei text integral îl puteţi citi în Monitorul Oficial nr. 48/2014.