Abuz în serviciu. Înşelăciune. Distincţie – Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul
Indice alfabetic: Drept penal
– abuz în serviciu
– înşelăciune
C. pen., art. 215, art. 246, art. 2481
Fapta inculpatului, care are calitatea de director al sucursalei unei bănci, de a-şi exercita în mod defectuos atribuţiile de serviciu privitoare la încheierea contractelor de creditare şi a actelor adiţionale la acestea, prezentând conducerii băncii rapoarte de evaluare referitoare la garanţii imobiliare care conţin date nereale, cu consecinţa acordării creditelor sau a majorării plafonului creditelor anterior acordate, care au prejudiciat banca, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută în art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., dacă prejudiciul se circumscrie, prin valoare, noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” prevăzută în art. 146 C. pen., iar nu elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
Fapta inculpatului, care are calitatea de evaluator autorizat, de a întocmi rapoarte de evaluare referitoare la garanţii imobiliare, care conţin date nereale, prin încălcarea normelor ce reglementează activitatea de evaluare, cu consecinţa acordării creditelor sau a majorării plafonului creditelor anterior acordate, care au prejudiciat banca, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută în art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., dacă prejudiciul se circumscrie, prin valoare, noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” prevăzută în art. 146 C. pen., iar nu elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1393 din 23 aprilie 2013
Prin sentinţa penală nr. 161/F din 5 mai 2011, Tribunalul Ialomiţa a respins cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii B.G., B.Ş. şi Z.M.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pentru infracţiunea de înşelăciune.
În baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 74 şi art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpaţii B.Ş. şi Z.M. la câte 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpaţilor pe durata executării pedepselor exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
A admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Banca R.
În baza art. 14 C. proc. pen., art. 998 – 999 C. civ., art. 1003 C. civ., a obligat, în solidar, inculpaţii la plata sumei de 3.051.221,69 lei, despăgubiri civile plus dobânda aferentă până la achitarea debitului către partea civilă Banca R.
Judecătorul fondului a reţinut, ca situaţie de fapt, în esenţă, că inculpatul B.G., în calitate de director al Băncii R. – Sucursala S., în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în înţelegere cu numitul T.P. şi cu ajutorul nemijlocit al inculpaţilor B.Ş. şi Z.M., cu prilejul încheierii Actului adiţional nr. 8 la Contractul nr. 40 din 4 noiembrie 2004, Contractului nr. 239 din 27 iunie 2007 şi Actului adiţional nr. 1 la Contractul nr. 239 din 27 iunie 2007, i-a indus în eroare pe membrii Comitetului de conducere al Băncii R. – Sucursala S. şi Centralei Băncii R., prin prezentarea unor rapoarte de evaluare nereale şi inserarea în documentaţiile de credit a unor situaţii nereale, care, dacă ar fi fost cunoscute, nu ar fi determinat majorarea şi respectiv acordarea plafoanelor de credit.
De asemenea, s-a reţinut că inculpaţii B.Ş. şi Z.M., în calitate de evaluatori CECCAR (primul) şi ANEVAR (al II-lea), în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în scopul de a-l ajuta pe inculpatul B.G. în prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, au întocmit rapoarte de evaluare cuprinzând situaţii şi date nereale, inducând în eroare partea civilă Banca R. la încheierea contractelor de credit pentru societatea comercială E. şi societatea comercială P.
În argumentarea soluţiei date, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Potrivit Normei privind administrarea creditelor nr. 2 din 30 martie 2007, la nivelul sucursalei Băncii R., directorul sucursalei răspundea de întreaga activitate de administrare a creditelor şi avea în subordine – ofiţer bancar, printre atribuţiile acestuia din urmă aflându-se şi aceea de a verifica garanţiile imobiliare.
În conformitate cu Normele metodologice nr. 2/2006 privind creditarea persoanelor juridice, operaţiunile de aprobare, acordare şi utilizare a creditelor au la bază „prudenţa bancară”, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii.
În conformitate cu Normele metodologice nr. 6/2006 privind evaluarea bunurilor mobile şi imobile de natura activelor imobilizate corporale şi necorporale, activitatea de creditare trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea clientului de a genera lichidităţi, ca principala sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii.
Operaţiunea de evaluare a bunurilor propuse drept garanţie poate fi efectuate de a) evaluatorii băncii atestaţi ANEVAR; b) de instituţii specializate, c) de către evaluatori din afara băncii. În situaţia de la lit. b) şi c), rapoartele de evaluare vor fi verificate de evaluatorii băncii.
Capitolul 3 al acestor norme cuprinde Procedura de lucru pentru evaluarea terenurilor: etapa 1 – verificarea documentelor ce se prezintă iniţial de client pentru terenurile extravilane, ca în speţa dedusă judecăţii; se va solicita adeverinţa de la Direcţia Judeţeană pentru Agricultură şi Industrie Alimentară din care să rezulte utilizarea şi clasa de calitate a terenului evaluat; etapa 2 – inspecţia la faţa locului, care va fi făcută de evaluatori numai în baza notei de avizare juridică emisă de consilierul juridic al sucursalei care solicită în scris întocmirea raportului de evaluare; etapa 3 – calculul valorii terenului; etapa 4 – întocmirea raportului de evaluare.
S-a reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, inculpatul B.G. nu a respectat minimul din normele mai sus amintite, inculpatul B.Ş. a încălcat Codul etic şi Regulamentul CECAR, iar inculpatul Z.M., Statutul şi Codul deontologic ANEVAR, conducând la inducerea în eroare a părţii civile la acordarea creditelor.
Analiza coroborată a declaraţiei inculpatului B.Ş., a martorului B.L., a concluziilor raportului de constatare întocmit de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul A.V. la cercetarea judecătorească au condus tribunalul la concluzia că niciuna din dispoziţiile normelor mai sus indicate nu a fost respectată.
Referitor la Actul adiţional nr. 8 din 4 iunie 2007 la Contractul de credit nr. 40 din 4 noiembrie 2004, s-a constatat că prin Actul adiţional s-au modificat prevederile art. 1 din Contractul de credit, stabilindu-se un plafon de credit la nivelul de 4.100.000 lei.
Prin contractul de garanţie imobiliară încheiat între N.V., în calitate de „garant fidejusor ipotecar” şi Banca R., în calitate de creditor ipotecar, reprezentantă prin G.B. – director şi V.G. – contabil şef, s-a constituit o ipotecă asupra imobilului – teren extravilan cu S = 10.000 mp, aparţinând lui N.V., situat în comuna L.
Obiectul contractului de garanţie imobiliară l-a constituit garantarea obligaţiei de rambursare a creditului în sumă de 4.100.000 lei, din care 1.025.000 lei iniţial acordat şi 3.075.000 lei suplimentar, acordat debitorului societatea comercială E.
Conform pct. 4 din Propunerea de credit din 14 mai 2007, care a stat Ia baza Actului adiţional nr. 8 din 4 iunie 2007: „Verificarea garanţiilor a fost efectuată de către B.G. – directorul sucursalei şi B.L. – ofiţer de credite.”
În realitate, conform declaraţiilor date de B.G. – directorul sucursalei şi B.L. – ofiţer de credite la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bucureşti – Biroul Teritorial Slobozia, a rezultat că aceştia nu s-au deplasat pe teren pentru verificarea faptică a amplasamentului imobilului – teren extravilan cu S = 10.000 mp, aparţinând lui N.V., situat în comuna L.
Obligaţia pe care reprezentanţii Băncii R. – Sucursala S. o aveau, de a verifica faptic, la faţa locului, garanţia constituită în favoarea băncii, nu a fost îndeplinită conform art. 158 din Norma metodologică nr. 2/2006; dacă verificarea faptică ar fi fost realizată, era posibilă observarea amplasamentului real al terenului, care în realitate diferă de amplasamentul menţionat în Raportul de evaluare.
Referitor la Contractul de credit nr. 239 din 27 iunie 2007 cu societatea comercială P., s-a constatat că prin contractul de credit amintit, încheiat între Banca R. – Sucursala S., reprezentată prin G.B. – director şi V.G. – contabil şef, societatea comercială P., reprezentată legal prin T.A. – administrator şi N.V., în calitate de garant ipotecar fidejusor, banca a acordat împrumutatului un plafon de credit la nivelul de 1.500.000 lei.
Ulterior, prin Actul adiţional nr. 1, părţile au convenit de comun acord ca la contract să intervină următoarele modificări:
„1. Banca acordă împrumutatului un plafon de credit la nivelul de 2.000.000 lei (două milioane lei), cu o rată a dobânzii curente de bază de 16 % pe an, la data încheierii prezentului act adiţional.”
Conform pct. 4 din Propunerea de plafon de credit din 27 iunie 2007, privind clientul societăţii comerciale P.: „în baza cererii din 26 iunie 2007, societatea solicită un plafon de credit de tip revolving în sumă de 2.000.000 lei, pentru care va garanta cu un teren extravilan în suprafaţă de 30.000 mp, situat în comuna L., proprietatea lui N.V., valoare de piaţă 5.706.000 lei, valoare justă admisă în garanţie (80%) 4.564.800 lei.”
Propunerea de plafon de credit din 27 iunie 2007, privind clientul societatea comercială P., a fost întocmită de către P.C. şi semnată de către: B.G. – director; G.V. – şef contabil şi O.L. – ofiţer administrare credit.
Ca şi în cazul Actului adiţional nr. 8 din 4 iunie 2007, nici în vederea aprobării contractului de credit nr. 239 din 27 iunie 2007 reprezentanţii băncii nu au verificat faptic, la faţa locului, garanţia constituită în favoarea băncii, şi anume imobilul „Teren extravilan” cu S = 30.000 mp, aparţinând lui N.V., situat în comuna L.
Obligaţia verificării faptice a garanţiei nu a fost îndeplinită conform art. 158 din Norma metodologică nr. 2/2006; dacă verificarea faptică ar fi fost realizată, era posibilă observarea amplasamentului real al terenului, care în realitate diferea de amplasamentul menţionat în Raportul de evaluare.
Referitor la Actul adiţional nr. 8 din 4 iunie 2007 la Contractul de credit nr. 40 din 4 noiembrie 2004, s-a reţinut că pentru acordarea majorării creditului în valoare de 3.075.000 lei, banca a constituit garanţii la valoarea justă de 5.273.194 lei, din care imobilul – teren extravilan cu S = 10.000 mp, aparţinând lui N.V., situat în comuna L. a fost admis şi acceptat ca garanţie la valoarea justă de 3.175.040 lei.
În cazul unei evaluări reale a terenului (la valoarea reală de piaţă în sumă de 142.988 lei), garanţiile nu ar mai fi fost acoperite şi, în consecinţă, societatea comercială E. nu ar mai fi putut beneficia de majorarea de plafon.
Constituirea şi acceptarea unei garanţii supraevaluate ar fi putut fi evitată dacă funcţionarii bancari şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de a verifica la faţa locului amplasamentul imobilul – teren extravilan cu S = 10.000 mp, aparţinând lui N.V., situat în comuna L.
Referitor la contractul de credit nr. 239 din 27 iunie 2007 cu societatea comercială P., s-a constatat că, pentru acordarea împrumutatului un plafon de credit la nivelul de 2.000.000 lei, banca a constitui o garanţie la valoarea justă de 4.564.800 lei, constând exclusiv în imobilul „Teren extravilan” cu S = 30.000 mp, aparţinând lui N.V., situat în comuna L.
În cazul în care funcţionarii bancari îşi îndeplineau atribuţiile de verificare a amplasamentului terenului, se putea evita constituirea unei garanţii supraevaluate la valoarea justă de 4.564.800 lei, faţă de valoarea sa reală de piaţă în sumă de 17.607 lei.
În situaţia evaluării reale a terenului, garanţia nu ar mai fi fost acoperitoare şi, în consecinţă, societatea comercială P. nu ar mai fi putut beneficia de un plafon de credit în sumă de 2.000.000 lei.
S-a apreciat, de asemenea, că nu au fost respectate dispoziţiile Normei metodologice nr. 6/2006 de către ceilalţi doi inculpaţi B.Ş. şi Z.M., în sensul că, potrivit art. 6 din aceeaşi normă, raportul de evaluare întocmit de ei pentru cele două terenuri trebuia verificat de evaluatorii bancari, fapt ce s-a întâmplat în luna august 2007, când martorul N.E. – evaluator intern al Băncii R. – Centrala s-a deplasat în comuna L., a vizionat acest teren şi a întocmit Nota privind raportul de evaluare a celor două terenuri.
Tribunalul a constatat că nu au fost respectate Normele metodologice nr. 2/2006, deoarece cererea de creditare a societăţii comerciale E. a fost formulată anterior raportului de evaluare, propunerea de creditare şi acordarea efectivă a creditului, cuantumul majorării plafonului urmând a fi determinate de valoarea din raportul de evaluare.
Conform documentaţiei de creditare, cererea de creditare formulată de societatea comercială E. a fost înregistrată la 10 mai 2007 şi menţiona valoarea rezultată din raportul de evaluare a terenului de 10.000 mp. Acest raport de evaluare are ca dată de întocmire 11 mai 2007, deci ulterioară formulării cererii de creditare.
Din declaraţia martorei F.L. a rezultat faptul că inculpatul B.G. i-a spus să întocmească propunerea de creditare, pe care a şi întocmit-o parţial, nefinalizând fişa de calcul a performanţei financiare a societăţii comerciale E.
În aceste condiţii, folosindu-se de autoritatea pe care o avea de director al sucursalei, inculpatul B.G. a dispus finalizarea acestei fişe de martorul B.L. – ofiţer de credite persoane fizice, care s-a conformat dispoziţiilor primite, întocmind propunerea de creditare şi fişa de calcul. Mai mult decât atât, inculpatul B.G. nu a respectat normele de creditare privind eligibilitatea clientului societatea comercială E., deoarece aceasta era înregistrată în Centrala Riscurilor Bancare cu credite restante.
Audiate fiind Ia urmărirea penală şi la cercetarea judecătorească, martorele G.V. şi O.L. – membre ale Comitetului de conducere al Sucursalei Băncii R., au declarat că au avut reprezentarea că datele şi situaţiile din propunerile de creditare sunt cele reale. Suspiciunea martorei G.V. cu privire la valoarea „exagerată” a terenului a fost înlăturată de inculpaţii B.G. şi B.Ş. care i-au confirmat că pentru stabilirea valorii terenului de 10.000 mp s-au efectuat deplasări la Primăria L., la un notar şi la o agenţie imobiliară.
Şi pentru creditul obţinut de societatea comercială P. s-a procedat în acelaşi mod, martora P.C. precizând în declaraţiile date că a primit raportul de evaluare a terenului în suprafaţă de 30.000 mp situat în comuna L. de la inculpatul B.G., acesta dispunându-i să întocmească propunerea de creditare.
Dacă martorele G.V. şi O.L., precum şi martorul G.L. – director în Centrala Băncii R. ar fi cunoscut că terenurile sunt supraevaluate, nu ar fi fost de acord cu aprobarea, respectiv avizarea creditului, astfel cum au declarat aceştia la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească.
Că terenurile de 10.000 mp şi 30.000 mp au fost supraevaluare de inculpaţii B.Ş. şi Z.M. cu ocazia întocmirii rapoartelor de evaluare, o dovedeşte şi raportul de expertiză întocmit de expertul B.I. la instanţă, care folosind metoda de comparaţie prin bonitare, recunoscută ca una din metodele de evaluare a terenurilor, de normele de creditare nr. 6/2006 privind evaluarea bunurilor mobile şi imobile, a ajuns la concluzia că valoarea terenului de 10.000 mp este de 179.700 lei sau 55.000 euro, iar terenul în suprafaţă de 30.000 mp este evaluat la suma de 18.000 lei sau 5.700 euro.
Din coroborarea acestor probe, tribunalul a conchis că inculpatul B.G. a săvârşit infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., deoarece, deşi avea cunoştinţă de modalitatea de întocmire a rapoartele de evaluare pentru cele două terenuri fără a se respecta normele metodologice în vigoare şi conţinând date nereale, a expus situaţia ca fiind conformă cu realitatea, inducându-i în eroare pe membrii ai Comitetului de conducere al Băncii R. – Sucursala S. şi Centrala Băncii R., care dacă ar fi cunoscut realitatea nu ar fi avizat favorabil, iar Centrala Băncii R. nu ar fi aprobat acordarea majorării plafonului creditului.
Totodată, acelaşi inculpat l-a determinat pe inculpatul B.Ş. să întocmească rapoartele de evaluare, stabilind valorile de piaţă ale celor două terenuri cu mult peste cele reale şi fără vizionarea acestor terenuri, contrar normelor metodologice şi cunoscând că este vorba de teren extravilan pentru care, potrivit Normei metodologice nr. 6/2006 privind evaluarea bunurilor mobile şi imobile de natura activelor imobilizate corporale şi necorporale, este necesară adeverinţă de la Direcţia Judeţeană pentru Agricultură şi Industrie Alimentară din care să rezulte utilizarea şi clasa de calitate a terenului evaluat.
S-a constatat că ceilalţi doi inculpaţi, B.Ş. şi Z.M., au săvârşit infracţiunea de complicitate Ia înşelăciune prevăzută în art. 26 raportat Ia art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Din probele administrate în cauză a rezultat că aceşti doi inculpaţi, prin întocmirea rapoartelor de evaluare a celor două terenuri de 10.000 mp şi 30.000 mp, au prezentat ca adevărate fapte şi situaţii nereale, în raportul de evaluare care a constituit mijlocul fraudulos folosit de inculpatul B.Ş.
Menţiunile din raportul de evaluare privind întocmirea acestuia de către cei doi inculpaţi, aplicarea metodelor de evaluare şi standardele, poziţionarea celor două suprafeţe de teren, vizualizarea proprietăţilor imobiliare împreună cu martorul N.C. (aspect negat de acesta cu ocazia audierii la parchet şi instanţă) sunt nereale, dar au fost prezentate ca adevărate şi, în felul acesta, au determinat obţinerea de credite de către societatea comercială E. şi societatea comercială P., cauzând un prejudiciu părţii civile Banca R.
Aşa cum rezultă din raportul de constatare întocmit de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bucureşti şi raportul de expertiză întocmit de expertul B.I., între raportul de evaluare întocmit de inculpatul B.Ş. şi Z.M. şi datele reale consemnate în cele două constatări tehnico-ştiinţifice există diferenţe în ceea ce priveşte amplasarea, vecinătăţile şi valoarea de piaţă a celor două terenuri.
S-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului B.G., care în calitate de director al Băncii R. – Sucursala S., în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în conivenţă cu numitul T.P., cu ajutorul nemijlocit al inculpaţilor B.Ş. şi Z.M., cu prilejul încheierii Actului adiţional nr. 8 la Contractul nr. 40 din 4 noiembrie 2004, Contractului nr. 239 din 27 iunie 2007 şi Actului adiţional nr. 1 la Contractului nr. 239 din 27 iunie 2007, i-a indus în eroare pe membrii Comitetului de conducere al Băncii R. – Sucursala S. şi Centrala Băncii R., prin prezentarea unor rapoarte de evaluare nereale şi inserarea în documentaţiile de credit a unor situaţii nereale, care, dacă ar fi fost cunoscute, nu ar fi determinat majorarea/acordarea plafoanelor de credit, cauzând Băncii R. un prejudiciu în cuantum de 5.075.000 lei, constituie infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen.
Faptele inculpaţilor B.Ş. şi Z.M., care în calitate de evaluatori CECCAR şi respectiv ANEVAR, în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în scopul realizat de a-l ajuta pe inculpatul B.G. în prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, au întocmit rapoarte de evaluare cu situaţii şi date nereale ce au fost utilizate potrivit scopului infracţional şi, prin inducerea în eroare a părţii civile Banca R. laîncheierea şi executarea contractelor de credit pentru societatea comercială E. şi societatea comercială P., s-a cauzat un prejudiciu în cuantum de 5.075.000 lei, constituie infracţiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin decizia nr. 318/A din 27 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, au fost admise apelurile inculpaţilor şi desfiinţată, în parte, hotărârea atacată.
În rejudecare, a fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului B.G. de la 10 Ia 7 ani închisoare, prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen., iar pedepsele aplicate inculpaţilor B.Ş. şi Z.M. au fost reduse la 3 ani şi respectiv la 4 ani închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins, ca nefondat, apelul părţii civile Banca R.
Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs, între alţii, inculpaţii, invocând în principal cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
Analizând recursurile declarate prin prisma criticilor invocate şi din oficiu, se constată că acestea sunt fondate – în ceea ce priveşte criticile vizând soluţia dispusă cu privire la latura penală a cauzei şi vor fi admise, pentru considerentele ce urmează:
După cum rezultă din interpretarea şi analizarea dispoziţiilor art. 215 C. pen., infracţiunea de înşelăciune – în oricare din variantele sale normative face parte din categoria infracţiunilor patrimoniale şi are ca obiect juridic relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror ocrotire este asigurată prin apărarea avutului personal, obiectul juridic special fiind reprezentat de ocrotirea acelor relaţii sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică existenţa unui minim de bună-credinţă şi, corespunzător, a unui minim de încredere.
Analizând variantele normative ale infracţiunii prevăzute în art. 215 C. pen. prin raportare la faptele imputate inculpaţilor se reţine, în esenţă, că varianta normativă reglementată în dispoziţiile art. 215 alin. (1) C. pen. se caracterizează prin aceea că legiuitorul a prevăzut, ca element material al laturii obiective, inducerea în eroare, care se săvârşeşte cu forma de vinovăţie a intenţiei calificată prin scop, în concret, obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust.
Totodată, particularitatea variantei normative prevăzute în art. 215 alin. (3) C. pen. este reprezentată de cerinţa esenţială pe care legea o impune a subzista în ceea ce priveşte elementul material, respectiv inducerea în eroare să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract, iar inducerea în eroare să fie hotărâtoare pentru încheierea şi/sau executarea respectivului contract.
În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii de înşelăciune, acesta nu este calificat, putând fi orice persoană.
Analizând, de asemenea, particularităţile infracţiunilor de serviciu şi, în special, ale infracţiunii prevăzute în art. 246 C. pen., se reţine că acest grup de infracţiuni tinde la apărarea relaţiilor sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare presupune, cu necesitate, asigurarea bunului mers al activităţii instituţiilor şi apărarea intereselor persoanelor de orice abuzuri ale funcţionarilor sau ale altor salariaţi.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 246 C. pen. este reprezentat de neîndeplinirea, îndeplinirea defectuoasă a unui act din sfera atribuţiilor de serviciu (în alt mod decât ar fi trebuit). Rezultă, aşadar, că cerinţa esenţială a laturii obiective a infracţiunii constă în aceea că actul îndeplinit defectuos ori neîndeplinit trebuie să constituie pentru subiectul activ o atribuţie de serviciu.
Analizând coroborat şi, totodată, comparativ, conţinuturile constitutive ale infracţiunilor prevăzute în art. 215 C. pen. şi art. 246 C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, astfel după cum s-a arătat şi în doctrină, realizarea activităţilor specifice elementului material al infracţiunii de înşelăciune de către un subiect activ calificat, respectiv de un funcţionar în exercitarea atribuţiilor funcţiei, strămută fapta în sfera infracţiunilor de serviciu, întrucât funcţionarul ce nu îndeplineşte ori îndeplineşte eronat o atribuţie de serviciu acţionează, nu în interes propriu, ci pentru instituţia în cadrul căreia funcţionează. Obiectul ocrotirii penale – specific acestor infracţiuni şi care prevalează este constituit de buna desfăşurare a activităţii diferitelor instituţii şi, corelativ, ocrotirea persoanelor de activităţi nelegale ale funcţionarilor, iar nu ocrotirea patrimoniului în mod exclusiv, după cum este cazul infracţiunii de înşelăciune, cu distincţiile anterior precizate.