Acţiune în pretenţii. Întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea datoriei. Natura juridică – Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
– contract de vânzare-cumpărare
– excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
– recunoaştere
Decretul nr. 167/1958, art. 16 lit. a), art. 17 alin. (1)-(2)
În cazul în care recunoaşterea datoriei este voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în măsura în care recunoaşterea îndeplineşte condiţiile mai sus prezentate, ea produce efectul întreruptiv de drept (ipso iuris), conform art. 17 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, chiar dacă este făcută în cursul derulării procedurii de executare silită.
Prin urmare, noua prescripţie care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 404 din 5 februarie 2013
Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
1. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată la data de 7 octombrie 2011 de Tribunalul Botoşani, Secţia a II-a civilă, ca primă instanţă.
Reclamanta SC A.S. SRL a solicitat prin acţiunea introductivă înregistrată la 22 martie 2011 obligarea pârâţilor Staţiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F. şi persoanele fizice L.G. şi G.A. (fostă I.) la plata în solidar a sumei de 194.142 lei daune reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 554 din 20 aprilie 2005.
Potrivit reclamantei, la 20 aprilie 2005, a încheiat cu pârâta Staţiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F., reprezentată de L.G. şi G.A. în calitate de director şi, respectiv, director economic, un contract de vânzare – cumpărare în baza căruia a livrat Staţiunii de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură produse de uz fitosanitar în valoare totală de 194.142 lei, plata preţului urmând să se facă în două rate până la 15 decembrie 2005.
A susţinut reclamanta că pârâta a achitat preţul în două tranşe, la 12 noiembrie 2010 suma de 10.000 lei şi în data de 10 ianuarie 2011 suma de 184.142 lei cu o întârziere de 5 ani, acumulând penalităţile de întârziere stabilite prin clauza de la art. 4.1 din contract.
Totodată, reclamanta şi-a motivat cererea sa de obligare în solidar a persoanelor fizice pe dispoziţiile din art. 4.3 din contract prin care părţile au convenit ca reprezentantul legal al cumpărătorului să garanteze şi să răspundă în solidar cu acesta de executarea obligaţiilor asumate.
Pârâţii s-au apărat prin întâmpinarea formulată în cauză invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca urmare a prescripţiei dreptului principal, prescripţie care, în opinia lor, s-a împlinit la 11 ianuarie 2009.
În plus, pârâţii persoane fizice au invocat şi excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive susţinând că nu şi-au asumat ca persoane fizice obligaţia de a răspunde pentru plata preţului, singurele părţi semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare fiind societatea reclamantă şi pârâta Staţiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură.
Astfel învestit, Tribunalul Botoşani, examinând cu prioritate excepţiile invocate, prin sentinţa nr. 2337 din 7 octombrie 2011, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantei împotriva acestora ca inadmisibilă; a admis şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantei şi a respins ca inadmisibilă acţiunea în raport de pârâta Staţiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură.
Analizând contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, încheiat la 20 aprilie 2005 între reclamanta SC A.S. SRL, în calitate de vânzător, şi pârâta Staţiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură, în calitate de cumpărător, tribunalul a apreciat că cele două persoane fizice – L.G. şi G.A. au semnat numai în calitate de reprezentanţi legali ai cumpărătorului, nerezultând intenţia clară de a se obliga şi în calitate de fidejusori.
Cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, prima instanţă a reţinut că în raport de data de 11 ianuarie 2006, care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie de 3 ani, acţiunea introdusă de reclamantă la 22 martie 2011 pentru plata penalităţilor de întârziere se situează în afara termenului de prescripţie, în condiţiile în care plata debitului principal la 12 noiembrie 2010 şi 10 ianuarie 2011 a fost realizată de pârâtă de bună-voie, pentru sume deja prescrise, care nu mai sunt susceptibile de întrerupere a cursului prescripţiei deja împlinit.
2. Apelul. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava la 3 februarie 2012.
Prin decizia nr. 10 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de reclamanta SC A.S. SRL împotriva sentinţei fondului, pe care a anulat-o şi, în rejudecare, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta Staţiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură să plătească reclamantei suma de 194.142 lei penalităţi de întârziere conform contractului nr. 554/2005; a respins ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii L.G. şi G.A., a obligat pârâta şi la plata sumei de 8240,76 lei cheltuieli de judecată în fond şi apel, respectiv taxa de timbru şi timbru judiciar.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că în raport de clauza inserată la art. 4.3 din contract, potrivit căreia reprezentantul legal al cumpărătorului garantează şi răspunde solidar cu acesta de executarea obligaţiilor asumate, pârâţii persoane fizice au calitate procesual pasivă în litigiul promovat de reclamantă.
Examinând pe fond obligaţia asumată prin această clauză, în raport de celelalte prevederi din contract, instanţa de control judiciar a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1656 C. civ., pentru a produce efectele unei fidejusiuni, deoarece există îndoială asupra intenţiei manifestate de fidejusori.
Instanţa a avut în vedere clauza de la art. 5 din contract din conţinutul căreia reţine că cele două persoane fizice au semnat contractul doar în calitate de reprezentanţi legali ai pârâtei cumpărător, garanţiile acordate vizând legala constituire a persoanei juridice pe care o reprezintă şi anunţarea cumpărătorului în situaţia în care pe parcursul derulării contractului se va declanşa procedura reorganizării, lichidării judiciare sau se vor schimba semnăturile autorizate.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea de Apel a constatat că plata preţului, a debitului principal a fost stabilită în două tranşe, ultima fiind scadentă la 15 decembrie 2005, că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia la scadenţă, şi începând cu 11 ianuarie 2006 şi-a luat succesiv angajamentul de a plăti, garantând executarea obligaţiei prin emiterea de bilete la ordin, care însă au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil. Ulterior, pârâta şi-a arătat disponibilitatea stingerii datoriei prin livrare de mere, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 26 septembrie 2007 şi din adresele emanând de la pârâtă la datele 15 septembrie 2009 şi 12 octombrie 2010.
Apreciind că recunoaşterea datoriei a avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei, şi luând în considerare data de 12 octombrie 2009 ca moment al începerii curgerii unui nou termen de prescripţie pentru debitul datorat, instanţa de apel a reţinut că achitarea acestuia în noiembrie 2010 şi, respectiv, decembrie 2011, precum şi promovarea acţiunii pendinte pentru penalităţi de întârziere se înscriu în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi, prin urmare, pârâta datorează penalităţile de întârziere stabilite prin art. 4 din contract care reprezintă o clauză penală în sensul art. 1066-1069 C. civ.
3. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta Staţiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F., solicitând, în principal, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă şi menţinerii sentinţei fondului, iar în subsidiar casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în sinteză, următoarele:
3.1. Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prin înlăturarea nemotivată a unor apărări esenţiale formulate atât în faţa primei instanţe cât şi în apel referitoare la pretinsele recunoaşteri ale debitului, deşi ele au fost făcute în cadrul unei proceduri de executare silită şi nu puteau avea efectul întreruptiv cu privire la dreptul material la acţiune, deoarece dispoziţiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 reglementează întreruperea dreptului de a cere executarea silită.
În acest context, a susţinut recurenta, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, deoarece, în conformitate cu art. 4051 teza întâi C. proc. civ., ofertele voluntare de executare a obligaţiilor prevăzute în titlurile executorii sau recunoaşterea în orice mod a datoriei ce rezultă din titluri reprezintă acte de întrerupere a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Potrivit recurentei, biletele la ordin puse în executare de reclamantă, reprezintă titluri executorii în temeiul art. 104 din Legea nr. 58/1934, iar actele prin care în dosarele de executare silită a fost confirmată existenţa debitului reprezintă numai acte de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
3.2. Sub un al doilea motiv subsumat criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 recurenta a susţinut că decizia recurată este nelegală, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii sale contractuale sub forma penalităţilor de întârziere.
Potrivit recurentei, înscrisurile administrate dovedesc cu prisosinţă că plata cu întârziere a preţului a fost generată de o împrejurare obiectivă, neimputabilă staţiunii de cercetare, respectiv nerealizarea producţiei pentru anul 2005 cu consecinţa pierderii singurei surse de venit, datorită calităţii necorespunzătoare a produselor livrate de reclamantă, ceea ce impunea aplicarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ. în sensul reţinerii cazului fortuit cu privire la plata cu întârziere a preţului.
4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
4.1. Critica de nemotivare va fi examinată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care o reglementează expres, motivul invocat de recurentă 304 pct. 5 C. proc. civ. sancţionând alte neregularităţi procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanţa de apel pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei se întemeiază pe o examinare exhaustivă a probatoriului administrat, respectiv a înscrisurilor care configurează modul de derulare al raporturilor dintre părţi urmare încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 554/2005.
Concluzia desprinsă de instanţă cu privire la incidenţa cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei este fundamentată în fapt şi în drept, iar apărările pârâtei referitoare la aplicarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 58/1934 sunt înlăturate motivat.
În sfârşit, şi apărările pârâtei întemeiate pe existenţa unui caz fortuit – neobţinerea unei recolte scontate – de natură să o exonereze de plata penalităţilor de întârziere, au făcut obiectul analizei instanţei de apel, astfel cum rezultă din partea finală a considerentelor deciziei, aşa încât şi sub acest aspect critica de nemotivare se vădeşte nefondată.
4.2. Cu privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează întreruperea cursului prescripţiei art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de apel a stabilit în baza înscrisurilor administrate că după expirarea scadenţei obligaţiei de plată a preţului produselor furnizate de reclamantă, scadenţa stabilită în contract la data de 15 decembrie 2005, pârâta a recunoscut succesiv datoria şi şi-a arătat disponibilitatea de a stinge obligaţia, prin emiterea unor bilete la ordin scadente în perioada ianuarie-aprilie 2007, şi apoi, după refuzul acestora la plată din lipsă de disponibil pârâta a propus stingerea datoriei prin livrare de mere, conform adreselor datate 15 septembrie 2009 şi 12 octombrie 2009 emanând de la aceasta.
În raport de ultima adresă 12 octombrie 2009 – în care s-a concretizat recunoaşterea datoriei, urmată de plata debitului principal, introducerea acţiunii pentru plata penalităţilor la 22 martie 2011 a fost considerată ca fiind promovată cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la existenţa recunoaşterii dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţia, recurenta-pârâtă nu contestă existenţa, data şi conţinutul înscrisurilor administrate în cauză, care conţin, în opinia Curţii, fie o recunoaştere expresă a datoriei (procesul-verbal din 11 ianuarie 2006), fie o recunoaştere tacită, conform celor menţionate de pârâtă în adresele din 26 septembrie 2007, 15 septembrie 2009 şi respectiv 12 octombrie 2009 prin care propune achitarea debitului datorat prin livrarea unei cantităţi de mere în echivalenţă.
Cum recunoaşterea pârâtei este în mod evident voluntară, neîndoielnică şi pură şi simplă nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, aşa cum corect a constatat instanţa de apel.
Singura obiecţie a recurentei cu privire la existenţa cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune se referă la împrejurarea că recunoaşterile au intervenit în contextul în care se derula procedura de executare silită a biletelor la ordin, ceea ce conferă recunoaşterilor numai efectul întreruptiv al dreptului de a cere executarea silită în temeiul biletelor la ordin şi, prin urmare, după scadenţa din aprilie 2007 nu a mai operat nicio întrerupere a dreptului material la acţiune.
Construcţia juridică pe care recurenta încearcă să o acrediteze este falsă, deoarece recunoaşterea independent de modul în care a fost exprimată, în măsura în care îndeplineşte condiţiile mai sus prezentate, produce efectul întreruptiv de drept (ipso iuris) conform art. 17 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, iar noua prescripţie care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, efectele întreruperii producându-se instantaneu.
Aplicarea regulilor speciale cu privire la prescripţia dreptului la acţiune cambială directă prevăzute în Legea nr. 58/1934 şi cu privire la prescripţia dreptului la acţiune cauzală întemeiată pe raportul fundamental şi caracterul ei subsecvent în raport cu acţiunea cambială sunt irelevante pentru chestiunea examinată a recunoaşterii debitului potrivit unor adrese care emană de la pârâtă cu valoare de act juridic unilateral.
În cauză, nu s-a invocat de către recurentă prescripţia dreptului la acţiune cauzală întemeiată pe raportul fundamental, cu referire la scadenţa cambială, pentru a verifica această apărare, distinct de faptul că cele două acţiuni se exercită succesiv, după ce acţiunea cambială a fost respinsă, urmare prescripţiei sau decăderii a doua acţiune ,,cauzală” este supusă prescripţiei de drept comun. Ceea ce a contestat a fost efectul întreruptiv al recunoaşterii debitului, or, recunoaşterea datoriei în circumstanţele în care a fost consemnată este neechivocă.
În ce priveşte ultima critică potrivit căreia plata cu întârziere a preţului a fost generată de o împrejurare obiectivă ce poate fi asimilată forţei majore sau cazului fortuit, argumentele recurentei vizează aspecte de netemeinicie, de apreciere a situaţiei de fapt invocate, care scapă controlului de legalitate şi asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat motivat.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.