Acţiune în răspundere patrimonială a personalului silvic. Inadmisibilitate. – Jurisprudenta ICCJ 2014

Acţiune în răspundere patrimonială a personalului silvic. Inadmisibilitate. – Jurisprudenta ICCJ 2014

Faţă de dispoziţiile art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, potrivit cărora personalului silvic, în măsura în care prin această ordonanţă de urgenţă nu se dispune altfel,  i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, o acţiune având ca obiect obligarea unei persoane, ce are calitatea de pădurar, la plata contravalorii arbuştilor tăiaţi ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia este inadmisibilă, atâta timp cât potrivit dispoziţiilor art.78alin.(1) din Legea nr.188/2000 cu referire la dispoziţiile art.77 lit.a) din aceeaşi lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcţionarului public şi aduse autorităţii sau instituţiei publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

 Decizia nr.697 din 12 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani,  reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – Direcţia Silvică Botoşani a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PI, obligarea la plata sumei de 764,82 lei, reprezentând contravaloarea arborilor tăiaţi ilegal din fondul forestier aflat în paza pârâtului, constatată cu ocazia încheierii actelor de control de fond nr.4768/ 7.11.2007 şi nr.4941/ 21.11.2007.

Prin sentinţa civilă nr.1756/16.12.2009 pronunţată de Tribunalul Botoşani, irevocabilă prin Decizia Curţii de Apel Suceava nr.507/ 15.04.2010, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, apreciindu-se că în speţă calitate de reclamantă are Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, care are sediul în Bucureşti, Direcţia Silvică Botoşani fiind doar mandatar al regiei, neavând personalitate juridică.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr.3162 din 31.03.2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că potrivit art.1 alin.1, art.4 lit. b şi c şi art.7 lit.d din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic, gradul profesional de pădurar este specific personalului silvic cu pregătire medie sau de bază. Totodată, art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel, astfel că pârâtul a avut calitatea de funcţionar public.

Prin Sentinţa civilă nr.6254 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, fiind respinsă în consecinţă acţiunea formulată.

Pentru  pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâtul a fost salariatul reclamantei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – Direcţia  Silvică Botoşani, în calitate de  pădurar.

S-a mai reţinut că potrivit  art.1  alin.1, art.4 lit. b) şi c)  şi art. 7  lit.d) din O.U.G. nr.59/2000 privind  statutul  personalului  silvic, gradul  profesional de  pădurar este specific  personalului  silvic  cu  pregătire medie  sau de bază, iar în conformitate cu art.58  alin.1 din O.U.G. nr.59/2000, personalului silvic i se  aplică prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care ordonanţă de urgenţă nu dispune  astfel.

Prin acţiune, reclamanta  a solicitat  obligarea  pârâtului la plata  sumei de 764,82 lei, reprezentând  contravaloarea  arbuştilor tăiaţi ilegal  din fondul  forestier aflat în paza  pârâtului.

A apreciat instanţa fondului că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.188/1999, privind Statutul funcţionarului  public, în condiţiile în care O.U.G. nr.59/2000, privind Statutul personalului silvic, nu reglementează răspunderea civilă a funcţionarului public, cuprinzând dispoziţii numai în ceea ce  priveşte  raportul de serviciu  al  funcţionarului  public cu statut de  personal  silvic.

A constatat prima instanţă că în cauză sunt incidente  dispoziţiile art.77 lit. a),  coroborate  cu cele ale art.78 alin.(1) şi (2) din Legea nr.188/1999, reclamanta având la dispoziţie pentru  repararea pagubei, emiterea unui ordin sau a unei dispoziţii de  imputare.

În atare context, cum reclamanta  nu a procedat la repararea  pagubei în sensul  impus de  dispoziţiile legale  incidente, instanţa a apreciat inadmisibilă acţiunea formulată.

Prin recursul declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 şi art.304 din Codul de procedură civilă, recurenta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA – Direcţia Silvică Botoşani a învederat că prin acţiunea introductivă formulată a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului, în temeiul art.270 din Codul Muncii, cu aplicarea art. 271 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte temeiul de drept invocat, recurenta a arătat că într-adevăr, potrivit art.59 alin. 1 din O.U.G. nr.59/2000,   personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr.188/1999, însă numai în măsura în care ordonanţa nu dispune altfel.

S-a mai precizat că, în completarea acestei dispoziţii, art.20 din acelaşi act normativ dispune în sensul că personalul silvic are drepturi şi obligaţii care decurg din legislaţia în vigoare, din prevederile statutului, precum şi din prevederile contractului colectiv de muncă, în unităţile în care acesta se încheie.

A învederat recurenta că personalul silvic din cadrul RNP – Romsilva este angajat cu CIM şi nu prin raport de serviciu specific funcţionarilor publici, ca în cazul personalului silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde pentru silvicultură şi unităţile subordonate acestuia – ITRSV-uri, fapt ce a fost confirmat şi de adresa ANFP.

Prin urmare, a opinat recurenta, răspunderea personalului silvic angajat în cadrul RNP – ROMSILVA este atrasă în temeiul art. 269 şi următoarele din Codul Muncii, pentru obligaţiile ce decurg din CCM şi legislaţia în vigoare.

 Au fost invocate dispoziţiile art. 7 din CCM pentru anul 2007 – 2008, în vigoare la data producerii prejudiciului, care dispun în sensul că litigiile în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă sunt litigii de muncă şi se soluţionează conform Legii nr.168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, coroborate cu prevederile Statutului personalului silvic aprobat prin Legea nr.427/2001, respective ale Legii nr.53/2003.

În sensul aplicării dispoziţiilor Codului Muncii au fost invocate şi Regulamentul intern al RNP ROMSILVA, art.26 din Ordinul nr. 274/2002 şi art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr.85/2006.

A mai menţionat recurenta că în prezent practica nu este unitară sub aspectul admisibilităţii acţiunilor în răspundere patrimonială a personalului silvic, existând pe rolul instanţelor acţiuni în curs de judecată atât la completele de litigii de muncă, cât şi la cele de contencios administrativ.

Recurenta a făcut referire la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost stabilită competenţa teritorială de soluţionarea a acţiunilor de răspundere patrimonială a personalului silvic, opinând că din existenţa acestor soluţii rezultă cu certitudine faptul că aceste acţiuni sunt admisibile.

Considerentele Înaltei Curţi – instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac exercitată:

Obiectul acţiunii introductive de instanţă îl constituie obligarea intimatului-pârât în calitate de pădurar la plata sumei de 764,82 lei reprezentând valoarea arbuştilor tăiaţi ilegal din fondul forestier aflat în paza acestuia.

Având în vedere atât obiectul acţiunii cât şi calitatea de pădurar a pârâtului-intimat, în mod corect instanţa de fond a reţinut drept cadrul legal aplicabil Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, la dispoziţiile acestei legi făcând trimitere în mod expres art.58 alin.1 din O.U.G. nr.59/2000 privind statutul personalului silvic.

Sub acest aspect, Curtea urmează a reţine că potrivit dispoziţiilor art.78(1) din Legea nr.188/2000 cu referire la dispoziţiile art.77 lit.a) din aceeaşi lege, repararea pagubelor produse ca urmare a angajării răspunderii civile a funcţionarului public şi aduse autorităţii sau instituţiei publice, se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

Cum în cauza dedusă judecăţii, pentru pretinsul prejudiciu cauzat de intimatul-pârât recurenta-reclamantă nu a emis până în prezent un astfel de ordin care i-ar fi dat posibilitatea de a recupera prejudiciul cauzat, ordin care ar fi putut fi contestat în condiţiile Legii contenciosului administrativ, în mod corect prima jurisdicţie a apreciat ca fiind inadmisibilă acţiunea formulată.

În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi având în vedere dispoziţiile art.312(1) Cod procedura civilă, recursul a fost respins ca nefondat.