Apel. Desfiinţarea sentinţei primei instanţe. Rejudecare – Jurisprudenta ICCJ 2014

Apel. Desfiinţarea sentinţei primei instanţe. Rejudecare – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul

Indice alfabetic: Drept procesual penal

– apel

                       C. proc. pen., art. 195, art. 379 pct. 2 lit. b)

 

            În conformitate cu dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, numai dacă judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate sau dacă există unul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2) din acelaşi cod, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

În raport cu dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., în cazul în care, în mod greşit, prima instanţă a pronunţat o soluţie de achitare – pentru o faptă cu privire la care a efectuat cercetarea judecătorească şi cu privire la care părţile au pus concluzii – pe calea unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, în procedura reglementată în art. 195 C. proc. pen., îndreptarea acestei erori de judecată se face pe calea rejudecării cauzei în apel, iar nu pe calea desfiinţării sentinţei şi a trimiterii spre rejudecare la prima instanţă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1320 din 16 aprilie 2013

Prin sentinţa penală nr. 80 din 14 martie 2012, Tribunalul Vrancea l-a condamnat pe inculpatul A.G. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 la un an închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prevăzut în art. 82 C. pen., respectiv pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii.

A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea comercială A. – prin lichidator societatea comercială K., la plata sumei de 532.670,45 lei către partea civilă societatea comercială S. cu titlu de despăgubiri civile.

Prin încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2012, în baza art. 195 C. proc. pen., s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei penale nr. 80 din 14 martie 2012pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul că:

„ – în conţinutul alineatului 1, în loc de: „Condamnă pe inculpatul A.G. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune, art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.(2) C. pen., în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 la un an închisoare” s-a consemnat „Condamnă pe inculpatul A.G. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune, art. 215 alin. (1), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 la un an închisoare.”

După alineatul 1 a fost introdus un nou alineat cu următorul conţinut:

„Achită pe inculpatul A.G. pentru fapta incriminată la alin. (3) al art. 215 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.”

Prin decizia penală nr. 237/A din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpatul A.G., a desfiinţat sentinţa penală nr. 80 din 14 martie 2012 şi încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2012 pronunţate de Tribunalul Vrancea şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. A menţinut actele procedurale efectuate până la data de 14 martie 2012.

Procedând la schimbarea încadrării juridice (nepusă în discuţie) şi la pronunţarea unei soluţii de achitare printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale dată în camera de consiliu, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului,pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, precum şi a dispoziţiilor înscrise în art. 195 C. proc. pen. şi ale art. 334 C. proc. pen.

Schimbarea încadrării juridice şi pronunţarea unei soluţii de achitare nu pot face obiectul unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, soluţia iniţială neputând fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute în art. 195 C. proc. pen. Având în vedere că încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile, ţinând cont că procedura penală prevede că schimbarea încadrării nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului la apărare al părţilor, cât şi al soluţionării corecte a cauzei, fiind fără relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, curtea de apel a constatat că, în fapt, tribunalul nu s-a pronunţai asupra fondului cauzei în cadrul procesual prevăzut de lege şi că, în situaţia dată, nu se poate substitui primei instanţe, chiar dacă apelul este devolutiv, fără a încălca dreptul la apărare, precum şi dreptul la o cale de atac al părţilor, cu precădere al inculpatului, garanţii care corespund şi exigenţelor art. 6 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Împotriva deciziei nr. 237/A din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul A.G.

Apărătorul ales al recurentului inculpat învederează că motivele recursului formulat sunt cele prevăzute, între altele, în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

Analizând decizia nr. 237/A din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, instanţa urmează să admită calea de atac conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii:

Apărarea a invocat greşita aplicare a legii cu privire la art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., prin trimiterea cauzei spre rejudecare de către tribunal.

Instanţa de recurs constată că, deşi soluţia de pronunţare a unei achitări pe calea unei încheieri de îndreptare de eroare materială este greşită, îndreptarea erorii de judecată se face pe calea rejudecării cauzei în apel şi nu pe calea desfiinţării sentinţei şi trimiterii spre rejudecare la instanţa de fond, având în vedere că a existat o cercetare judecătorească în ceea ce priveşte fapta respectivă, iar părţile au pus concluzii la instanţa de fond cu privire la acuzaţia respectivă.

În cauză, soluţia de desfiinţare cu trimitere este determinată, conform considerentelor deciziei din apel, de schimbarea încadrării juridice şi pronunţarea unei soluţii de achitare, care nu pot face obiectul unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, soluţia iniţială neputând fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute în art. 195 C. proc. pen. Instanţa de apel a considerat că încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile, ţinând cont că procedura penală prevede că schimbarea încadrării nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului la apărare al părţilor, cât şi al soluţionării corecte a cauzei, fiind fără relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă. Curtea de apel constatat că, în fapt, tribunalul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei în cadrul procesual prevăzut de lege şi că, în situaţia dată, nu se poate substitui primei instanţe, chiar dacă apelul este devolutiv, fără a încălca dreptul la apărare, precum şi dreptul la o cale de atac al părţilor.

Instanţa de recurs constată că inculpatul a fost audiat în cauză cu privire la acuzaţiile formulate împotriva sa, că schimbarea de încadrare juridică a fost pusă în discuţia părţilor, care au formulat concluzii, astfel că există o omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa pe calea prevăzută de lege asupra acuzaţiilor şi nu o încălcare a regulilor procesului echitabil care să nu poată fi înlăturată decât prin reluarea procesului penal.

Conform art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

Niciuna dintre ipotezele anterioare nu este incidenţă în speţă. Inculpatul a fost legal citat şi a fost prezent, fiind audiat de către instanţa de fond, iar nulităţile prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. nu se referă la cazul de faţă, care priveşte pronunţarea unei soluţii incompatibile cu regimul încheierilor de îndreptare de eroare materială. Conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen, dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile referitoare la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, atunci când sunt obligatorii conform legii,precum şi la întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori. Pronunţarea unei soluţii de achitare pe calea unei încheieri de îndreptare a erorii materiale nu face parte dintre nulităţile prevăzute în art. 197 C. proc. pen., astfel că, având în vedere efectul devolutiv al apelului, greşeala va fi îndreptată în rejudecarea de către instanţa în faţa căreia a fost criticată hotărârea respectivă, când vor fi analizate şi celelalte critici formulate de către recurenţi.

Ca urmare a greşitei aplicări a legii, decizia instanţei de apel nu a soluţionat fondul cauzei, nu a existat o pronunţare asupra faptelor deduse judecăţii, curtea de apel rezumându-se la a trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond. În ipoteza lipsei unei hotărâri cu privire la acuzaţiile formulate împotriva inculpatului, caz reglementat în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. (instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte din actul de sesizare), soluţia prevăzută de Codul de procedură penală este cea de la art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul A.G. împotriva deciziei nr. 237/A din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a casat decizia penală recurată şi a trimis cauza la Curtea de Apel Galaţi pentru rejudecarea apelurilor declarate de procuror şi inculpatul A.G.

 Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispoziţiile art. 385alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. se abrogă.

 

Apel. Desfiinţarea sentinţei primei instanţe. Rejudecare – Jurisprudenta ICCJ 2014

 Apel. Desfiinţarea sentinţei primei instanţe. Rejudecare – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul

Indice alfabetic: Drept procesual penal

– apel

                       C. proc. pen., art. 197

           

Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, ce atrag nulitatea relativă în condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. – numai dacă s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului – nu conduc la soluţia desfiinţării sentinţei primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, numai dacă există unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. sau dacă judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 70 din 10 ianuarie 2013

Prin sentinţa penală nr. 200 din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş au fost condamnaţi inculpaţii H.G., L.V., O.S., U.V. şi L.E. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen.

În temeiul art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998-1003 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii la plata despăgubirilor civile pentru daune materiale şi morale, respectiv echivalentul în lei la data plăţii, după cum urmează: inculpatul L.V. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 200 euro către părţile civile: R.M., S.S., V.N., S.R., R.A., A.V., R.P., L.G., S.C., A.M., R.C., I.D., B.L. şi G.G. şi 300 euro către partea civilă B.O.; inculpaţii L.E. şi L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 100 euro către părţile civile G.V., L.T. şi B.V.; inculpaţii L.V. şi O.S., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către C.F. şi P.D. şi câte 200 euro către C.C. şi L.C.; inculpatul H.G. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 de euro către părţile civile C.C. şi I.V.; inculpatul O.S. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 de euro către părţile civile L.M. şi I.M.; câte 300 euro către părţile civile N.G., N.D. şi G.S; 200 euro către partea civilă R.V.; inculpaţii H.G. şi O.S., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de 600 euro către partea civilă P.M.; inculpaţii O.V. şi H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de 400 euro către partea civilă M.D.; inculpata L.E. la plata despăgubirilor civile după cum urmează: 50 euro reprezentând daune materiale către partea civilă S.S.; 200 euro reprezentând daune materiale către partea civilă B.W.; 150 euro reprezentând daune morale către partea civilă R.C.; câte 100 euro reprezentând daune morale către părţile civile B.A. şi N.G.; câte 50 euro reprezentând daune materiale către părţile civile R.C. şi B.L.; 50 euro reprezentând daune materiale şi 100 euro reprezentând daune morale către partea civilă B.P.; 100 euro reprezentând daune materiale către partea civilă P.I.; inculpaţii L.V. şi H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: câte 300 euro către părţile civile P.D. şi O.V.; 500 euro către partea civilă N.L.; câte 400 euro către părţile civile A.F., L.I. şi B.V.; inculpaţii O.S., H.G. şi L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către părţile civile B.V. şi R.I.; inculpaţii L.E. şi H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: 400 euro către partea civilă T.M.; 200 euro către partea civilă V.D.; inculpaţii H.G., L.E. şi L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către partea civilă P.I. şi B.A.

Prin decizia nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, s-au admis apelurile declarate de inculpaţii H.G., L.V., O.S., U.V. şi L.E. împotriva sentinţei penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureş, s-a desfiinţat în întregime sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond – Tribunalul Maramureş.

Pentru a decide astfel, s-a constatat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este deficitară prin eludarea normelor şi principiilor de drept procesual penal, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.

Această procedură implică, raportat la dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., verificarea actului procedural scris al rechizitoriului – ca act de sesizare propriu-zis a instanţei, respectiv a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare şi a respectării dispoziţiilor art. 263 C. proc. pen., iar această activitate este prealabilă şi distinctă de cea a demarării cercetării judecătoreşti.

S-a reţinut că, după înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Maramureş, a fost stabilit primul termen de judecată la data de 9 august 2007, iar ulterior la datele de 25 septembrie 2007, 23 octombrie 2007 cauza a fost amânată fie datorită lipsei de procedură cu părţile, fie datorită lipsei de apărare a inculpaţilor.

Din practicaua încheierii şedinţei de judecată din data de 20 noiembrie 2007 rezultă că preşedintele completului de judecată i-a întrebat doar pe cei patru inculpaţi H.G., L.V., O.S. şi U.V. dacă au luat la cunoştinţă de cuprinsul rechizitoriului şi, după ce li s-au adus la cunoştinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acestora.

În mod similar, din practicaua încheierii şedinţei de judecată din data de 18 decembrie 2007 rezultă că preşedintele completului de judecată a întrebat-o pe inculpata L.E. dacă a luat la cunoştinţă de cuprinsul rechizitoriului şi, după ce i s-au adus la cunoştinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acesteia.

Omisiunea instanţei de fond de a proceda la identificarea inculpaţilor şi de a dispune citirea rechizitoriului raportat la dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. şi a explica învinuirile reţinute în sarcina acestora prin prisma şi a complexităţii cauzei constituie o încălcare gravă a dreptului la apărare, cu consecinţe asupra eludării dreptului la un proces echitabil, aşa cum apare reglementat în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ca  atare, inculpaţii, prin aceste omisiuni, s-au aflat în situaţie de nu îşi putea formula apărări reale, fiindu-le restrâns exerciţiul dreptului la apărare.

La termenul de judecată din data de 6 septembrie 2010, în faţa instanţei de apel, apărătorul inculpatei L.E. a solicitat ca aceasta să fie asistată de către un interpret de limba maghiară, deoarece nu înţelege bine limba română, astfel că pentru termenul de judecată instanţa de apel a depus diligenţe pentru desemnarea unui interpret de limba maghiară.

Faptul că inculpatei L.E. nu i s-a asigurat şi de către instanţa de fond un interpret de limba maghiară, aşa cum a procedat instanţa de apel, generează îndoieli care profită  acesteia, în sensul că ar fi a înţeles în mod neechivoc învinuirea ce i se aduce şi că a avut posibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, fiind încălcate din nou dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că judecarea fondului cauzei s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor procesuale legale privind citarea părţilor.

Astfel, pe numele părţilor vătămate, respectiv P.I. şi P.C. nu au fost emise citaţii scrise şi nici nu au fost citate în vreo altă modalitate prevăzută de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 şi urm. C. proc. pen., adică nota telefonică sau telegrafică, pentru că nu există vreo dovadă în acest sens.

Din procesul-verbal pentru executarea mandatului de aducere rezultă că partea civilă L.C. era încarcerată la Penitenciarul Botoşani din data de 16 septembrie 2009, locaţie unde aceasta nu a fost citată, chiar dacă avea calitate de parte vătămată.

S-a mai reţinut că sentinţa atacată nu este motivată în concordanţă cu dispoziţiile art. 356 C. proc. pen., că instanţa de fond s-a limitat să preia starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la analiza probelor care au stat la baza soluţionării laturii penale a cauzei şi celor care au fost înlăturate.

Ca atare, instanţa de fond nu a examinat apărările formulate de către inculpatul O.S. şi, chiar dacă din dezbateri a rezultat necesitatea audierii martorilor audiaţi de către procuror, respectiv I.I., T.I., Ş.P., B.F., P.M., L.Ş. şi P.P., instanţa nu i-a ascultat pe aceştia în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru stabilirea modalităţilor concrete de comitere a faptelor.

 Curtea de apel a mai reţinut că instanţa de fond a procedat la o examinare lapidară a incidenţei cazurilor de achitare prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. invocate în apărare de către toţi inculpaţii.

În cursul judecăţii instanţa avea obligaţia de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală prin administrarea lor în şedinţă publică, oral şi nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligaţii constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Încălcările flagrante ale dispoziţiilor procedurale expuse mai sus, în opinia curţii de apel, au atras nulitatea absolută a sentinţei pronunţată în fond, cu consecinţa desfiinţării în întregime a acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe – Tribunalul Maramureş.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Cluj, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe – Curtea de Apel Cluj – pentru continuarea judecăţii.

Recursul este fondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate, dar şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată întemeiate motivele de recurs formulate de parchet, pentru considerentele ce se vor arăta:

Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (1) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfăşurarea procesului penal, atrag nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

În legătură cu condiţiile cerute de lege pentru a opera nulitatea unui act procesual sau procedural, în doctrină se distinge între nulităţi absolute şi nulităţi relative. Este de observat că una din trăsăturile nulităţilor absolute constă în caracterul lor de a fi exprese, în sensul că în lege să se prevadă care sunt dispoziţiile a căror încălcare atrage o asemenea nulitate.

 În art. 197 alin. (2) C. proc. pen. se enumeră următoarele dispoziţii care sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute: dispoziţiile relative la competenţa după materie şi după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea procurorului, la prezenţa inculpatului şi asistenţa juridică a acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.

În legătură cu această trăsătură a nulităţilor absolute, s-a pus problema dacă acestea au un caracter limitativ, mai exact dacă poate atrage nulitatea absolută şi încălcarea altor dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

 În principiu, s-a adoptat soluţia caracterului limitativ al nulităţilor absolute, argumentându-se că legea, prevăzând o excepţie de Ia regula comună înscrisă în art. 197 alin. (1) C. proc. pen., numai dispoziţiile legale indicate în mod expres de lege se pot afla sub sancţiunea unei nulităţi absolute.

Mai este de observat că o a doua trăsătură a nulităţilor constă în producerea, prin încălcarea legii de procedură penală, a unei vătămări procesuale.

În cazul nulităţilor absolute există întotdeauna o vătămare procesuală, consacrată prin dispoziţia art. 197 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căreia nulitatea nu poate fi înlăturată în niciun mod, nici prin tăcere şi nici prin voinţa părţilor, ceea ce implică, întotdeauna, existenţa vătămării.

O asemenea vătămare nu trebuie dovedită, după cum nu este permisă dovedirea inexistenţei vătămării, ceea ce înseamnă o prezumţie legală juris et de jure. Ca urmare, vătămarea fiind întotdeauna prezentă şi faţă de toată lumea – erga omnes – nulitatea absolută poate fi invocată oricând, de orice parte din proces şi de către procuror şi instanţă din oficiu.

În cuprinsul alin. (4) se stabileşte în mod clar în ce condiţii operează alte încălcări ale altor dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. (2), atrăgând nulitatea actului în condiţiile alin. (1) „numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.”

Raportat la considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împărtăşeşte opinia potrivit căreia nulităţile absolute sunt strict şi limitativ prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi operează exclusiv pentru cazurile reglementate ca atare de textul legal menţionat.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică sub aspectul admiterii apelurilor declarate de inculpaţii H.G., L.V., O.S., U.V. şi L.E. împotriva sentinţei penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureş, al desfiinţării acesteia şi al trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Astfel, referitor la primul aspect criticat, şi anume că instanţa de fond a omis să procedeze la identificarea inculpaţilor, să dea citire rechizitoriului raportat la dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. şi să explice învinuirile reţinute în sarcina inculpaţilor prin prisma complexităţii cauzei, fapt ce constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare cu consecinţe asupra eludării dreptului la un proces echitabil, aşa cum apare reglementat în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Instanţa de fond a fost sesizată cu judecarea cauzei prin rechizitoriul emis, la data de 8 iunie 2007, în mod procedural.

Inculpaţii din prezenta cauză pentru care s-a dispus trimiterea în judecată au luat cunoştinţă de conţinutul materialului de urmărire penală administrat de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Maramureş, fiind asistaţi de avocaţi aleşi şi din oficiu, după caz, astfel că au cunoscut în amănunt nu doar învinuirea, ci şi probele existente la dosar.

Din actele dosarului rezultă că odată cu înaintarea dosarului cauzei la instanţa competentă, împreună cu acesta au fost ataşate şi 4 exemplare din rechizitoriul întocmit, pentru a fi comunicat, în parte, fiecărui inculpat aflat în stare de arest preventiv la data sesizării instanţei.

Susţinerile formulate ulterior de inculpaţi şi de apărătorii acestora făcute în faţa instanţei de apel, în sensul că nu ar fi primit câte o copie a actului de inculpare şi, ca atare, ei nu au luat cunoştinţă despre conţinutul acestuia, sunt nefundamentate.

Potrivit art. 322 C. proc. pen., care reglementează începerea cercetării judecătoreşti, „preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce. Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.”

Pornind de la dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că instanţa de apel a precizat în decizia sa că în faţa instanţei de fond, la termenul de judecată din data de 20 noiembrie 2007, când procedura a fost legal îndeplinită, inculpaţii au fost întrebaţi dacă au luat cunoştinţă de cuprinsul rechizitoriului, ocazie cu care le-a adus la cunoştinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., procedând apoi la audierea acestora.

În mod similar s-a procedat şi ulterior, la termenul din 18 decembrie 2007, cu inculpata L.E.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de prim control judiciar a notat că instanţa de fond nu a procedat Ia citirea actului de sesizare a instanţei şi la identificarea inculpaţilor, eludând dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. şi nu a explicat inculpaţilor învinuirile reţinute în actul de inculpare, ceea ce echivalează cu o gravă încălcare a dreptului la apărare.

Această constatare a instanţei de apel este contrazisă de conţinutul adresei emise de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Cluj, din care rezultă că la data de 8 iunie 2007 s-au anexat 4 exemplare de pe rechizitoriu pentru a fi înmânate inculpaţilor arestaţi H.G., L.V., O.S. şi U.V.

Pe de altă parte, din conţinutul declaraţiilor inculpaţilor H.G., L.V., O.S., U.V. şi L.E., date în faţa instanţei de fond la data de 20 noiembrie 2007, respectiv 18 decembrie 2007, rezultă că aceştia au declarat clar şi neechivoc, sub semnătură, fără obiecţii, în şedinţă publică, faptul că au luat cunoştinţă de cuprinsul rechizitoriului, de starea de fapt şi încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina lor prin rechizitoriu.

Rezultă, aşadar, că inculpaţii au luat cunoştinţă de cuprinsul rechizitoriului, confirmând că au intrat fiecare în posesia propriului exemplar ataşat dosarului şi, totodată, că li s-a adus la cunoştinţă de către instanţa de fond – în condiţiile art. 322 C. proc. pen. – o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, constând în explicaţii referitoare la învinuirea ce li se aduc.

Mai este de observat că, în cuprinsul încheierii din 20 noiembrie 2007, este consemnat faptul că, întrebaţi fiind, toţi cei patru inculpaţi au arătat că au luat cunoştinţă de cuprinsul rechizitoriului întocmit în cauză, că li s-au adus la cunoştinţă prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen. şi că, după ce s-a procedat la identificarea inculpaţilor, conform art. 70 alin. (1) C. proc. pen., au fost audiaţi inculpaţii H.G., L.V., O.S. şi U.V., declaraţiile acestora fiind consemnate în procese-verbale ataşate la dosarul cauzei. Încheierea din 18 decembrie 2007 cuprinde aceleaşi menţiuni şi în ceea ce priveşte pe inculpata L.E.

Dispoziţiile art. 70 alin. (1) C. proc. pen. reglementează tocmai identificarea învinuitului şi a inculpatului de către organul judiciar, înainte de a proceda la audierea lui, incluzând întrebările despre nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii etc. În aceste condiţii, constatarea instanţei de apel potrivit căreia instanţa de fond nu a procedat la identificarea inculpaţilor înaintea audierii lor şi nu s-a dat citire actului de sesizare a instanţei este lipsită de fundament, fiind contrazisă de actele aflate Ia dosarul cauzei indicate în precedent.

Aşa fiind, instanţa de fond a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 322 C. proc. pen., neexistând astfel niciun considerent în temeiul căruia să se aprecieze că s-ar fi încălcat norme procedurale de natură să constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare.

Analizând cauzele şi condiţiile în care o eventuală încălcare de natura celei invocate de instanţa de prim control judiciar (referitoare la identificarea inculpaţilor şi citirea rechizitoriului raportat la dispoziţiile art. 322 C. proc. pen. şi la explicarea învinuirilor reţinute în sarcina inculpaţilor) s-ar încadra în categoria nulităţilor absolute expres şi limitativ reglementate de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., se constată că în cauza pendinte nu se identifică incidenţa acestora.

Chiar în situaţia în care instanţa de fond nu ar fi procedat Ia identificarea inculpaţilor (arestaţi la acea dată) şi nu ar fi dat citire actului de inculpare în scopul explicării învinuirilor reţinute, în condiţiile în care s-a procedat la judecarea cauzei, la termenele de judecată ulterioare, în care s-a administrat probatoriul, inculpaţii nu au invocat faptul că li s-ar fi încălcat dreptul la apărare prin omiterea sau eludarea unor dispoziţii legale, deci o vătămare a drepturilor lor procesuale circumscrisă unei nulităţi relative.

Raportat la dispoziţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen. (nulităţile relative, posibil de acoperit şi ulterior), trebuie reţinut că o eventuala încălcare a dreptului inculpaţilor în sensul arătat de instanţa de apel ar fi trebuit invocată „numai în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.”

Din verificarea actelor dosarului se constată că inculpaţii nu au ridicat excepţia nulităţii relative a actului procedural menţionat, nu au invocat o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului procedural respectiv şi care să fi fost dovedită în cauză.

            Referitor la critica formulată de parchet, în sensul că instanţa de apel a apreciat în mod subiectiv faptul că inculpata L.E. nu a înţeles contextul în care a fost trimisă în judecată, fiind lipsită de dreptul de a avea un interpret de limba maghiară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată reţinând următoarele:

Inculpata L.E. este cetăţean roman de etnie maghiară.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale  s-a reţinut prin actul de inculpare că L.E. a iniţiat şi a întreţinut o activitate intensă de comunicare (fie verbală, fie scrisă – sub forma unor SMS-uri după cum s-a relevat din interceptările telefonice autorizate ori sub forma anunţurilor publicate în ziare locale pe raza judeţului Mureş, privind ofertele de locuri de muncă în Cehia, anunţuri redactate şi prezentate publicului larg în limba română) atât cu inculpaţii pentru care efectua recrutări de persoane, cât şi cu victimele cu care a intrat în contact. Acestora le-a explicat detaliile afacerii iniţiate de inculpaţi, condiţiile ofertelor de muncă, modul de transport, destinaţia unde urmau să fie aduşi etc., folosind limba română ca limbă de comunicare.

Niciunul dintre ceilalţi inculpaţi trimişi în judecată nu este etnic maghiar şi nici vorbitor de limbă maghiară, iar teritoriul ţării pe suprafaţa căruia şi-au desfăşurat activitatea ilicită inculpaţii, deci şi inculpata L.E., nu a inclus şi nu s-a limitat la zone în care populaţia maghiară este majoritară, aspect care să fi impus utilizarea obligatorie a limbii maghiare în comunicare.

Raportat la aceste considerente, este de reţinut că inculpata L.E. nu a invocat disfuncţionalităţi în comunicarea sa fie cu coinculpaţii, fie cu victimele în perioada în care a acţionat, fapt ce prezumă o bună cunoaştere a limbii române pe care ea însăşi a folosit-o în cursul urmăririi penale, când a dat declaraţii şi a formulat cereri. Inculpata nu a formulat cerere pentru a i se asigura un interpret autorizat de limbă maghiară, atunci când a luat cunoştinţă de conţinutul materialului de urmărire penală redactat în limba română, cu privire la care nu a formulat obiecţiuni. De altfel, beneficiind de serviciile unui apărător ales prin intermediul căruia aceasta a luat cunoştinţă de piesele dosarului în limba română, ar fi avut posibilitatea să solicite, să invoce, prin intermediul acestuia, o eventuală vătămare în sensul arătat.

Astfel, se constată că nici personal, nici prin apărător, în faţa instanţei de fond, inculpata nu a învederat că ar întâmpina dificultăţi de comunicare sau de înţelegere a desfăşurării procesului în limba română.

În condiţiile arătate, faptul că inculpatei L.E. nu i s-a asigurat de către instanţa de fond un interpret de limbă maghiară nu generează îndoieli care să profite acesteia, în sensul că nu ar fi înţeles în mod neechivoc învinuirea ce i se aduce şi că astfel nu a avut posibilitatea efectivă a exercitării dreptului la apărare, conform dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Simpla cerere făcută în faţa instanţei de apel de a i se desemna un interpret de limbă maghiară nu echivalează cu certitudinea că prin absenţa acestuia din celelalte faze ale procesului inculpata nu ar fi înţeles învinuirea adusă şi nu ar fi avut posibilitatea efectivă a exercitării dreptului la apărare, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, ea însăşi nu a formulat o astfel de cerere şi nu a adus la cunoştinţa instanţei de fond că ar avea dificultăţi datorate limbii române în care se desfăşura procesul.

Este statuat că dreptul la apărare al inculpatului şi exercitarea acestuia nu se limitează strict la asigurarea unui interpret autorizat, ci include, în primul rând, asigurarea unui apărător calificat care să depună toate diligentele specifice şi să vegheze la respectarea drepturilor acestuia de către autorităţi, conform art. 171, art. 172 C. proc. pen.

În cauză, inculpata a beneficiat de acest drept în tot cursul urmăririi penale şi al judecării în primă instanţă, apărătorul său ales constituind o garanţie a respectării tuturor drepturilor sale.

Nu trebuie omis nici faptul că inculpata însăşi a declarat în şedinţa de judecată din data de 18 decembrie 2007 că a înţeles conţinutul învinuirii reţinute în cuprinsul rechizitoriului.

În contextul menţionat este fără echivoc că neasigurarea în prima instanţă a unui interpret autorizat de limbă maghiară nu se încadrează în categoriile de nulităţi absolute cuprinse expres şi limitativ în textul art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Faptul că inculpata nu a invocat în cursul judecării în primă instanţă necesitatea desemnării unui interpret de limba maghiară şi nu a solicitat în mod expres desemnarea acestuia, nu poate fi încadrat nici în situaţiile la care face referire art. 197 alin. (4) C. proc. pen., pentru că, aşa cum s-a arătat, aceste pretinse neregularităţi ar fi trebuit invocate „în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.”

Referitor la critica formulată de parchet, potrivit căreia în mod greşit s-a reţinut că judecarea fondului cauzei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor procesuale legale privind citarea părţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că aceasta este întemeiată.

Instanţa de apel a apreciat şi reţinut că părţile vătămate P.I. şi P.C. nu au fost citate în nicio modalitate prevăzută de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 şi urm. C. proc. pen.

De asemenea, s-a reţinut că judecarea pe fond a cauzei s-a făcut în lipsa unor părţi nelegal citate, făcându-se referire la situaţia părţii civile L.C. care între timp, la doi ani după începerea judecăţii în fond, a fost încarcerată la Penitenciarul Botoşani, din data de 16 septembrie 2009, loc unde instanţa de fond nu a mai citat-o.

Din materialul existent la dosarul cauzei se reţine, cu privire la părţile vătămate P.I. şi P.C., că acestea au fost citate în faţa instanţei de fond cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, procesele-verbale făcând dovada îndeplinirii în cursul procesului, după cum urmează: numitul P.I. a primit personal citaţia emisă de instanţa de fond la data de 30 decembrie 2009 şi a semnat de primire, conform dovezii îndeplinirii procedurii de citare existentă la dosar; numitul P.C. a primit personal citaţia emisă de Tribunalul Maramureş la data de 30 decembrie 2009 şi a semnat de primire, potrivit dovezii îndeplinirii procedurii de citare aflată la dosar.

Faptul că ulterior aceştia nu s-au prezentat în faţa instanţei de judecată pentru a da declaraţii este expresia dreptului de opţiune al acestora în procesul penal.

În ceea ce o priveşte pe partea civilă L.C., din verificările efectuate, rezultă că aceasta a primit citaţia emisă de instanţa de fond, la data de 30 noiembrie 2007, a semnat personal de primire, aşa cum rezultă din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare.

Aşadar, partea civilă a luat cunoştinţă de faptul că era citată în cauză. Împrejurarea că ulterior, la data de 16 septembrie 2009, a fost încarcerată în Penitenciarul Botoşani, iar instanţa de fond, începând cu această dată, nu a citat-o şi acolo, în condiţiile în care nu i s-a învederat această situaţie, nu constituie un motiv care să conducă automat la aprecierea că o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond este soluţia oportună pentru justa soluţionare a cauzei, în condiţiile în care la data de 4 ianuarie 2010 instanţa de fond a realizat procedura de citare cu aceasta şi sub forma afişării la consiliul local.

Referitor la critica formulată de parchet vizând greşita reţinere a faptului că instanţa de fond s-a limitat să preia starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la analiza probelor care au stat la baza soluţionării laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că aceasta este întemeiată.

Examinând hotărârea instanţei de fond se constată că ea face referire la analiza motivelor de fapt care au stat la baza pronunţării, analizându-se conţinutul unor declaraţii (cu trimitere la paginile unde se regăsesc) în raport cu alte mijloace de probă, reţinându-se ca relevante o serie de probe pe care instanţa de fond a considerat să le aprecieze astfel, combătându-se unele aspecte care nu s-au mai coroborat cu mijloacele de probă administrate nu numai în faza de judecată, ci şi în aceea a urmăririi penale.

De asemenea, se constată că instanţa de fond a înlăturat declaraţiile unor părţi vătămate (B.I., P.I., P.C. şi N.V.) pe care le-a apreciat că nu se coroborează cu probele administrate în ceea ce priveşte ansamblul actelor materiale infracţionale realizate de inculpaţi.

Tot astfel, se constată că instanţa de fond a argumentat de ce a considerat că unele depoziţii ale unor martori sunt relevante pentru stabilirea adevărului în cauză, în raport cu datele stării de fapt, concluzionând că toate probele analizate conduc la ideea că susţinerile inculpaţilor care au solicitat achitarea nu sunt fondate.

Din această perspectivă nu se poate aprecia că instanţa de fond nu a procedat la analizarea cazurilor de achitare invocate de inculpaţi, în condiţiile în care s-au verificat probele administrate în cursul urmăririi penale şi s-au făcut aprecieri asupra acestora în raport cu cele administrate nemijlocit în faţa instanţei, comentându-se detaliat motivul pentru care instanţa de fond a reţinut în final că infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată îşi confirmă existenţa.

Constatând că instanţa de fond a făcut referire în sentinţa pronunţată la toate aspectele cauzei, incluzând toate probele administrate şi raportându-se la toate măsurile dispuse atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea de judecată, că probatoriul administrat a fost analizat şi că s-au făcut raportări concludente la alte mijloace de probă, reţine că motivul casării cu trimitere spre rejudecare din acest considerent nu este întemeiat.

În fine, contrar celor reţinute în considerentele deciziei atacate, se constată că instanţa de fond a procedat la examinarea efectivă a incidenţei cazurilor de achitare invocate de inculpaţi. Din cuprinsul sentinţei penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 rezultă că instanţa de fond s-a preocupat să facă o analiză cât mai detaliată a probelor existente în cauză. Relevant în acest sens este faptul că, odată cu aprecierile făcute asupra probelor şi mijloacelor de probă, instanţa s-a pronunţat implicit şi asupra concluziilor inculpaţilor care au solicitat achitarea lor, motivând de ce această soluţie nu este îmbrăţişată de instanţă şi explicând considerentele pentru care s-a pronunţat, ca atare, condamnarea.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a casat decizia penală atacată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe – Curtea de Apel Cluj.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!