Apel. Încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum. Consecinţe – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

– apel

– principiul tantum devolutum quantum apellatum

 

C. proc. civ., art. 129 alin. (6), art. 295

C. civ., art. 969

Potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Este încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum în cazul în care instanţa de apel respinge acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, prin soluţionarea cauzei pe o excepţie neinvocată de către pârâtă în faţa instanţei de fond şi cu privire la care nu s-a formulat nicio critică prin apelul declarat, fără a fi invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor, hotărârea astfel pronunţată fiind nelegală.

 

Secţia  a II-a civilă, Decizia nr. 2407 din 18 iunie 2013

            Prin sentinţa nr. 349 din 1 martie 2011, Tribunalul Comercial Argeş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M.L. SRL în contradictoriu cu pârâta SC M.C. SRL şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 138.062,91 lei reprezentând valoare factură proformă şi la 4.010,00 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că între părţi a intervenit o înţelegere potrivit căreia reclamanta trebuia să preia de la pârâtă contractul de leasing pentru autovehiculul menţionat, reclamanta urmând să efectueze demersurile pe care le implică această operaţiune.

În concretizarea  înţelegerii reclamanta a achitat 4 tranşe în contul societăţii pârâte în cuantum de 138.662,91 lei dar,contrar înţelegerii pârâta a folosit sumele de bani astfel transferate pentru a achita ratele de leasing, devenind proprietara autoutilitarei, considerent pentru care, în temeiul art. 1092 C. civ., acţiunea reclamantei a fost admisă.

În primul ciclu procesual, apelul pârâtei a fost admis prin decizia nr. 50/A-C din 9 septembrie 2011 în sensul schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii promovate de reclamantă pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 720¹ C. proc. civ. care în opinia instanţei conduce la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Această decizie a instanţei de apel a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2536 din 16 mai 2012, iar cauza trimisă la instanţa de apel pentru soluţionarea apelului reţinându-se caracterul relativ al excepţiei.

Rejudecând apelul, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr. 724/1299/2010, din 19 septembrie 2012, a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea.

Reţinând că între părţi a existat o convenţie de predare-primire contract de leasing, un contract care nu a fost materializat într-un înscris dar pe care părţile l-au recunoscut,că acţiunea care a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi introdusă decât dacă partea nu are la îndemână un alt mijloc juridic pentru pierderea suferită şi cum între părţi există un contract, acţiunea întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză s-a apreciat ca inadmisibilă, sens în care instanţa de apel a admis apelul cu consecinţa respingerii acţiunii promovată de reclamantă.

În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC M.L. SRL pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare a criticat nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu s-a pronunţat pe motivele de apel. A criticat recurenta că excepţia de inadmisibilitate nu a fost pusă în discuţia părţilor, decizia fiind dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii. A fost încălcat şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a susţinut recurenta, deoarece acţiunea pe care a promovat-o nu a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. În raport de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia faţă de faptul că sentinţa i-a analizat acţiunea în termeni contractuali, iar nu delictuali, raportându-se la înţelegerea dintre părţi, exprimarea în sensul realizării unei îmbogăţiri fără justă cauză neavând sensul unui temei al acţiunii, ci al unei simple exprimări fără această semnificaţie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata pârâtă SC M.C. SRL a solicitat respingerea recursului arătând că decizia atacată este legală, instanţa de apel respectând prevederile art. 292-294 C. proc. civ., respectiv principiul tantum devolutum quantum apellatum făcând şi o interpretare justă a probelor existente la dosar.

            Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Reclamanta-recurentă a investit instanţa de fond cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe o convenţie ai cărei termeni îi dezvoltă în motivarea în fapt a cererii, în raport de care îşi întemeiază în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1092 şi urm. C. civ. afirmând că pârâta a realizat o îmbogăţire fără justă cauză.

Instanţa de fond a reţinut realitatea unei convenţii dintre părţi identificând obligaţiile asumate în temeiul acesteia şi constatând neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor asumate a fost obligată la plată, respingând excepţia prescripţiei în raport de temeiul de drept indicat de reclamantă, art. 1092 C civ.

În motivarea apelului apelanta-pârâtă a dezvoltat trei critici cu privire la sentinţa apelată: aprecierea probelor în stabilirea culpei sale contractuale; incidenţa art. 720¹ C. proc. civ. şi încălcarea  competenţei teritoriale – art. 5 C. proc. civ., indicând la motivarea în drept şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, fără nicio critică dezvoltată sub acest temei în cuprinsul apelului.

            Problema incidenţei dispoziţiilor art. 720¹ C. proc. civ. a fost dezlegată în prima decizie de casare.

            În rejudecare, cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel, deşi reţine şi ea realitatea unei convenţii între părţi, făcând chiar precizarea că aceasta a fost recunoscută de către ambele părţi, chiar dacă nu a fost concretizată printr-un înscris, consecutiv admiterii apelului pârâtei, a respins acţiunea ca inadmisibilă pentru neîntrunirea condiţiilor de invocare a îmbogăţirii fără justă cauză.

            Or, nu numai că apelanta-pârâtă nu a formulat o atare critică şi că instanţa de apel a soluţionat apelul cu încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., dar această instanţă nu a observat că reclamanta a identificat prin acţiune, ca izvor al pretenţiilor solicitate, chiar existenţa unei convenţii: ,,Convenţia dintre noi nu a avut nici un efect, în concret noi nu am devenit beneficiarii contractului de leasing din culpa exclusivă a societăţii pârâte, motiv pentru care avem dreptul la restituirea sumei, această situaţie având un efect retroactiv şi punându-ne în situaţia anterioară încheierii convenţiei, în conformitate cu art. 1092 C. civ.”, iar nu îmbogăţirea fără justă cauză, încălcându-se, astfel şi prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. în soluţionarea acţiunii reclamantei.

            Rolul unei instanţe şi îndeosebi a unei instanţe de control judiciar, în situaţia unor redactări aparent echivoce, este de a decela temeiul de drept corespunzător situaţiei de fapt descrise, precum în cazul de faţă, când dincolo de orice exprimare în sens comun rămâne realitatea susţinerii încheierii unei convenţii de către părţi, în limitele căreia instanţa de fond a constatat culpa contractuală a pârâtei, iar cu privire la existenţa acesteia ca temei al acţiunii, apelanta-pârâtă nu a dezvoltat nicio critică în apel.

            Fiind evidentă încălcarea oricăror garanţii procesuale prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă în ce o priveşte pe reclamanta-recurentă, prin soluţionarea cauzei pe o excepţie neinvocată de către pârâtă în faţa instanţei de fond, şi cu privire la care nu formulează nicio critică prin apelul declarat, fără a fi invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor, ea neavând de altfel niciun temei juridic, cum s-a arătat în cele ce preced, instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală.

            Apreciind ca întemeiate criticile recurentei a căror dezvoltare se încadrează nu numai în dispoziţiile art. 304 pct. 6,8 şi 9 raportat la art. 295 C. proc. civ. şi art. 969 C. civ., dar şi la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin nerespectarea garanţiilor procesuale privind dreptul la apărare şi contradictorialitatea procesului, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelului în limita criticilor pe care acesta le dezvoltă, cu respectarea principiului tantum devolutum quantum apellatum.