ca urmare a rejudecării după desființarea de către instanța de control a primei hotărâri. Aplicarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse în Legea nr. 202/2010 referitoare la calea de atac.Jurisprudenta

Hotărâre pronunțată în primă instanță ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ca urmare a rejudecării după desființarea de către instanța de control a primei hotărâri. Aplicarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse în Legea nr. 202/2010 referitoare la calea de atac.Jurisprudenta ICCJ 2014

de

Hotărâre pronunțată în primă instanță ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ca urmare a rejudecării după desființarea de către instanța de control a primei hotărâri. Aplicarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse în Legea nr. 202/2010 referitoare la calea de atac.Jurisprudenta ICCJ 2014

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Norme tranzitorii.

Index alfabetic : hotărâre casată

–          căi de atac

                                                                  Legea nr. 202/2010, art. XII, art. XXVI

 

Normele tranzitorii cuprinse în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, sunt aplicabile în situația în care o hotărâre a fost desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare, întrucât o hotărâre desființată nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina situaţia căilor de atac cărora le este supusă.

          Potrivit normei tranzitorii cât şi potrivit dispoziţiei de drept comun (art. 725 Cod procedură civilă), hotărârea de primă instanță pronunțată în rejudecare, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, este supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional. 

 

Secția I civilă, decizia nr. 488 din 6 februarie 2013

         Prin cererea înregistrată la data de 27.08.2008 la Tribunalul Bucureşti, B.C.F., G.A. şi O.Ş.C., au chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pentru a fi obligat la acordarea de despăgubiri băneşti în valoare de 8.500.000 lei, pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului situat în Bucureşti, preluat fără titlu de către stat  şi în valoare de 3.060.000 lei reprezentând daune materiale şi morale, pentru paguba pricinuită prin tergiversarea soluţionării pretenţiilor lor.

Prin sentinţa civilă nr. 349 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată,

Instanţa a reţinut că reclamanţii G.A. şi O.Ş.C. au făcut dovada că sunt moştenitori ai unora dintre acţionarii O. SA, iar nu şi B.C.F. (unul dintre moştenitorii lui P.O.C.C.), cu privire la care nu s-a făcut dovada că este aceeaşi persoană cu U.C.

În consecinţă, a constatat că reclamanţii G.A. şi O.Ş.C. au calitate de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001. Autorii acestora au fost acţionari ai societăţii ale cărei bunuri au fost preluate la stat în baza Decretului nr. 92/1950. Măsurile reparatorii însă nu se acordă de către unitatea deţinătoare, ci în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin decizia civilă nr. 30 A din 15 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea cererii în raport de temeiul juridic invocat şi anume prevederile art. 998 – 999 C.civ.

Reluând judecata, prin sentinţa civilă nr. 794 din 29.04.2011 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii G.E., V.E., B.D.Ş., B.I.I., B.A.A., D.E., D.M., D.G., D.(M.)Ş.C., S.M., M.C.A., G.R., P.T.O., S.H. Totodată, a constatat că reclamanţii şi intervenienţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, imposibil de restituit în natură, compus din suprafaţa de 856 m.p. teren şi construcţie (hotel) având o suprafaţă desfăşurată de 2.560 m.p. şi o arie construită de 960 m.p. Celelalte pretenţii au fost respinse ca neîntemeiate.

Instanţa a reţinut că deşi, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a fost obligat, prin sentinţa civilă nr. 554/1995 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, să soluţioneze notificarea intentată de reclamanţi, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului teren şi construcţie, din Bucureşti, nici până în prezent nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.

În raport de dispoziţiile art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 şi de decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a analizat pe fond solicitarea reclamanţilor.

Astfel, a constatat că prin actul de vânzare – cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat din 10 aprilie 1910, defunctul I.P.O. a dobândit un imobil teren şi construcţie în Bucureşti, ce a devenit ulterior aport al Băncii O. SA din partea acţionarului I.P.O.

Societatea comercială a fost lichidată în anul 1949, iar Hotelul Traian şi terenul aferent au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950. La data lichidării societăţii figurau ca acţionari N.P., Ş.P., D.V., U.C., U.V., G.M., C.C., S.H., F.C. şi M.I.

În urma unor moşteniri succesive, reclamanţii şi intervenienţii au devenit deţinători ai drepturilor cuvenite acţionarilor de pe urma imobilului ce a aparţinut Băncii O. SA, conform certificatelor de moştenitor şi actelor de stare civilă aflate la dosarul cauzei.

În prezent, construcţia este demolată, iar terenul este ocupat de elemente de sistematizare, respectiv, stradă,bloc, alei, spaţiu verde, astfel încât nu poate fi restituit în natură. Preluarea imobilului s-a făcut abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, în condiţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind, s-a constatat că reclamanţii şi intervenienţii, în calitate de moştenitori ai foştilor acţionari, în baza art. 3 lit. b) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale, evaluarea despăgubirilor şi modalitatea de acordare urmând a se face conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În privinţa prejudiciului moral, instanţa a reţinut că reclamanţii şi intervenienţii nu au precizat în ce constă acesta şi nici nu şi-au timbrat cererea.

Sentinţa a fost atacată cu recurs de către reclamanţii, intervenienţi şi pârât.

Prin decizia civilă 299/R din 14.02.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins recursurile ca nefondate.

Instanţa a reţinut că motivele de recurs formulate de Municipiul Bucureşti, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, vizează faza de nesoluţionare a notificării ca urmare a nedepunerii tuturor actelor doveditoare.

În speţă însă, prin sentinţa civilă nr. 554 din 19 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă şi deci, intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul – recurent a fost deja obligat să soluţioneze notificarea nr. 545/2001 înaintată de reclamanţi prin executorul judecătoresc.

Ca urmare a nesoluţionării notificării, în prezenta cauză s-a constatat în mod corect că reclamanţii şi intervenienţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri stabilite în condiţiile speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Referitor la recursul declarat de reclamanţi şi intervenienţi, s-a reţinut că hotărârea primei instanţe cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel încât criticile legate de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., nu sunt întemeiate.

Faptul că instanţa a respins cererea pentru acordarea de despăgubiri materiale, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C.civ., pe considerentul că, de vreme ce clădirea a fost demolată, aceştia nu mai pot pretinde contravaloarea chiriilor de care au fost lipsiţi ca urmare a nesoluţionării în termen a notificării, nu atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

În privinţa motivelor de recurs legate de respingerea celorlalte capete de cerere, respectiv neobligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral şi material şi necalcularea acestora, Curtea a reţinut că prin art. 1 şi urm. din Legea nr. 10/2001, cât şi prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-au instituit drepturi la restituire în natură sau în echivalent, ce urmează a se acorda în modalităţile şi condiţiile prevăzute de aceste legi speciale.

Pentru motivul că prin Legea nr. 10/2001 se prevede dreptul de a cere măsuri reparatorii, iar reclamanţii şi intervenienții au demarat procedura administrativă şi apoi jurisdicţională, aceştia nu sunt titularii unui bun şi nici a unei speranţe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să nască dreptul la despăgubiri de ordin material sau moral.

La momentul sesizării instanţei de judecată, în prezentul litigiu, în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să-i recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În aceste condiţii, obligarea Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri, motivat de faptul că reclamanţii şi intervenienții ar beneficia de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu poate fi primită.

Prejudiciile de ordin material şi moral pe care le pretind reclamanţii şi intervenienții, pentru întârzierea soluţionării pe fond a notificării, în temeiul art. 998 – 999 C.civ., sunt incerte, depinzând în totalitate de soluţia definitivă şi irevocabilă pronunţată în această cauză.

Astfel de despăgubiri ar putea fi solicitate în faza de executare silită, când statul nu-şi îndeplineşte obligaţiile de despăgubiri stabilite prin legi şi hotărâri judecătoreşti.

Împotriva deciziei şi a tuturor încheierilor premergătoare au declarat recurs reclamanţii, susţinând încălcarea normelor procedurale prin calificarea greşită a căii de atac de către instanţă.

În acest sens, s-a arătat că reclamanţii au solicitat calificarea căii de atac exercitate împotriva sentinţei de primă instanţă ca fiind apel iar nu recurs.

Aceasta, întrucât, deşi prin Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, în sensul suprimării apelului, norma modificatore nu are incidenţă în speţă, faţă de dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform cărora „art. 26 în forma modificată se aplică şi proceselor în curs în situaţia în care nu a fost pronunţată o hotărâre asupra fondului”.

Or, în cauză, o primă hotărâre asupra fondului a fost pronunţată la 11.03.2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 26 alin. (3) modificate devin inaplicabile.

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte a constatat următoarele:

Contrar susţinerii reclamanţilor, calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de către instanţa anterioară, în raport de modificările operate în ce priveşte regimul căilor de act în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010, şi în raport de norma tranzitorie conţinută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare (hotărârile de primă instanţă rămânând supuse astfel doar recursului).

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conţinând norme tranzitorii, dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică „şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Pretinzând că se află în situaţia de exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanţii fac referire la sentinţa civilă nr. 349 din 11.03.2009 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, arătând că se pronunţase o hotărâre în primă instanţă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce face ca procesului să nu-i fie aplicabilă norma nouă.

Reclamanţii ignoră însă, că această sentinţă la care fac trimitere a fost desfiinţată în calea de atac (prin decizia nr. 30/A din 15.01.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă), cauza fiind trimisă spre rejudecare şi pronunţată apoi sentinţa civilă nr. 794 din 29.04.2011 a aceluiaşi tribunal.

Aşadar, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 25.11.2010 ) s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă care, atât potrivit normei tranzitorii cât şi potrivit dispoziţiei de drept comun  (art. 725  C.proc.civ.)  rămâne  supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.

O hotărâre desfiinţată (cum este cea la care fac referire recurenţii) nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina, cum se pretinde, situaţia căilor de atac cărora le este supusă.

Intenţia legiuitorului, dedusă din conţinutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privinţa hotărârilor de primă instanţă pronunţate după intrarea în vigoare a noii reglementări – ipoteză regăsită în speţă, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic (sentinţa civilă nr. 794 din 29.04.2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă).

În felul acesta, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii [art. XXII alin. (2)], situaţie căreia i s-ar fi subsumat cea din speţă (cu procedura jurisdicţională declanşată la 27.08.2008), alegând ca moment de referinţă cel al pronunţării hotărârii de primă instanţă după modificarea normei (pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului şi de o cenzură a acesteia în recurs).

Potrivit considerentelor arătate, rezultă că instanţa anterioară a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinţei tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului şi a procedat în consecinţă la calificarea și soluționarea acesteia.

Ca atare, fiind vorba în speţă de o hotărâre irevocabilă, devenită astfel prin judecata recursului, rezultă caracterul inadmisibil al demersului judiciar cu care reclamanţii au învestit Înalta Curte.