Cerere de intervenţie accesorie formulată în interesul uneia dintre părţi. Condiţii de admisibilitate din perspectiva interesului personal al intervenientului – Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Părţile
Index alfabetic: exequator
– cerere de intervenţie accesorie
– admitere în principiu
– lipsa interesului
C. proc. civ., art. 51, art. 52
Legea nr. 105/1992, art. 167- art.174, art. 181
Convenţia de la New York, art. V
1. Intervenientul nu justifică un interes personal în promovarea unei cereri de intervenţie accesorii în interesul pârâtei în cazul în care între aceasta şi intervenient a avut loc cesiunea unui contract, prin care pârâta a preluat toate drepturile şi obligaţiunile sale, iar angajarea răspunderii pârâtei în temeiul unei hotărâri arbitrale a cărei recunoaştere se solicită prin acţiune are în vedere neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă.
2. Terţul a cărui cerere de intervenţie accesorie nu a fost admisă în principiu nu poate formula critici decât în privinţa soluţiei date cererii sale, şi nu critici care să vizeze soluţia dată în cererea principală.
Astfel, dacă cererea de intervenţie accesorie nu a fost admisă în principiu, intervenientul nu poate formula critici referitoare la cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată de acesta în faţa primei instanţe, în cazul în care cererea de intervenţie nu a fost anulată ca netimbrată, ci respinsă ca inadmisibilă.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2318 din 11 iunie 2013
Notă: Legea nr. 105/1992 a fost abrogată prin Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013
1. Sentinţa nr. 1185 F pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 13 decembrie 2011 ca primă instanţă.
Prin sentinţa nr. 1185 din 13 decembrie 2011, Tribunalul Bihor a admis cererea formulată de reclamanta SC P. SA, societate organizată în conformitate cu legile din Spania, în contradictoriu cu pârâta SC E.F. SA cu sediul în România, Sat Păntăşeşti, Comuna Drăgăneşti, jud. Bihor şi, în consecinţă, a încuviinţat recunoaşterea cu efecte depline pe teritoriul României a Hotărârii arbitrale nr. SCH-5006 din 24 aprilie 2009 a Curţii de Arbitraj Internaţional a Camerei Federale de Comerţ din Austria şi executarea silită a acestei hotărâri arbitrale; a fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamantă în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 80.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din examinarea actelor dosarului, a susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi următoarele:
Prin Hotărârea arbitrală definitivă nr. SCH 5006 pronunţată de Curtea de Arbitraj Internaţional a Camerei Federale de Comerţ din Austria la data de 24 aprilie 2009, Tribunalul Arbitral a constatat denunţarea legală de către reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC T.G.I.E. SRL în calitate de cumpărător, înregistrat sub nr. 47/3 februarie 2006 (denumit „Contractul iniţial”), a stabilit, potrivit înţelegerii părţilor, preţul mărfii din contractul de vânzare-cumpărare din data de 4/5 octombrie 2007 (denumit „Noul Contract de vânzare-cumpărare”) şi a dispus obligarea pârâtei SC E.F. SA, la plata către reclamantă a sumei de 1.643.925,50 Euro pentru butoaiele livrate în baza Noului Contract din 4/5 octombrie 2007; obligarea pârâtei la plata unei dobânzi cu 8 puncte procentuale mai mare decât rata de bază a dobânzii stabilite de Banca Centrală Europeană, pentru suma de 1.439.175 Euro începând cu 7 august 2008, iar pentru suma de 204.750,50 Euro începând cu data comunicării hotărârii arbitrale; de asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale 228.687,70 Euro cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea obligaţiilor contractuale, celelalte pretenţii formulate de părţi fiind respinse.
A reţinut tribunalul că sesizarea Curţii de Arbitraj a fost făcută de SC T.G.I.E. SRL, iar la data de 2 martie 2006, reclamanta P. a primit o solicitare din partea acestei societăţi pentru a consimţi la cesionarea contractului către SC E.F. SA, reclamanta fiind de acord cu această cesiune, astfel că SC E.F. SA a dobândit calitatea de cumpărător în temeiul contractului iniţial şi de parte în litigiul arbitral.
Cu privire la temeiul legal al cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine pe teritoriul României, tribunalul a reţinut prevederile art. 3701 şi 3702 C. proc. civ., respectiv art. 167-172; 173-177 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat precum şi Convenţia de la New York din 1958 care a devenit parte din dreptul intern fiind ratificată prin Decretul nr. 186/24 iulie 1961.
Examinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale incidente, tribunalul a constatat că hotărârea arbitrală a cărei recunoaştere se solicită este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, părţile stabilind pentru guvernarea procedurii arbitrale regulile de arbitraj ale Curţii de Arbitraj Internaţional de la Viena, potrivit cărora hotărârile arbitrale emise în faza finalizării procedurii arbitrale sunt definitive şi executorii.
În ce priveşte competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona cauza, instanţa a reţinut că Tribunalul arbitral a fost investit de pârâtă cu soluţionarea litigiului.
Referitor la condiţia reciprocităţii tribunalul a constatat că atât România cât şi Austria sunt semnatare ale Convenţiei de la New York privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine.
Apărările pârâtei cu privire la încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat au fost apreciate de prima instanţă ca neîntemeiate cu motivarea că aspectele invocate de pârâtă vizează chestiuni de drept procesual intern şi nu au legătură cu conţinutul concret al noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat român şi condiţiile din art. 168 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 105/1992.
2. Apelul. Decizia nr. 58/C din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta SC E.F. SA şi SC T.G.I.E. SRL în calitate de intervenientă accesorie în interesul pârâtei a cărei cerere de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă de Tribunalul Bihor prin încheierea dată în şedinţa publică din 29 noiembrie 2011.
Pârâta a susţinut, în esenţă, prin motivele de apel că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în sensul că nu a analizat apărările părţii referitoare la faptul că hotărârea arbitrală a fost produsul unei fraude comise în procedura din străinătate între reclamantă şi societatea pârâtă nefiind încheiat un contract care să conţină o clauză compromisorie de atribuire a competenţei în favoarea Curţii de Arbitraj de la Viena.
Totodată, pârâta a criticat motivarea primei instanţe cu privire la nerespectarea ordinii publice de drept internaţional privat român.
Intervenienta accesorie a criticat ca nelegală soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii sale în condiţiile în care în temeiul cesiunii contractului nr. 47/2007 către SC E.F. SA, s-a obligat să garanteze derularea corectă a acestui contract.
Totodată, a invocat încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează soluţionarea cererii de reexaminare a taxei de timbru datorate.
Prin decizia nr. 58/C/2012, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâta SC E.F. SA şi de intervenienta SC T.G.I.E. SRL.
Răspunzând criticilor formulate prin cererile de apel, instanţa de control judiciar a constatat că tribunalul a soluţionat cauza pe fond, prin analizarea tuturor condiţiilor de admisibilitate, motivul de desfiinţare a hotărârii în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. negăsindu-şi incidenţa în cauză.
Cu privire la competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigiul, instanţa a constatat că pârâta-apelantă SC E.F. SA a iniţiat procedura de arbitraj a Curţii de Arbitraj din Viena invocând clauza compromisorie din contractul de vânzare-cumpărare iniţial încheiat la 3 februarie 2006, în care a devenit parte urmare cesiunii încheiate cu SC T.G.I.E. SRL cumpărătoarea iniţială.
Din sentinţa arbitrală provizorie, instanţa a reţinut că în cadrul procedurii arbitrale, părţile şi Tribunalul Arbitral au convenit bifurcarea procedurii şi au încheiat la 4/5 octombrie 2007 un nou contract de vânzare-cumpărare cu privire la livrarea cantităţii restante de butoaie keg, fiind de acord că Tribunalul arbitral investit va avea competenţa de a stabili preţul ce urmează a fi plătit pentru butoaiele keg din noul contract de vânzare-cumpărare.
Ca atare, instanţa a constatat că, competenţa Tribunalului Arbitral de a soluţiona disputele dintre părţi în temeiul Noului Contract de Achiziţie este dată de clauza compromisorie din acest contract care se interpretează potrivit legii contractului – legea austriacă – pe larg şi în principiu, după ce s-a stabilit că părţile au dorit să supună disputa lor arbitrajului.
Critica privind încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român argumentată de pârâta apelantă în sensul încălcării de către Tribunalul Arbitral a principiului disponibilităţii şi al egalităţii părţilor a fost înlăturată cu motivarea că atât contractul iniţial cât şi noul contract cuprind o clauză compromisorie, pârâta-apelantă fiind cea care a sesizat arbitrajul, iar argumentele privind încălcarea principiului egalităţii vizează aspecte de temeinicie a hotărârii arbitrale care nu pot face obiect de examinare în cadrul procedurii de recunoaştere a hotărârilor străine.
Referitor la excepţia de prematuritate a cererii de exequatur, excepţie respinsă de prima instanţă, Curtea de apel a constatat că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. nu au incidenţă în cauza de faţă, litigiul fiind deja soluţionat pe fond prin hotărârea arbitrală.
Totodată, instanţa a constatat că în cauză s-a depus de către reclamanta-intimată hotărârea arbitrală în original şi în traducere legalizată, hotărârea care poartă menţiunea definitivă şi executorie, precum şi cele două contracte care conţin clauza de arbitraj, fiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 167-172 din Legea nr. 105/1992 pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine.
În ceea ce priveşte apelul declarat de intervenienta SC T.G.I.E. SRL, instanţa a reţinut că aceasta a formulat la data de 15 noiembrie 2011 o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei prin care a solicitat respingerea cererii de exequatur formulată de reclamantă.
Primind intervenţia, prima instanţă a dispus citarea intervenientei cu menţiunea de a achita taxa de timbru datorată în sumă de 10 lei şi 0,30 lei timbru judiciar pentru termenul din 29 noiembrie 2011, dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu această parte fiind îndeplinită la 23 noiembrie 2011 procesul verbal purtând semnătura şi ştampila societăţii.
La termenul din 29 noiembrie 2011 tribunalul, constatând că cererea de intervenţie este legal timbrată, a luat-o în examinare şi prin încheierea de la acea dată a respins-o ca inadmisibilă apreciind că intervenienta accesorie nu justifică un interes în sensul art. 53 C. proc. civ. pentru formularea intervenţiei.
Critica intervenientei în sensul că la 29 noiembrie 2011 a formulat o cerere de reexaminare a taxei de timbru prin care a solicitat să se constate că nu datorează taxa de timbru, iar în subsidiar să se dispună reducerea sa de la 10 lei la 4 lei, cerere care nu a fost soluţionată prin trimiterea la completul cu numărul următor, a fost apreciată de instanţa de apel ca nefondată cu motivarea că această cerere de reexaminare nu se regăsea la dosar în momentul în care instanţa de fond constatase achitată taxa de timbru şi se pronunţase şi asupra admiterii ei în principiu.
A reţinut instanţa, totodată, că deşi dovada achitării taxei de timbru a fost depusă de reprezentantul reclamantei, aşa cum se menţionează în încheierea de şedinţă din acea dată, această împrejurare nu a cauzat intervenientei nicio vătămare, ci, dimpotrivă s-a urmărit de către reclamantă soluţionarea cauzei care se afla deja de doi ani pe rolul primei instanţe şi evitarea tergiversării acesteia.
3. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâta SC E.F. SA şi intervenienta accesorie SC T.G.I.E. SRL.
3.1. Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat motivele de recurs pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente şi nemotivarea deciziei atacate.
În argumentarea criticilor formulate, recurenta a susţinut, în sinteză, următoarele:
Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. relative la parcurgerea procedurii prealabile obligatorii deoarece cererea de exequatur urmează regulile dreptului comun, prevăzute în general pentru soluţionarea oricărui litigiu comercial evaluabil în bani, cererea privind recunoaşterea hotărârii arbitrale fiind în fapt o acţiune în constatare cu obiect patrimonial.
Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care obligau instanţa de apel să desfiinţeze sentinţa fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului. A susţinut recurenta că instanţa de apel a analizat selectiv şi trunchiat argumentele sale referitoare la faptul că hotărârea arbitrală a fost produsul unei fraude comise în procedura din străinătate.
În acelaşi sens, a mai susţinut recurenta că motivarea instanţei de fond cu privire la nerespectarea ordinii publice de drept internaţional privat este incorectă, cele două principii încălcate în mod flagrant în cadrul procedurii arbitrale, principiul disponibilităţii şi al egalităţii părţilor, impuneau înlăturarea aplicării legii străine.
Potrivit recurentei considerentele instanţei de apel cu privire la încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român sunt imposibil de înţeles.
Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine, recurenta arată că instanţa de apel a făcut o analiză ambiguă a dispoziţiilor legale omiţând să facă distincţia între condiţiile a căror neîndeplinire duce la inadmisibilitatea cererii şi condiţiile propriu-zise de recunoaştere.
Potrivit recurentei cererea reclamantei nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate referitoare la dovada caracterului definitiv al hotărârii arbitrale precum şi dovada caracterului executoriu, eliberată de instanţa care a pronunţat-o.
Sub aspectul condiţiilor propriu-zise ale recunoaşterii impuse de art. 167-174 din Legea nr. 105/1992 şi art. 4 din Convenţia de la New York, recurenta a susţinut că nu au fost analizate distinct, iar în ce priveşte necompetenţa instanţei arbitrale condiţia nu era îndeplinită sub cel puţin două aspecte determinate de faptul că între reclamantă şi pârâta P. nu a fost încheiat un contract care să conţină o clauză compromisorie de atribuire a competenţei Curţii de Arbitraj de la Viena, iar sub al doilea aspect curtea de arbitraj s-a declarat competentă în baza art. 14 din contractul iniţial, deşi sentinţa arbitrală se referă la neîndeplinirea condiţiilor din noul contract încheiat la 4/5 octombrie 2007 depăşindu-şi astfel competenţa cu care a fost investită iniţial, şi procedând la judecarea cererii reconvenţionale formulată de P.
Cu privire la încuviinţarea executării hotărârii arbitrale recurenta a susţinut că cererea de încuviinţare nu poate fi admisă odată cu recunoaşterea atâta timp cât sentinţa de recunoaştere nu a intrat în puterea lucrului judecat.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel, pe lângă faptul că nu a analizat în mod corespunzător argumentele referitoare la nemotivarea sentinţei fondului, decizia pronunţată este insuficient motivată şi plină de contradicţii – respectiv nu a analizat motivul de apel de la pct. 2-4 referitor la neîndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru a fi recunoscută şi executată hotărârea arbitrală precum şi motivul de apel de la pct. 1.2 din cererea de apel referitor la anularea sentinţei fondului în temeiul art. 261 alin. (1) pct. 5, încălcându-şi obligaţia legală de a demonstra în scris motivele care susţin soluţia adoptată.
Pentru aceste motive recurenta pârâtă a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă.
3.2. Recurenta-intervenientă a invocat prin memoriul de recurs două motive de nelegalitate întemeiate pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea sentinţei fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar anularea deciziei atacate în temeiul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. apreciind în mod nelegal că cererea de reexaminare a taxei de timbru depusă la fond era tardivă, fără să cerceteze în mod concret acest aspect, în condiţiile în care prima instanţă nu a pus în discuţie această cerere.
A susţinut recurenta că instanţa nu s-a pronunţat asupra apelului său, considerând că cererea sa depinde de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra cererii de chemare în judecată.
Din perspectiva motivului de nelegalitate vizând aplicarea greşită a legii, recurenta-intervenientă a arătat că prima instanţă a respins cererea sa de intervenţie ca inadmisibilă, lăsând-o astfel nesoluţionată pe fond, soluţie menţinută în apel.
Ca primă instanţă a greşit, lăsând în nelucrare cererea de reexaminare a taxei de timbru, deşi era obligată să o transmită completului imediat următor pentru soluţionare, şi în egală măsură în mod nelegal a primit taxa de timbru aferentă cererii sale de intervenţie de la o persoană care nu avea calitatea de reprezentant al său, nelegalităţi care nu au fost sancţionate de instanţa de apel care prin decizia pronunţată a păstrat soluţia primei instanţe de respingere ca inadmisibilă a intervenţiei.
Intimata-reclamantă SC P. SA a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâtă şi intervenientă împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. În esenţă, intimata a arătat că prin recursul promovat de pârâtă sunt reluate motivele de apel fără să se aducă o critică substanţială de nelegalitate deciziei atacate.
Referitor la recursul intervenientei intimata a arătat că cererea de intervenţie a primit o soluţie pe fondul ei, în sensul că intervenienta nu a justificat un interes personal legitim şi născut care să susţină o asemenea cerere.
4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
4.1. Cu privire la recursul promovat de recurenta-pârâtă SC E.F. SA.
Procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani nu este incidentă în materia recunoaşterii şi încuviinţării hotărârilor arbitrale străine aşa cum în mod corect a statuat instanţa de apel.
Obiectul prezentei cereri de exequatur îl constituie recunoaşterea efectelor extrateritoriale ale hotărârii arbitrale străine, efecte al căror conţinut este dat de dispoziţiile art. 3701, 3702 şi 3703 C. proc. civ. cuprinse în Cartea a IV-a – Capitolul XI respectiv puterea lucrului judecat, forţa executorie şi forţa probantă.
Prin urmare, cererea de exequatur ale cărei caracteristici sunt prevăzute expres de dispoziţiile legale susmenţionate, nu poate fi asimilată unei acţiuni în constatarea unor drepturi patrimoniale întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. aşa cum a susţinut recurenta invocând argumente străine de calificarea juridică a acestei proceduri în temeiul căreia hotărârile străine îşi afirmă puterea de lucru judecat, forţa probantă şi forţa executorie în România.
4.2. Critica întemeiată pe necercetarea fondului de către prima instanţă şi pe cale de consecinţă aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în sensul desfiinţării sentinţei şi trimiterii spre rejudecare, se vădeşte nefondată.
Un examen obiectiv al sentinţei fondului relevă faptul că prima instanţă a analizat fondul cauzei din perspectiva dispoziţiilor legale incidente examinând în mod complet apărările formulate de pârâtă circumscrise neîndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 167-174 din Legea nr. 105/1992 referitoare la necompetenţa tribunalului arbitral şi încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat.
Concluzia instanţei de apel cu privire la acest motiv de critică a sentinţei fondului este corectă, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. cuprinse în Titlul IV – Apelul – Capitolul II referitor la judecarea apelului, devin incidente numai în cazul în care se constată că prima instanţă, în mod greşit, a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ipoteză care nu este confirmată de soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care se sprijină, după cum nu este confirmată nici omisiunea de a analiza toate argumentele invocate de pârâtă.
Totodată, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi, respectând întrutotul dispoziţiile art. 295 (1) C. proc. civ. reexaminează apărările pârâtei, reiterate prin cererea de apel, referitoare la existenţa unei fraude în procedura arbitrală şi nerespectarea ordinii de drept internaţional privat, prin încălcarea de instanţa arbitrală a principiului disponibilităţii şi egalităţii părţilor, argumentele instanţei în sensul respingerii acestor apărări, ca nefondate, fiind pertinente.
4.3. Cu privire la aceste critici ale recurentei, Înalta Curte notează că dispoziţiile art. 168 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992 care reglementează refuzul recunoaşterii în cazul în care „hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate”, se regăsesc şi în Convenţia de la New York care în art. V.1 se referă la neinformarea părţii despre desemnarea arbitrilor sau procedura de arbitraj, respectiv violarea principiului contradictorialităţii. Or, recurenta invocă nesemnarea contractului iniţial şi faptul că acesta a fost încheiat cu SC T.G.I.E. SRL, motiv care nu se poate încadra în fraude procedurale la care se referă dispoziţiile legale sus menţionate, recurenta a devenit parte în contractul iniţial urmare cesiunii contractului de către cumpărătoarea iniţială SC T.G.I.E. SRL, cesiune prin care şi-a însuşit clauzele contractului, inclusiv clauza compromisorie în temeiul căreia a sesizat Tribunalul arbitral cu cererea de arbitrare din data de 19 ianuarie 2007.
4.4 În ceea ce priveşte încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român ca refuz de recunoaştere şi executare a unei hotărâri arbitrale străine, reglementate în Convenţia de la New York în art. V.2.b, iar în sistemul Legii nr. 105/1992 în art. 168 (2), 174 şi 181, Înalta Curte notează că aprecierea compatibilităţii sentinţei arbitrale străine cu ordinea publică de drept internaţional român trebuie efectuată în concret în raport de circumstanţele cauzei.
În dreptul român, în materia procedurii arbitrale art. 358 C. proc. civ. instituie obligativitatea asigurării pentru părţi a egalităţii de tratament, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii sub sancţiunea nulităţii.
Respectarea acestor principii alături de cel al disponibilităţii care semnifică dreptul părţilor de a stabili cadrul procesual şi de a uza de căile de atac este confirmată de modul cum s-au derulat procedurile în faţa Tribunalului arbitral sesizat de către recurenta-pârâtă care a participat la desemnarea arbitrilor şi derularea întregii proceduri arbitrale pe cele două stagii, respectarea întrutotul a principiului contradictorialităţii în cauză constituind şi mijlocul prin care se realizează şi afirmă egalitatea de tratament şi dreptul la apărare.
Din conţinutul sentinţei arbitrale provizorii reiese că părţile şi Tribunalul arbitral au convenit asupra bifurcării procedurii şi că părţile au fost de acord să încheie la 4/5 octombrie 2007 un nou contract de achiziţii cu privire la livrarea cantităţii restante de butoaie, urmând ca Tribunalul arbitral deja investit să stabilească preţul ce urmează a fi plătit pentru butoaiele din acest nou contract.
Aşa fiind, nu se poate reţine încălcarea principiului disponibilităţii, Tribunalul arbitral pronunţând o hotărâre în temeiul ambelor contracte consimţite de ambele părţi şi în limita investirii acestuia.
Cu privire la încălcarea principiului egalităţii părţilor argumentul recurentei referitor la culpa ambelor părţi, reţinută de Tribunalul arbitral, care însă nu s-a concretizat şi în obligarea pârâtei arbitrale (P.) la plata de penalităţi, vizează aspecte de temeinicie a hotărârii, şi nu de egalitate de tratament sub aspectul drepturilor procesuale ale părţilor.
4.5. Referitor la ultima critică de nelegalitate subsumată motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de exequatur Înalta Curte a constatat următoarele:
Convenţia de la New York care în art. V enunţă condiţiile de fond cerute pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine instituie o prezumţie de regularitate a hotărârilor arbitrale străine răsturnând sarcina probei, în sensul că va reveni pârâtului din cererea de exequator sarcina de a demonstra existenţa unui impediment care lipseşte hotărârea străină de producerea efectelor extrateritoriale.
În cauză recurenta susţine că nu s-a făcut dovada caracterului definitiv şi executoriu al hotărârii străine aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 171 din Legea nr. 105/1992.
Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii arbitrale rezultă din însăşi conţinutul hotărârii care poartă menţiunea „definitivă şi executorie” în temeiul art. 606 alin. (6) C. proc. civ. austriac.
În acelaşi sens, în art. 14 din Contractul iniţial şi art. 7.1 din Noul contract s-a prevăzut expres că ”sentinţa pronunţată de Tribunalul arbitral va fi definitivă şi obligatorie pentru vânzător şi cumpărător, iar potrivit art. 27 alin. (8) din Regulamentul de arbitraj al Curţii de arbitraj de la Viena la care părţile au subscris, ele se obligă să execute hotărârea”.