Cerere de revizuire formulată ca urmare a pronunțării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului înainte de publicarea deciziei instanței europene în Monitorul Oficial. Respingerea excepției prematurității cererii. Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuire
Index alfabetic : revizuire
– hotărâre a Curții Europene a drepturilor omului
– prematuritate
C.proc.civ., art. 322 pct. 9
Odată pronunţată hotărârea Curţii Europene şi realizată fiind publicitatea soluţiei adoptate de instanţa europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunţarea ei (şi rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept şi sancţiunea respingerii cererii ca tardivă.
Împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire şi înregistrarea ei pe rolul instanţei mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispoziţiile art. 324 alin. (3) C.proc.civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură.
Secția I civilă, decizia nr. 595 din 8 februarie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă la data de 21.10.2011, G.G., în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 8224 din 20.10.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin care s-a admis recursul în anulare în dosarul nr. 5xx/2004, cu consecinţa desfiinţării efectelor deciziei Curţii de Apel Timișoara din 11 iunie 2003.
În motivarea cererii de revizuire, petenta a învederat că are calitatea de unică moştenitoare a mamei sale, A.A., care a avut calitatea de intimată în procedura soluţionării recursului în anulare în dosarul nr. 35xx/2004, calitatea sa de succesor rezultând din certificatul de moştenitor eliberat de BNP F.P.
Prin decizia civilă nr. 8224/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a casat decizia civilă nr.1390/2003 a Curţii de Apel Timişoara şi a respins cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Această soluţie de desfiinţare a deciziei civile nr.1390/2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin procedura recursului în anulare (instituţia recursului în anulare fiind deja abrogată la data pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită) a fost reclamată de antecesoarea revizuentei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar după decesul acesteia, procedura din cererea nr. 1359/06 (Cauza Ardelean c. România) a fost continuată de revizuenta însăşi.
La data de 27 septembrie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o decizie comună pentru mai multe cauze (Hotărârea Lipănescu şi alţii), inclusiv pentru cauza nr. 1359/06 (Ardelean c. România), stabilind că decizia 8224 din data de 20 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în anulare, prin care au fost desfiinţate efectele deciziei Curţii de Apel Timişoara din 11 iunie 2003, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În acest context, revizuenta a arătat că sunt îndeplinite premisele formulării şi soluţionării cererii de revizuire pe temeiul dispoziţiilor de art. 322 pct. 9 C.proc.civ.
Revizuentă a depus la dosar Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la 27 septembrie 2011, din cuprinsul căreia rezultă că este definitivă, hotărâre prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului ce decurge din pronunţarea deciziei de soluţionare a recursului în anulare, ce face obiectul prezentei cereri de revizuire; urmare a încălcărilor constatate de instanţa europeană, statul român a fost obligat să-i restituie revizuentei ap. nr. 2 şi nr. 3 (întrucât doar acestea se mai aflau în proprietatea antecesoarei sale la data pronunţării deciziei civile nr. 8224/2005 a Î.C.C.J., celelalte două fiind înstrăinate anterior pronunţării soluţiei în recurs în anulare) sau să-i plătească suma de 220.000 Euro despăgubiri materiale, precum şi 2.600 Euro, cu titlu de despăgubiri morale.
În opinia revizuentei, şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, respectiv aceea potrivit căreia consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi în prezent şi acestea nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate; în explicitarea acestei condiţii, revizuenta arată că, bazându-se pe dispoziţiile deciziei civile nr. 8224/2005 a Î.C.C.J., Municipiul Arad, alături de intervenienţi persoane fizice (foşti chiriaşi ai statului în imobilul din litigiu, cumpărători ai apartamentelor în litigiu în baza Legii nr. 112/1995) au formulat cereri de restabilire a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea statului.
Aceste cereri fac obiectul dosarului nr. 8xxx/55/2006 al Judecătoriei Arad, instanţă care a pronunţat sentinţa civilă nr. 7299/2011, prin care revizuenta a fost obligată să achite statului suma de 375.000 lei reprezentând contravaloarea ap. 4 vândut de unul dintre antecesorii săi; în ceea ce priveşte ap. nr.1, de asemenea vândut de antecesorul său, A.T., contractele de vânzare-cumpărare succesive au fost desfiinţate şi s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea statului; în privinţa ap. nr. 2 şi nr. 3, care au rămas în proprietatea antecesoarei sale A.A., s-a dispus, de asemenea, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.
În considerentele sentinţei civile nr. 7299/2011 s-a arătat că soluţia a fost pronunţată în considerarea consecinţelor pe care le produce decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care judecătoria a reţinut următoarele: „După mai multe cicluri procesuale, acţiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă, aspect ce rezultă din decizia civilă nr. 8224/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, în condiţiile în care titlul de proprietate al defunctului A.T., respectiv decizia 1217/2000 a Tribunalului Arad, a fost desfiinţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, imobilul revenind astfel în proprietatea statului, şi câtă vreme buna-credinţă a pârâţilor nu poate fi reţinută în raport de dispoziţiile art.1898 C.civ. coroborate cu art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în art. 31 din Legea nr. 7/1996), contractele de vânzare-cumpărare nr. 31xx/2000 şi 35xx/2003, prin care apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat succesiv pârâţilor G. şi, respectiv, Ţ.L. sunt lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2001, prin care apartamentul nr. 4 a fost înstrăinat de A.T. către pârâtul B.R., reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind constatarea nulităţii acestui contract, renunţare la care nu mai pot reveni, solicitând în schimb despăgubiri de la moştenitoarea defunctului A.T. …”.
S-a mai arătat de către revizuentă că prin dispozitivul sentinţei civile nr.7299/2011 a Judecătoriei Arad, s-a hotărât restabilirea dreptului de proprietate al statului asupra ap. nr. 1, 2 şi 3, precum şi obligarea sa de a achita suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru ap. nr. 4 în privinţa căruia Municipiul Arad nu solicitat restituirea, ci echivalentul valoric.
Având în vedere cele expuse, revizuenta a solicitat să se constate că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire.
Înalta Curte a dispus citarea intimaţilor, și anume: Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Local Arad, SC R. SA Arad, C.A., C.V., M.A., M.P., P.G., P.V. şi R.F.T.
Intimata SC R. SA Arad a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
De asemenea, intimaţii P.G., P.V., C.A., C.V. şi R.F.T. au invocat excepţia prematurităţii cererii faţă de prevederile art. 324 alin. (3) C.proc.civ., care stabilesc un termen de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României ; se învederează că data formulării cererii de revizuire, hotărârea instanţei europene nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, astfel că, în opinia intimaţilor, cererea este prematur formulată.
Tot în susţinerea excepţiei de prematuritate a cererii de revizuire, intimaţii au mai arătat că, hotărârea Curţii Europene a fost suspendată până la data de 17.04.2012, când a fost soluţionată cererea de revizuire promovată împotriva Hotărârii în Cauza Lipănescu şi alţii vs. România. Prin urmare, termenul de 3 luni pe care statul îl are pentru remedierea încălcării constatate de Curte, a început să curgă de la data de 17.04.2012, cererea fiind prematură şi din acest punct de vedere.
Pe fond, intimaţii au solicitat respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele acestei norme.
Analizând cererea de revizuire formulată, Înalta Curte a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2588/2000 pronunţată de Judecătoria Arad, a fost respinsă acţiunea în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată de autorul antecesoarei revizuentei – A.T.
Prin decizia civilă nr. 1217/2000, pronunţată de Tribunalul Arad, a fost admis apelul formulat de reclamant, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, s-a dispus anularea încheierilor de carte funciară nr. 5235/1997 şi nr. 15446/1998 prin care Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 5185 Arad; anularea încheierii de carte funciară nr. 10834/1999, prin care imobilul evidenţiat în cartea funciară nr. 5185 Arad a fost apartamentat; anularea dispoziţia nr. 636/1999 a Primarului municipiului Arad, privind apartamentarea iniţială şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare celor trei încheieri, în cartea funciară nr.5185 Arad; drept urmare, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului A.T., în calitate de moştenitor al foştilor proprietari de carte funciară K.A. şi K.M., restabilind situaţia imobilului în cartea funciară nr.5185 Arad, anterioară intabulării dreptului de proprietate al statului şi desfiinţând cărţile funciare nou întocmite, după sistarea cărţii funciare nr. 5185 Arad; s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4xx/1996 şi nr. 42xx/1999, încheiat între S.C. R. SA Arad şi R.F.T. şi, respectiv P.G. şi V., privind apartamentul nr. 4 şi nr. 1; s-a anulat încheierea de carte funciară nr.13569/1999, de intabulare a pârâtei R.F.T. sub B4 şi s-a dispus ca serviciul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Arad să facă operaţiunile cuvenite în cărţile funciare; au fost respinse cererile de intervenţie formulate de petenţii C.A., C.V., M.P., M.A., P.G. şi P.V.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr.3745/2000, a respins recursurile declarate de pârâţii Consiliul local Arad, S.C. R. SA Arad, R.F.T., P.G. şi P.V. împotriva hotărârii pronunţată de tribunal.
Împotriva deciziei civile nr.1217/2000 a Tribunalului Arad, au formulat cereri de revizuire pârâţii P.G., P.V., R.F.T. şi Consiliul local al municipiului Arad, întemeiate pe art. 322 pct. 4 C.proc.civ., revizuenţii solicitând să se desfiinţeze hotărârea tribunalului şi să se respingă apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 2588/2000 a Judecătoriei Arad, constatându-se lipsa calităţii procesuale active a reclamantului apelant A.T.
Cererile de revizuire au fost respinse prin decizia civilă nr. 654/2002 a Tribunalului Arad.
Recursul formulat de revizuenţii P.G. şi P.V. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara, dispunându-se modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de recurenţii-revizuenţi, s-a schimbat în tot decizia atacată cu revizuire şi, în consecinţă, s-a respins apelul declarat de reclamantul A.T. împotriva sentinţei civile nr. 2588/2000 a Judecătoriei Arad, care a fost păstrată (respingerea cererii în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare).
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul A.T., invocând dispoziţiile art. 322 pct. 2 C.proc.civ., iar Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr.1390/2003, admiţând cererea, a schimbat în tot decizia civilă nr. 259/2003 şi a respins recursul declarat de revizuenţii P.G. şi P.V. împotriva deciziei civile nr. 654/2002 a Tribunalului Arad.
Recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis prin decizia civilă nr. 8224/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală.
Astfel, prin această decizie, a cărei revizuire s-a solicitat, a fost casată decizia civilă nr. 1390/2003 a Curţii de Apel Timişoara şi, în consecinţă, s-a respins cererea de revizuire formulată de A.T. (moştenit de A.A.) împotriva deciziei civile nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Urmare a pronunţării acestei decizii de soluţionare a recursului în anulare, autoarea revizuentei din cauza de faţă (A.A.) s-a adresat cu plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocându-se încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 Primul protocol adiţional la Convenţie, prin efectele generate de această decizie.
Cererea autoarei revizuentei (decedată în anul 2011) a fost înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului sub nr. 1359/06, fiind conexată cu mai multe cereri asemănătoare în ce priveşte faptele şi problema de fond pe care acestea o ridicau, Curtea pronunţându-se asupra acestora prin Hotărârea din 27.09.2011 în Cauza Lipănescu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831/2012.
Prin această Hotărâre s-a reţinut de instanţa europeană încălcarea dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie, întrucât ca urmare a infirmării de către autoritatea jurisdicțională supremă a hotărârilor definitive pe calea recursului în anulare, s-a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, Curtea stabilind că cererea nu se distinge cu nimic de Cauza Brumărescu împotriva României.
În ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 Protocolul 1, Curtea a reamintit că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor în litigiu a fost recunoscut prin hotărârile definitive ale unor instanţe româneşti; aşadar, reclamanţii erau proprietarii unor bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol.
Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, în care a constatat încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 datorită repunerii pe rol a soluţiei pronunţate în mod definitiv în cazul unui litigiu şi privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unui recurs în anulare. Ca atare, Curtea a considerat că, în ciuda marjei de apreciere de care beneficiază statul în materie, pretinsele erori în aplicarea legii nu pot fi suficiente pentru a legitima privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unui litigiu soluţionat definitiv (par. 30).
În par. 36, Curtea a reţinut în aplicarea art. 41 din Convenţie (reparaţia echitabilă): „În prezentele cauze, Curtea observă că, în temeiul hotărârii pronunţate în cadrul recursului în anulare, reclamanţii au fost obligaţi să restituie statului român diverse sume de bani sau imobile. În consecinţă, Curtea consideră că, în cazul în care statul pârât nu va proceda la o astfel de restituire în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, acesta va fi obligat să plătească reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a bunurilor în litigiu, pe care Curtea o stabileşte după cum urmează: … (6) cererea nr. 1.359/06 – 220.000 euro (pentru cele două apartamente).” (par. 36).
În plus, Înalta Curte a constatat că prin dispozitivul Hotărârii din Cauza Lipănescu ş.a. împotriva României, s-a declarat că au fost încălcate art. 6 par. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi s-a hotărât (referitor la cererea nr. 1359/06) că statul trebuie să plătească reclamantei, în caz de nerestituire, în termen de 3 luni, următoarele sume: 220.000 EUR pentru prejudiciul material şi 2.600 EUR pentru prejudiciul moral.
De asemenea, în anexa nr. 1 la această hotărâre s-a reţinut (cu privire la aceeaşi cerere nr. 1359/06), în ce priveşte obiectul cererii: „La 21.10.1999, T.A., tatăl reclamantei, a introdus în calitatea de legatar universal, o acţiune în revendicare privind apartamentele nr. 2 şi 3, dintr-un imobil naţionalizat”; referitor la hotărârea definitivă, Curtea Europeană a reţinut: „Prin hotărârea din 12.06.2003, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea lui T.A.; pe când la rubrica „Decizia pronunţată în urma recursului în anulare” s-a reţinut: „Prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general şi a anulat hotărârea definitivă din 11 iunie 2003.”
După pronunţarea acestei Hotărâri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, G.G. (moştenitoarea numitei A.A., conform certificatului de moştenitor din 14.07.2011) a recurs la formularea prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ.
Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: pct. 9. „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.”
În ce priveşte termenul de revizuire, art. 324 alin. (3) C.proc.civ. prevede că acesta este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În legătură cu textul anterior invocat, intimaţii au ridicat excepţia prematurităţii cererii de revizuire, excepţie ce a fost analizată cu prioritate, date fiind prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ.; aceasta fiind respinsă, potrivit celor ce urmează:
Cererea de revizuire a fost formulată la data de 18.10.2011 (data poştei, conform art. 104 C.proc.civ.), pe când hotărârea Curţii Europene ce a prilejuit declararea acestei căi extraordinare de atac, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831 din 11.12.2012, Partea I, aşadar, pe parcursul soluţionării cererii de faţă.
În susţinerea excepţiei, intimaţii au invocat două aspecte: faptul că hotărârea instanţei europene nu era definitivă la data declanşării cererii de revizuire şi, consecutiv, nepublicarea ei în Monitorul Oficial al României, în sensul celor dispuse de art. 324 alin. (3) C.proc.civ.
Referitor la primul aspect, Înalta Curte a constatat că potrivit art. 44 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre a Curţii este definitivă când: 1. este pronunţată de Marea Cameră; 2. părţile declară că nu vor solicita retrimiterea în faţa Marii Camere; 3. într-un termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii, când nu a fost formulată o cerere de retrimitere şi 4. la data respingerii cererii de retrimitere, de către Colegiul Marii Camere.
Pe de altă parte, conform uzanţelor existente, obligaţiile de plată ale Statului devin scadente în termen de 3 luni de la definitivarea hotărârii.
Astfel cum rezultă din adresa din 4 iulie 2012 emisă de Direcţia Agentului Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la data de 20.12.2011, în baza art. 80 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României a introdus cerere de revizuire a Hotărârii Lipănescu şi alţii împotriva României, pronunţate de CEDO la 27.09.2011, în ceea ce priveşte cererea Ardelean împotriva României (cea a autoarei revizuentei). Cererea de revizuire a avut ca bază descoperirea unui fapt care, la momentul pronunţării hotărârii nu era cunoscut de Curte, şi anume, acţiunea introdusă de doamna A.A. în constatarea calităţii sale de moştenitor, finalizată prin decizia civilă nr. 855R/2010 a Curţii de Apel Timişoara. La 17.04.2012, Curtea europeană a respins cererea de revizuire, cu motivarea că faptul indicat prin cerere nu constituie un fapt nou, care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei prezentei cauze.
Prin urmare, hotărârea a rămas definitivă la data de 17.04.2012 când a fost respinsă cererea de revizuire formulată de Guvernul României.
Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire şi înregistrarea ei pe rolul instanţei mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispoziţiile art. 324 alin. (3) C.proc.civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură; în acest context, Înalta Curte a înlăturat şi apărarea revizuentei cu privire la invocarea art. 109 alin. (2) C.proc.civ. în combaterea acestei excepţii, deoarece prematuritatea este o sancţiune procedurală ce intervine nu numai pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, ci şi pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv, astfel cum s-a arătat.
Or, încălcarea unui termen prohibitiv este sancţionată cu prematuritatea actului de procedură astfel îndeplinit, iar nu încălcarea unui termen imperativ; pe de altă parte, un termen imperativ nu poate fi şi termen prohibitiv în acelaşi timp.
Odată pronunţată hotărârea Curţii Europene şi realizată fiind publicitatea soluţiei adoptate de instanţa europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ. poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunţarea ei (şi rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept şi sancţiunea respingerii cererii ca tardivă.
Rămânerea definitivă a hotărârii Curţii Europene se constituie însă într-o condiţie suspensivă pentru actul de procedură al promovării cererii de revizuire mai înainte de acest moment, condiţie împlinită însă la momentul examinării excepţiei prin respingerea, la data de 17.04.2012, a cererii de revizuire formulată de Guvernul României în baza art. 80 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii formulării cererii.
Analizând, în contextul art. 326 alin. (3) C.proc.civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va arăta.
Prima dintre condiţie se verifică în speţă, anume cea privind constatarea unei încălcări a drepturilor omului de către Curtea europeană, dată fiind Hotărârea pronunţată de CEDO la 27.09.2011 în Cauza Lipănescu şi alţii împotriva României.
Aşa cum s-a arătat, instanţa de contencios european, în legătură cu cererea nr. 1359/06 iniţiată de autoarea revizuentei, a constatat încălcarea art. 6 par. 1 şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, încălcare produsă prin pronunţarea deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a cărei revizuire se cere), prin care a fost admis recursul în anulare şi au fost desfiinţate efectele deciziei Curţii de Apel Timişoara din 11 iunie 2003.
Prin pronunţarea deciziei de soluţionare a recursului în anulare, a fost compromisă atât securitatea raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenţie), cât şi dreptul de proprietate anterior recunoscut în favoarea autoarei revizuentei (prin decizia civilă nr.1390/2003 a Curţii de Apel Timişoara) cu privire la cele două apartamente (nr. 2 şi 3) pentru care statul român a fost obligat la o reparaţie echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenţie în sumă de 220.000 euro, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz de nerestituire a acestor imobile.
Dacă prima condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte a constatat că, în speţă, nu se verifică celelalte două exigenţe ale normei de la art. 322 pct. 9 C.proc.civ., anume referitoare la continuarea producerii consecinţelor grave ale încălcărilor constatate şi cea consecutivă, a necesităţii remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii hotărârii pronunţate (decizia civilă nr. 8224/2005 a ÎCCJ); îndeplinirea doar a uneia dintre condiţiile textului, deşi necesară oricare dintre ele, nu este suficientă pentru admiterea cererii.
Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, încălcarea constată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cererea autoarei revizuentei (cerere nr. 1359/06) s-a finalizat cu dispoziţia de restituire a 2 din cele 4 apartamente (respectiv, apartamentele nr. 2 şi 3), iar în caz de nerestituire de către Statul Român a acestora, revizuentei i s-a acordat o reparaţie echitabilă de 220.000 euro pentru prejudiciul material la a cărei plată a fost obligat statul, în aplicarea art. 41 din Convenţie.
În consecinţă, Înalta Curte a constatat că în analiza cererii de revizuire promovate de G.G. nu pot fi evaluate eventuale consecinţe care s-ar produce în continuare ca efect al deciziei pronunţate în recursul în anulare, în legătură cu celelalte două apartamente (nr. 1 şi 4) cu privire la care Curtea Europeană nu s-a pronunţat, consecinţe învederate de revizuentă prin notele de şedinţă.