Cerere reconvenţională formulată pe cale incidentală. Calificarea căii de atac în raport cu obiectul cererii principale – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: retragere asociat

– excludere asociat

– cerere reconvenţională

– excepţia inadmisibilităţii

C. proc. civ., art. 299

Legea 31/1990, art. 222 alin. (1) lit. d), art. 226 alin. (1) lit. c)

Cererea formulată pe cale incidentală într-o procedură judiciară deja începută este supusă regulilor procedurale aplicabile cererii principale, inclusiv în ceea ce priveşte calea de atac.

Astfel, în cazul în care pentru cererea principală prin care a fost declanşată procedura judiciară legea prevede calea de atac a recursului, iar pentru cererea reconveţională calea de atac a apelului, hotărârea pronunţată de instanţa de fond cu privire la cele două cereri este supusă căii de atac a recursului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 187 din 24 ianuarie 2013

Notă: În decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă, care a fost abrogat de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013

Prin sentinţa nr. 2837, pronunţată la data de 7 decembrie 2010 de Tribunalul Dolj, Secţia comercială, în dosarul nr. xx60/63/2009, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul H.G. împotriva pârâtei SC I. SRL, s-a autorizat retragerea reclamantului din SC I. SRL, a fost obligată pârâta SC I. SRL să achite reclamantului suma de 1.144.195 lei, reprezentând contravaloarea părţilor sale sociale şi s-a dispus repartizarea părţilor sociale deţinute de reclamant, către asociaţii SC I. SRL, proporţional cu cota lor de participare la capitalul social

De asemenea, s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul SC I. SRL şi au fost obligate părţile la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând suplimentarea de onorariu către experta N.Ş.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dolj a reţinut că societatea SC I. SRL este constituită pe o durată nelimitată, iar reclamantul H.G. a formulat o cerere de retragere. Pârâta a solicitat prin cererea reconvenţională excluderea reclamantului din motive imputabile acestuia în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, arătând că a prejudiciat societatea.

Instanţa de fond a constatat că, în speţă, nu s-a demonstrat existenţa prejudiciului pretins (şi care nu a fost reclamat), în schimb, din actele depuse la dosar a rezultat că între asociaţii SC I. SRL există neînţelegeri serioase începând din anul 2008, când aceştia au redactat şi propus chiar un proiect de divizare a societăţii. .

Tribunalul a apreciat că probele analizate în cauză reliefează existenţa unor neînţelegeri între reclamantul H.G. şi ceilalţi asociaţi, făcând imposibilă desfăşurarea unei activităţi comune în cadrul societăţii.

În aceste condiţii şi ţinând seama şi de faptul că nu i se poate pretinde asociatului reclamant H.G. să facă parte sine die din societatea constituită pe durată nelimitată – fapt care i-ar afecta libertatea individuală, garantată de Constituţie, în temeiul art. 226 (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, instanţa de fond a concluzionat că cererea de retragere formulată de acesta este întemeiată, urmând ca societatea să-i achite suma de 1.144.195 lei pentru părţile sociale deţinute, sumă stabilită conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

În temeiul art. 226 alin. (2) din aceeaşi lege, părţile sociale ce au aparţinut reclamantului au fost repartizate celorlalţi asociaţi proporţional cu cota de participare la capitalul social.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională întemeiată pe dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, instanţa de fond, reţinând că reclamantul nu are calitatea de administrator al actualei societăţi cu răspundere limitată, fiind irelevant că a avut anterior o funcţie de conducere în societatea pe acţiuni „I.” desfiinţată anterior datei investirii instanţei, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele de lege.

Indiferent ce nereguli în conducerea SC I. SRL ar fi existat ele nu pot conduce la sancţionarea prin excludere a reclamantului din SC I. SRL, astfel încât a apreciat că cererea de excludere este neîntemeiată.

Recursul declarat de pârâta SC I. SRL împotriva deciziei a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, care a reţinut în considerentele deciziei următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, din societatea în comandită simplă sau societatea cu răspundere limitată, asociatul administrator care comite frauda în dauna societăţii […], ceea ce înseamnă că, doar în condiţiile în care asociatul administrator desfăşoară activităţi, care se încadrează în categoria celor care prejudiciază societatea şi care, prin gravitatea lor, ameninţă existenţa societăţii, acesta poate fi exclus.

S-a constatat că, în speţă, cerinţele prevăzute de textul de lege invocat, art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, nu sunt întrunite, iar concluzia instanţei de fond este corectă, întrucât recurenta-pârâtă SC I. SRL nu a dovedit săvârşirea de către intimatul-reclamant H.G., în concret, a unor activităţi frauduloase şi nici a prejudiciului produs societăţii, care să ducă la aplicarea sancţiunii excluderii acestuia din societate.

În ceea ce priveşte conţinutul hotărârii instanţei de fond, Curtea a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta este motivată în fapt şi în drept, iar în cuprinsul său prima instanţă a redat raţionamentele şi considerentele, ce au condus la soluţia pronunţată, şi a indicat probele reţinute (înscrisuri, depoziţii de martori), motivarea hotărârii nefiind o problemă de cantitate, ci una de conţinut, de calitate. În măsura în care recurenta-pârâtă SC I. SRL aprecia că se impunea judecarea separată a celor două cereri – de excludere şi de retragere – putea solicita instanţei de fond, în temeiul art. 120 alin. (2) C. proc. civ., disjungerea acestora.

Curtea a constatat că sunt nefondate şi criticile ce vizează soluţia pronunţată de prima instanţă, în privinţa cererii de retragere din societate, formulată de intimatul-reclamant H.G., concluzia instanţei de fond fiind corectă, în conformitate cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990.

În aceste condiţii, Curtea a reţinut că acordul exprimat de intimatul-reclamant H.G., de a-şi cesiona părţile sociale deţinute în SC I. SRL către terţe persoane, nu împiedică exercitarea dreptului său de a se retrage din societate, o astfel de cerere neputând fi calificată ca fiind inadmisibilă, în condiţiile în care dreptul asociatului, de a se retrage din societate, este reglementat de lege.

De asemenea, Curtea a constatat că este nefondată şi critica referitoare la faptul că cererea de retragere este formulată cu rea-credinţă, fiind un abuz de drept, întrucât dispoziţiile art. 723 C. proc. civ. au fost respectate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Buna-credinţă în exercitarea drepturilor subiective a fost ridicată la nivel de principiu constituţional, fiind în prezent un principiu juridic unanim admis, singura limită în exercitarea drepturilor o constituie abuzul de drept.

Abuzul de drept, din punct de vedere structural, este constituit din două elemente: elementul subiectiv – reaua credinţă – şi un drept obiectiv – deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală.

Întreaga doctrină şi practică judiciară au statuat că simpla exercitare a dreptului constituţional al liberului acces la justiţie nu constituie prin ea însăşi o faptă ilicită.

În acest sens, s-a decis că formularea de cereri şi exercitarea de căi de atac, în mod repetat sau în mod abuziv, în afara sistemului determinat de legea procesuală civilă, constituie un abuz de drept.

În speţă, s-a avut în vedere că formularea de către intimatul-reclamant H.G. a unei singure cereri de retragere din societate nu face proba exercitării cu rea-credinţă a dreptului procesual în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate şi nu dovedeşte încălcarea art. 723 C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a excluderii, instanţa judecătorească a dispus, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi,proporţional cu cota lor de participare la capitalul social al societăţii, a respectat dispoziţiile legale invocate.

De asemenea, Curtea a constatat că este nefondată şi critica recurentei-pârâte SC I. SRL referitoare la drepturile cuvenite intimatului-reclamant H.G. în urma retragerii sale din societate.

Astfel, cererea intimatului-reclamant H.G., de acordare a drepturilor cuvenite pentru părţile sale sociale, nu este inadmisibilă, întrucât este reglementată de lege, în condiţiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care, drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sociale deţinute la SC I. SRL, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal.

Prin urmare, instanţa a statuat în mod corect asupra drepturilor cuvenite intimatului-reclamant H.G., printr-o expertiză judicios întocmită, întrucât dreptul la acţiunea pentru valorificarea acestora a luat naştere din momentul retragerii intimatului-reclamant.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte SC I. SRL, ce vizează obligaţia la plata suplimentului onorariului de expert, Curtea a constatat că dispoziţia instanţei de fond este clară, în sensul că „părţile sunt obligate la plata sumei de 1.500 lei”, deci obligaţia este solidară şi este justificată, întrucât experta N.Ş. a întocmit şi a depus lucrarea.

Instanţa a mai reţinut că desemnarea experţilor se realizează de instanţă potrivit art. 201 şi urm. C. proc. civ., având în vedere calitatea de expert tehnic judiciar, dobândită în condiţiile O.G. nr. 2/2000, din lista experţilor judiciari aflată la Ministerul Justiţiei, iar aspectele invocate de recurenta-pârâtă SC I. SRL, privind lipsa avizului CECAR, este lipsită de relevanţă.

Împotriva acestei decizii, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 9 iunie 2011 SC I. SRL a declarat recurs, solicitând anularea acesteia din urmă şi, ca efect direct, anularea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, calificând calea de atac ca fiind apel.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

– Încheierea de şedinţă atacată cu recurs este lipsită de temei legal, instanţa nefundamentându-şi soluţia pe un text de lege.

Recurenta aduce în discuţie principiul legalităţii căilor de atac, faptul că nu judecătorul este cel care stabileşte calea de atac, ci legea, ceea ce înseamnă că „eliminarea” unei căi de atac trebuie făcută cu respectarea principiului anterior amintit.

Se apreciază că, în speţă, calificarea făcută de instanţă cu privire la calea de atac nu are suport legal şi îi aduce prejudicii pentru că într-o astfel de situaţie, câtă vreme se recunoaşte cererii reconvenţionale calitatea de acţiune de sine stătătoare, singura diferenţă fiind cea de timp – anume că prin cererea introductivă s-a învestit mai întâi instanţa – aceasta neputând duce la înfrângerea textului de lege care stabileşte calea de atac a apelului, în cazul cererii reconvenţionale.

– Greşit s-a reţinut caracterul incidental al cererii reconvenţionale. Se susţine că, deşi formal poate fi considerată o cerere incidentă, totuşi cererea reconvenţională este o acţiune de sine stătătoare, context în care nu se află într-un raport de dependenţă, de accesoriu, faţă de cererea principală, fiind o acţiune separată ce are, inclusiv, o cale de atac distinctă.

În concluzie, recurenta a considerat că, în condiţiile în care prin încheierea criticată instanţa a calificat calea de atac promovată ca fiind recurs – deşi în cazul excluderii avea deschisă calea de atac a recursului – i-a fost afectat dreptul la apărare şi a fost în imposibilitate de a propune probe, vătămarea produsă fiind evidentă şi neputând fi înlăturată decât prin anularea încheierii şi a deciziei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare ca apel.

Recursul este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de recurs în prezenta cauză este dat de încheierea de şedinţă pronunţată la data de 09 iunie 2011 prin care instanţa anterioară a procedat la calificarea căii de atac cu care a fost învestită, precum şi de decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, prin care instanţa a soluţionat recursul declarat împotriva sentinţei nr. 2837 din 7 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj.

Faţă de împrejurarea că Înalta Curte a fost învestită cu soluţionarea unui recurs promovat împotriva unei decizii pronunţate tot în soluţionarea unui recurs, instanţa a invocat inadmisibilitatea căii de atac, raportat la prevederile art. 299 C. proc. civ.

Curtea de apel a fost învestită de SC I. SA cu apelul declarat împotriva sentinţei instanţei de fond, iar prin încheierea atacată a procedat la calificarea căii de atac, considerând că, raportat la obiectul acţiunii principale – retragere asociat – şi la faptul că cererea reconvenţională, formulată pe cale incidentală, având ca obiect – excludere asociat -, calea de atac pe care partea o avea la îndemână era cea a recursului, aceasta fiind de fapt, calea de atac reglementată de Legea nr. 31/1990 împotriva hotărârilor prin care a fost soluţionată cererea de retragere din societate ce a constituit obiectul acţiunii principale.

Se constată că, instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune principală având ca obiect retragerea din societate a intimatului H.G., precum şi cu o cerere reconvenţională formulată pe cale incidentală de către societatea recurentă, având ca obiect excluderea aceluiaşi intimat din societate.

Având în vedere că, în prezenta cauză, pentru cererea principală prin care a fost declanşată procedura judiciară legea prevede calea de atac a recursului, iar pentru cererea reconveţională calea de atac a apelului, precum şi faptul că cererea incidentală este supusă regulilor procedurale aplicabile cererii principale, sentinţa instanţei de fond este supusă căii de atac a recursului.

Această soluţie derivă din caracterele cererii formulate pe cale incidentală într-o procedură judiciară deja începută.

Chiar dacă cererea reconvenţională formulată în aceste condiţii poate avea o existenţă de sine stătătoare – ca şi cerere principală într-un proces separat –, în condiţiile în care este formulată într-un proces declanşat i se aplică aceleaşi reguli procedurale ca şi cererii principale, inclusiv în ceea ce priveşte calea de atac.

Faptul că pârâta-reclamantă a optat să promoveze cererea de excludere pe cale incidentală, iar nu pe cale separată, înseamnă că a acceptat ca cererea sa să fie supusă regulilor de procedură aplicabile cererii principale.

În consecinţă, calea de atac pe care pârâta-reclamantă o putea promova împotriva sentinţei nr. 2837 din 7 decembrie 2010 a fost corect calificată de Curtea de apel ca fiind recursul, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat atât împotriva încheierii, cât şi împotriva deciziei ca inadmisibil, nefiind posibil – în sistemul nostru de drept – de a se exercita recurs la recurs.