cererii

Poliţist. Cerere de pensionare anticipată. Schimbarea datei de încetare a raporturilor de serviciu. Inducere în eroare. Consecinţe.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la 25 ianuarie 2006 reclamantul GG a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.), Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Constanţa (I.P.J. Constanţa), solicitând obligarea primului pârât să avizeze favorabil cererea sa privitoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept de pensie anticipată şi înaintarea acesteia spre aprobare ministrului administraţiei şi internelor, obligarea acestuia să emită ordinul de încetare a raporturilor sale de serviciu cu drept de pensie anticipată şi obligarea I.P.J. Constanţa să-i întocmească dosarul de pensionare şi să-l depună la Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În motivarea acţiunii arată că este încadrat ca ofiţer de poliţie din anul 1984, că la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani şi îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 şi că a înţeles să solicite pensionarea anticipată prin raportul din 11 octombrie 2005, la care nu a primit un răspuns oficial.

Mai arată că prin raportul din 9 noiembrie 2005 a solicitat încetarea raporturilor de serviciu începând cu data de 30 noiembrie 2005, cerere înaintată la I.G.P.R., de către I.P.J. Constanţa, cu aviz favorabil, dar că nici până în prezent nu a primit vreo comunicare privind modul de soluţionare a cererii şi că ulterior a aflat că I.G.P.R. a adresat instituţiilor din subordine rugămintea ca cererile poliţiştilor privind încetarea raporturilor de serviciu cu drept la pensie de serviciu anticipată să fie soluţionate cu data de 31 decembrie 2005.

Susţine că a trebuit să facă o nouă cerere, la 28 noiembrie 2005, prin care a solicitat recunoaşterea dreptului consacrat de art. 65 lit.a) din Legea nr. 360/2002 şi art. 17 din Legea nr.179/2004 şi că a aflat că s-a modificat legislaţia privitoare la pensionarea anticipată în sensul că vârsta de pensionare a crescut de la 45 la 50 de ani pentru bărbaţi, însă cum cererea de pensionare anticipată a fost formulată sub imperiul legii vechi, trebuie să i se aplice prevederile acesteia.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 570/CA din 12 iunie 2006 a admis acţiunea, în sensul că a obligat I.G.P.R. la avizarea favorabilă a cererii reclamantului şi la înaintarea acesteia spre aprobare Ministerului Administraţiei şi Internelor, a anulat măsura luată la data de 3 ianuarie 2006 cu privire la respingerea propunerii de încetare a raporturilor de serviciu cu drept de pensie anticipată şi a obligat Ministerul Administraţiei şi Internelor să emită ordinul de încetare a raporturilor de serviciu ale reclamantului cu drept de pensie anticipată şi pe pârâtul I.P.J. Constanţa să întocmească dosarul de pensionare al reclamantului şi să-l depună la Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Instanţa reţine că reclamantul îndeplineşte condiţiile speciale prevăzute de legiuitor pentru a beneficia de pensie de serviciu anticipată, respectiv împlinirea vârstei de 45 de ani şi desfăşurarea activităţii în condiţii de muncă deosebite sau speciale.

Mai reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005, intrată în vigoare la 23 decembrie 2005, prin care s-a modificat art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 în sensul pensionării anticipate a persoanelor care au împlinit vârsta de 50 de ani bărbaţii şi 45 de ani femeile, dacă şi-au desfăşurat activitatea în condiţii de muncă speciale cel puţin 15 ani efectiv, din care cel puţin 10 ani efectiv ca poliţişti sau militari, deoarece reclamantul a solicitat pensionarea anticipată anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe şi îi sunt aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare la acea dată.

Împotriva sentinţei au declarat recurs toţi pârâţii.

I.P.J. Constanţa susţine că la data formulării primei cereri reclamantul nu îndeplinea condiţiile privind vârsta de pensionare anticipată, că i s-a indicat ulterior să reformuleze cererea de încetare a raporturilor de serviciu cu data de 31 decembrie 2005, ceea ce a şi făcut, achiesând astfel la recomandarea de a renunţa la solicitarea anterioară.

Consideră că cererea ulterioară i s-a respins pentru că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de pensie anticipată, faţă de solicitarea ca pensionarea să fie începând cu data de 31 decembrie 2005.

Ministerul administraţiei şi internelor critică sentinţa pentru netemeinicie, susţinând că instanţa nu a ţinut cont de incidenţa prevederilor Legii nr. 179/2004 care prevedea situaţiile speciale pentru pensionarea anticipată, între care reclamantul nu se regăsea.

I.G.P.R. susţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, menţionând că nesoluţionarea cererii reclamantului din data de 11 octombrie 2005 s-a datorat deficitului foarte mare de poliţişti, numărului mare de poliţişti care cereau încetarea raporturilor de serviciu cu instituţia şi angajamentelor luate de România faţă de Uniunea Europeană şi că adresa din 22 noiembrie 2005 a inspectorului general al Poliţiei Române a fost o recomandare adresată structurilor din teritoriu pentru ca acestea să discute cu poliţiştii spre a rămâne în continuare în activitate.

Menţionează că pentru stabilirea drepturilor la pensie nu prezintă relevanţă data depunerii cererii de încetare a raporturilor de serviciu, ci data încetării acestor raporturi, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 179/2004.

Recursurile sunt nefondate.

Intimatul a formulat cerere, la data de 11 octombrie 2005, prin care solicită aprobarea încetării raporturilor de serviciu începând cu data de 30 noiembrie 2005, ţinându-se cont că la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani necesară pentru pensionarea anticipată.

La cererea sa nu a primit rezolvare, cu toate că a revenit cu o nouă cerere la data de 9 noiembrie 2005 şi apoi la data de 28 noiembrie 2005, prin care stăruia în soluţionarea favorabilă a solicitării sale începând cu data de 30 noiembrie 2005.

La datele când intimatul a formulat cele 3 cereri, prin care solicita aprobarea pentru încetarea raporturilor de serviciu în vederea pensionării anticipate, îndeplinea condiţiile legale pentru pensionare anticipată, prevăzute de art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor şi anume la data de 7 noiembrie 2005 împlinea vârsta de 45 ani şi a desfăşurat activitatea în condiţii de muncă deosebite sau speciale cel puţin 15 ani efectiv, din care 10 ani ca poliţist.

I.G.P.R. a refuzat să rezolve favorabil cererile intimatului, ca şi a altor poliţişti care au depus astfel de cereri, recomandând structurilor aflate în subordinea sa să discute cu poliţiştii respectivi pentru a renunţa la cererile de pensionare anticipată sau ca aceste cereri să fie soluţionate începând cu data de 31 decembrie 2005, având în vedere că urma să se modifice art. 17 lit.b din Legea nr. 179/2004.

Necunoscând faptul că textul respectiv se va modifica, la stăruinţa conducerii I.P.J. Constanţa intimatul a formulat o altă cerere, la data de 12 decembrie 2005, prin care a solicitat ca raporturile de serviciu să înceteze începând cu data de 31 decembrie 2005 în vederea pensionării anticipate.

Dar, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005, intrată în vigoare la 23 decembrie 2005, s-au modificat prevederile art. 17 lit.b) din Legea nr. 179/2004, în sensul că vârsta pentru pensionarea anticipată la poliţiştii bărbaţi s-a majorat de la 45 ani la 50 ani, astfel că începând cu data de 23 decembrie 2005, în baza modificării legii, intimatul n-ar mai fi îndeplinit condiţia privind vârsta pentru pensionare anticipată şi în considerarea acestei modificări i s-a respins, în final, cererea referitoare la încetarea raporturilor de serviciu în vederea pensionării anticipate.

Însă, trebuie ţinut cont – pe de o parte – că intimatul a depus 3 cereri prin care stăruia în sensul încetării raporturilor de serviciu la data de 30 noiembrie 2005 în vederea pensionării anticipate, iar pe de altă parte– că a fost indus în eroare să formuleze o nouă cerere fără să aibă cunoştinţă că se preconiza modificarea dispoziţiilor legale privitoare la vârsta necesară pentru pensionarea anticipată.

Pretinsa achiesare a intimatului la recomandarea de a renunţa la cererea de pensionare începând cu data de 30 noiembrie 2005 şi de a cere încetarea raporturilor de serviciu la data de 31 decembrie 2005 în vederea pensionării anticipate, nu poate fi avută în vedere pentru că s-a făcut în condiţii speciale, prin inducerea în eroare a intimatului.

Cert este faptul că acesta a făcut repetate diligenţe în vederea pensionării anticipate şi cum îndeplinea condiţiile legale pentru rezolvarea favorabilă a solicitării sale, la momentul indicat în cerere, exista obligaţia pentru recurenţi de a propune, respectiv de a aproba cererea de încetare a raporturilor de serviciu la data 30 noiembrie 2005, în vederea pensionării anticipate.

Trebuie ţinut cont că erau aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data formulării cererii, respectiv la 11 octombrie 2005, dată la care nu era adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 185/2005 spre a putea fi avută în vedere la soluţionarea cererii intimatului, art. 1 din Codul civil stabilind că legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă.

Instanţa de fond interpretând corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, recursurile au fost respinse ca nefondate.

Act al Uniunii Avocaţilor din România referitor la refuzul primirii în profesia de avocat a pensionarului

14 septembrie 202318 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta B.A. a chemat în judecată Uniunea Avocaţilor din România, solicitând anularea deciziilor nr.8581 din 15 decembrie 2001 şi 1096 din 13 iunie 2001 şi obligarea pârâtei de a o primi în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că actele administrative contestate sunt nelegale, argumentele invocate de pârâtă în justificarea refuzului fiind neîntemeiate.

Astfel, avizul negativ al Baroului de Avocaţi Constanţa nu constituie un impediment pentru primirea în profesia de avocat, acest aviz având doar un caracter consultativ.

Nici cel de-al doilea motiv nu poate justifica poziţia pârâtei, limitarea dreptului de a cere primirea în profesia de avocat în raport de vârsta de pensionare, prevăzută de art.28 pct.9 din Statutul profesiei de avocat contravenind dispoziţiilor Legii nr.51/1995, legislaţiei în materie de pensie de asigurări sociale şi de asemenea, prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la muncă.

Ulterior reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând şi anularea deciziei nr.8774 din 23 martie 2002 prin care pârâta a respins cererea de reexaminare a hotărârii anterioare nr.8581 din 15 decembrie 2001.

Prin sentinţa civilă nr.69 din 23 mai 2002, Curtea de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva sentinţei reclamanta a declarat recurs, care este fondat.

Curtea reţine că au fost greşit interpretate prevederile art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora, la cerere, poate fi primit în profesie cu scutire de examen, cel care, anterior sau la data primirii, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.

Instanţa de fond şi-a însuşit punctul de vedere al pârâtei în sensul că textul susmenţionat, fiind o excepţie de la regula primirii în profesia de avocat pe bază de examen, consacrată de art.16 alin.1 din lege, lasă organelor de conducere ale Uniunii Avocaţilor dreptul de a aprecia în ce măsură este posibilă primirea cu scutire de examen, chiar dacă sunt îndeplinite cerinţele legii.

Această interpretare contravine prevederilor legale care garantează dreptul la muncă şi posibilitatea legală a cumulării pensiei cu venitul realizat dintr-o activitate profesională.

Organele de conducere ale pârâtei, comisia permanentă şi consiliul uniunii, constatând că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de Legea nr.51/1995, nu pot refuza cererile pe motive de oportunitate, pe baza unor criterii arbitrare şi discreţionare, acordând scutirea de examen doar unor persoane agreate, fiindcă s-ar încălca principiul constituţional al egalităţii în faţa legii.

Reclamanta întruneşte atât cerinţele generale pentru a profesa avocatura, cât şi condiţiile speciale impuse de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995, pentru a putea fi primită în profesie cu scutire de examen: a absolvit Facultatea de Drept în anul 1960, a lucrat în calitate de consilier juridic o perioadă mai mare de 10 ani, pensionându-se în anul 1990, după care a fost reîncadrată ca jurisconsult până în anul 2000, nu posedă antecedente penale şi este aptă din punct de vedere medical să exercite profesia dorită.

Nu are suport legal susţinerea pârâtei în sensul că legislaţia pensiilor avocaţiale şi Statutul profesiei de avocat exclud de la beneficiul exercitării profesiei de avocat persoanele pensionate din alte sisteme de asigurări sociale, şi deci reclamanta, pensionară din sistemul asigurărilor sociale de stat, nu poate fi primită în profesie. Dispoziţiile art.28 alin.9 din Statutul profesiei de avocat, prevăd că persoana poate solicita primirea în profesia de avocat cu cel puţin 5 ani anterior împlinirii vârstei de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.

Aceste dispoziţii, adoptate de altfel, după depunerea de către reclamantă a cererii de primire în profesia de avocat, instituie criterii suplimentare, adăugând condiţii care nu sunt prevăzute de Legea nr.51/1995, astfel încât nu pot justifica respingerea solicitării de primire în profesie cu scutire de examen.

În consecinţă, constatând că reclamanta întruneşte condiţiile şi criteriile cuprinse în Legea privind organizarea şi exercitarea avocaturii, s-a admis recursul,

s-a casat sentinţa şi, pe fond s-a admis acţiunea.

Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:

– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;

– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;

– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.

Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.

Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.

Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.

Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.

Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975, după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.

Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.

Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu de daune morale.

Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.

Or, instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.

Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.

Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale, menţinându-se celelalte dispoziţii.

Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.

Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.

Recursul este nefondat.

Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.

Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce prin ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.

Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.

In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.

Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.

Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.

Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.

De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.

In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.

De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.

Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.

Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.