Între reclamant şi pârâtă s-a încheiat contractul de împrumut din data de 14.08.2008, prin care banca a împrumutat consumatorului suma de 20.790 CHF, transferând această sumă în contul deschis pe numele consumatorului tot în CHF şi stabilindu-se că restituirea creditului să se facă în aceeaşi monedă, însă în condiţiile de schimb valutar instituite de bancă, astfel că în derularea contractului consumatorul a achitat ratele în lei, monedă care a fost convertită în CHF de către bancă, la cursul valutar al acesteia.
În niciuna dintre clauzele contractuale nu se prevede că perceperea ratelor se face după un curs majorat, faţă de cel de la data acordării creditului, deşi în realitate ratele au fost percepute de bancă prin raportare la cursul valutar CHF/leu, de la data lăţii efective a acesteia, curs majorat faţă de cel existent la momentul încheierii contractului.
Constată astfel tribunalul că în acest mod, neexistând o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF, reclamantul au achitat fiecare rată lunară la cursul de schimb leu/CHF, valabil la data de 30 a fiecărei luni şi astfel riscul de hipervalorizare a fost suportat exclusiv de reclamant.
Mai constată tribunalul faptul că francul elveţian este o monedă ce nu are o circulaţie efectivă pe piaţa românească, nefiind utilizată în tranzacţiile civile sau comerciale, în numerar sau prin virament bancar, fiind de notorietate faptul că la momentul încheierii contractului, în anul 2008, precum şi în prezent, pe piaţa monetară internă plăţile se fac în Ron sau în Euro, francul elveţian fiind o monedă de refugiu folosită de mari investitori pentru a-şi conserva capitalurile, datorită stabilităţii sale, însă criza economică demarată la finele anului 2007 a cauzat o creştere fără precedent a achiziţiilor de monedă elveţiană, astfel încât valoarea CHF a crescut succesiv şi la niveluri extrem de ridicate, încât Banca Centrală a Elveţiei nu a putut stopa fenomenul.
Tocmai datorită gradului ridicat de stabilitate a francului elveţian, care presupunea ca fiind exclusă o devalorizare a acestei monede a fost iniţiată oferta băncii de acordarea creditelor în CHF, precum şi acceptarea creditului în franci elveţieni de către reclamanţi.
Creşterea accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din lei în franci elveţieni şi din franci elveţieni în lei, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar o perioadă îndelungată de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar, diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costului contractelor , producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către bancă, fără contraprestaţie din partea acesteia.
În conformitate cu prevederile art.4 din Legea nr.193/2000, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor contractante, art.2 din Legea nr.193/2000 prevăzând că o clauză contractuală va fi considerată ca ne4fiind negociată direct cu consumatorul dacă ea a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei cum este cazul contractelor standard preformulate, sau condiţiile generale de vânzare, practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Legea nr.193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr.93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecţie mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condiţiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.
Astfel, în cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid prin Hotărârea din 03.06.2010 CEJ consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de Directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
În cauza Salvat Editores S A v Jose M. Sanchez Alcon Prades, C 241/98 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive4 ale unui contract, această putere încadrându-se în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care făcând parte din ordinea publică economică depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.
Cu alte cuvinte, există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.
Potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual, care este contrară bunei credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.
Clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanţii având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractului de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la contractul tipizat, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor şi din acest punct de vedere a existat o poziţie de inegalitate a părţilor în vederea asigurării angajării în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, banca având o poziţie dominantă în raport cu consumatorul şi implicit cu privire la îndatorarea şi suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.
Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari dat fiind faptul că CHF-ul este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric şi în consecinţă creşterea valorii faţă de moneda naţională apărea inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.
Banca a stipulat în contractul încheiat cu reclamanţii, obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor. Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi în acelaşi timp prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţional, aceasta obţinând un câştig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale.
În acest sens, CJUE s-a pronunţat în cauza C-26/13 Kasler vs Ungaria, referitoare la Directiva 93/13/CEE şi mai precis la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contacte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă.
Astfel, s-a stabilit că art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretată în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat într-o monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care îl caracterizează; o astfel de clauză în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti în cadrul ratelor împrumutului sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat, în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuată de împrumutător s nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art.4 alin.2 din Directiva 93/13.
Acest articol din Directivă trebuie interpretat în sensul că în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică ea să fie inteligibilă din punct de vedere juridic şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.
Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzute de Directiva 93/13 nu poate fi redusă astfel numai la caracte4rul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, întrucât consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă şi astfel transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv.
În lumina acestor considerente, tribunalul apreciază că în speţă nici anterior şi nici în momentul încheierii contractului de credit, între părţi nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condiţiile în care pe parcursul derulării contractului reclamanţi au achitat suplimentar pârâtei sume apreciabile de bani, decurgând din variaţia cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal cât şi a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, neexistând o contraprestaţie a băncii pentru sumele încasate în plus.
După cum a statuat CJUE în aceeaşi cauză C26 Kasler vs Ungaria paragraful 85 art.6 alin.1 din Directiva 93/13, trebuie interpretat în sensul că în situaţia în care un contract nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.
Pe de altă parte contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul civil cu privire la obligaţii, el neavând un caracter aleatoriu ci un contract comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinat sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul , fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cazate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.
Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la punerea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi în consecinţă să îşi asume în cunoştinţă de cauză, riscul valutar.
Conform art.75 şi at.76 din Legea nr.296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit trebuie să conţină clauze clare , corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, art.77 prevăzând că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Norma BNR nr.17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.
Conform disp.art.966-970 Cod civil, în vigoare la momentul încheierii contractului între părţi, părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşteri valorii CHF faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.
Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă iar reclamanţii nu au avut cunoştinţele de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei părţilor de la momentul încheierii contractului.
Sunt incidente totodată disp.art.1578 Cod civil în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul nominalismului monetar în cafrul contractelor de împrumut şi care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract şi că întâmplându-se o sorire sau o scădere a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.
Faţă de toate aceste considerente, tribunalul apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită palicare a dispoziţiilor legale, respectiv art.4 din Legea nr.193/200, art.75, 76, 77 din Legea nr.296/2004, art.966 – 970 Cod civil, atunci când a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul de curs valutar, astfel încât urmează să admită apelul reclamanţilor din acest punct de vedere şi să schimbe sentinţa în sensul constării nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art.8.1 din contractul de credit (…)și să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian, de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, urmând ca pârâtele să restituie reclamantului sumele plătite în plus de acesta.”