Atunci cand ne împrumutăm cu dobândă variabilă, există un risc ca dobânda să crească. Atunci când ne împrumutăm într-o valută străină, există un risc ca moneda naţională să se deprecieze şi să plătim mai mult. Niciodată nu o să ştim să estimăm corect evoluţia viitoare a acestor variabile – şi nu numai. Este greu pe termen scurt şi imposibil pe termen lung. De exemplu, economistul Isărescu spunea, în septembrie 2008, următoarele lucruri despre cum vedea economia în 2008 şi 2009: „Consider că şi în anii care vin vom avea creştere economică în România. Desigur, o creştere economică mai aproape de potenţialul pe care experţii Băncii Naţionale l-au evaluat la circa 6% pe an. Este adevărat că, în condiţiile slăbirii activităţii economice mondiale, mai ales în Uniunea Europeană, care este principala noastră piaţă de desfacere, creşterea economiei româneşti ar putea să fie ceva mai scăzută decât 6%. Dar, fără îndoială că o serie întreagă de alţi factori vor acţiona asupra creşterii economice de anul viitor, situând-o peste sau sub 6%: evoluţia preţului petrolului, calitatea anului agricol, amplificarea eforturilor pentru dezvoltarea infrastructurii, dar şi a celor pentru a crea condiţii de creştere mai rapidă a productivităţii muncii, volumul investiţiilor străine etc. Oricum, o creştere economică de 6%, în condiţiile actuale, constituie o performanţă remarcabilă. Ceea ce nu înseamnă că nu-i vom auzi pe unii analişti spunând, dacă sporul PIB se va diminua de la 9% la 6%, că rata de creştere «s-a prăbuşit» cu 33%….“.
Acum ştim că 2009 a fost cel mai greu an de criză. Astfel, dacă economistul Isărescu, din poziţia de Guvernator, a greşit cu 12% puncte procentuale când s-a referit la creşterea economică peste 12 luni, ce pretenţii să avem de la estimările unor oameni pentru evoluţia dobânzilor sau a cursului de schimb pe o perioadă de 30 de ani? Mai mult, tot economistul Isărescu spunea recent că şi băncile greşesc câteodată când fac investiţii şi acestea nu au randamentul aşteptat. Numai că, pentru bănci, după cum am mai spus, există atât o lege a falimentului care le protejează de creditori, cât şi bani de la buget. Până acum, BNR nu a avut grijă să ofere aceleaşi condiţii şi clienţilor băncilor. Până în acest moment, BNR s-a opus unei legi a falimentului personal.
Tratament discriminatoriu
Dar băncile ştiu foarte bine că este imposibil să faci estimări corect pentru o periaodă de 30 de ani. Băncile lucrează cu scenarii. De aceea, pentru companii şi pentru state, oferă, alaturi de credite, şi produse de acoperire a riscurilor valutare, de dobânda, de piaţă etc. În acest fel, mişcările adverse de dobânda sau de curs nu pun în dificultate statele sau companiile care cumpăra aceste produse. Nu toate cumpăra şi ştim asta pentru că multe companii de pe piaţa autohthonă au pierdut sume foarte mari de bani când dobânzile au crescut surprinzător, în octombrie 2008. Dar toate aveau opţiunea de a-şi cumpăra o asigurare, din pacate unele nu şi-au exercitat-o.
Pentru persoane fizice, nu există însă nici instrumente de eliminare a riscurilor, nici legea falimentului personal. Aici intervine rolul reglementatorului. Era normal, cel puţin, să întrebe de ce băncile nu oferă aceste produse. Era normal să le ceară băncilor scenariile de risc, sa vadă dacă sistemul bancar poate să supravieţuiască în cazul în care se materializează riscurile de dobândă şi de valută, iar clienţii nu au niciun fel de acoperire. Dar nimeni nu a vrut să ştie nimic, pentru că toata lumea gândea pe termen scurt şi, dupa cum am văzut toţi, inclusiv economistul Isărescu, aveau doar scenariul pozitiv în minte.
Pentru mine, cel mai surprinzător este modul în care reglementatorul pieţei bancare a reacţionat atât în cazul clauzelor abuzive, cât şi în cel al riscului valutar. Mai ales că acum ştim cu toţii că aceste clauze au făcut parte din contracte. În plus, avem exemplele clare din Spania şi din Ungaria. Mă aşteptam ca reglementatorul să ceară mai multă transparenţă – de exmplu, să le spunem oamenilor, în momentul în care semnează un credit, că în 30 de ani există şanse foarte mari să-şi piardă locul de muncă de cel puţin patru ori. Să ceară ca băncile să găsească soluţii, contra cost
bineînţeles, pentru a acoperi aceste riscuri pe viitor (de ce nu credite la dobânzi fixe?). Să încerce să echilibreze situaţia dintre creditor şi debitor în societate, prin promovarea unei legi a falimentului personal. Iar cel mai important lucru care trebuia făcut era eliminarea barierelor de intrare şi de ieşire pe piaţa bancară, pentru a oferi consumatorilor mai multe opţiuni şi a forţa scăderea costurilor de operare. În schimb, reglementatorul, BNR, se poziţionează public de partea celor pe care îi reglementează. Este ciudat, pentru că beneficiarii reglementării şi cei care au oferit mandat BNR sunt consumatorii. Daca BNR vrea să aleagă o parte ar trebui să fie cea a consumatorilor. Ce face acum se numeste crony capitalism sau, pe româneşte, capitalism de cumetrie.