Competența instanțelor române de a soluționa o acțiune în răspundere civilă extracontractuală decurgând din importul paralel al unor mărfuri în vederea comercializării fără acordul titularului mărcii, în prezența unui element de extraneitate.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială.

Index alfabetic : marcă

– răspundere civilă extracontractuală

– element de extraneitate

Legea nr. 105/1992, art. 148, 149

Legea nr. 84/1998, art. 36

Notă : Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, a fost abrogată prin art.83 lit. e) din Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

În prezenţa unui raport juridic cu element de extraneitate în care una dintre părţi nu este stat membru al Uniunii Europene, devin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Astfel, instanța română este competentă, față de dispozițiile art. 148-149 pct. 5 din Legea nr. 105/1992, să soluționeze acțiunea întemeiată pe art. 36 alin.(3) lit. e) din Legea nr.84/1998, care prevede că titularul mărcii poate cere să fie interzis terţilor punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, (…), produselor sub acest semn, acțiune care pune în discuție o formă de răspundere civilă extracontractuală, întrucât locul unde a intervenit faptul juridic din care se pretinde că decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale este un port românesc.

Secția I civilă, decizia nr. 322 din 29 ianuarie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 1124 din 09.06.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta D. & C. S.A., în contradictoriu cu pârâtele O.S.L. şi M. (M.E.T.C.) L., ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române, cu referire la art. 149 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.105/1992.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu apelul declarat de reclamantă, prin decizia nr.68A din 25.04.2012, a admis calea de atac, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Curtea a reținut că, în speţă, nu au relevanţă prevederile art. 149 pct. 1 menţionate neîntemeiat de prima instanţă, ci prevederile art. 148 – 149 pct. 5 din Legea nr. 105/1992.

Potrivit acestor doua texte: „art. 148 – Instanţele judecătoreşti române sunt competente, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile ce urmează, să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice.

Art. 149 – Instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă: 5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale se află în România”.

Or, din moment ce obiectul judecăţii este să se dispună interzicerea comercializării, importului, exportului sau acordarea oricărei destinaţii vamale pentru produsele reţinute de către autorităţile vamale şi care fac obiectul notificării nr.30537/2010 în conformitate cu art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, precum şi să se dispună distrugerea produselor reţinute de către autorităţile vamale şi care fac obiectul notificării nr. 30537/2010 în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, fiind în discuţie o formă de răspundere civilă delictuală (extracontractuală), prima instanţă era competentă să soluţioneze acţiunea pe fondul său, stabilind pe bază de probe dacă era sau nu întemeiată cererea de chemare în judecată, locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale vizând chiar şi numai locul unde a intervenit numai o parte a faptei ilicite, tranzitul în litigiu urmând a fi analizat în raport cu obiectul şi cauza juridică deduse de reclamantă judecăţii, urmând a se stabili dacă este sau nu întemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtele întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.9 C.proc.civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că din modul în care Curtea de Apel Bucureşti a motivat decizia, reiese că a interpretat în mod greşit raportul juridic ce a fost dedus judecăţii: a apreciat că faptul juridic (de natură să declanşeze răspunderea delictuală reglementată de dispoziţiile art. 998-999 C.civ.) constă în interzicerea comercializării, importului, etc., respectiv distrugerea produselor proprietatea recurentei S.L., deşi aceste operaţiuni (solicitate prin acţiunea introductivă de către reclamantă) reprezintă forme de reparare a prejudiciului suferit de către titularul unei mărci intelectuale ca urmare a încălcării dreptului său de către un terţ.

Însă interpretarea dată „obiectului judecăţii” şi a faptului juridic este în contradicţie cu norma legală, respectiv art. 36 alin. (3) din Legea nr.84/1998 care prevede mijloacele punitive şi sancţiunile care pot fi impuse de către instanţe la solicitarea expresă din partea titularului mărcii.

În realitate, reclamanta a indicat încă din acţiunea introductivă că faptul juridic pe care îl impută pârâtelor constă în cumpărarea de ţigarete D. de pe teritoriul SUA pentru a fi introduse pe piaţa din România şi a comunităţii europene fără acordul D. (se invocă neepuizarea dreptului la marcă).

Reclamanta a mai arătat că dreptul care i-a fost încălcat de către recurente este protejat atât prin normele comunitare, art. 13 din Regulamentul CE nr.207/ 2009 privind marca comunitară cât şi prin norma naţională, art.38 din Legea nr.84/1998.

Încălcarea acestui drept al reclamantei nu rezultă din niciun act depus de către părţi la dosar.

În continuarea motivului de recurs sunt analizate probatoriile administrate din care rezultă procedura pe teritoriul României sau a spaţiului comunitar a unui fapt juridic generator de prejudicii.

Reţinerea containerului de către autorităţi în Portul Constanța nu poate fi interpretată ca fapt juridic ilicit deoarece intervenţia Statului nu a fost generată de o faptă sau o acţiune ilicită a recurentelor-pârâte.

Reţinerea mărfurilor nu are un caracter definitiv şi nu conduce în mod automat la o catalogare în mod absolut a bunurilor ca fiind bunuri contrafăcute, măsurile luate de către Biroul vamal având doar un caracter provizoriu şi conservator, conform art. 11 alin. (4) din Legea nr.344/2005.

Recurentele invocă, ca motiv de ordine publică incidenţa dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C.proc.civ.

Înalta Curte, analizând decizia recurată cu referire la criticile formulate şi la temeiurile de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţa superioară de fond la pronunţarea deciziei recurate.

Potrivit art. 158 alin.(3) C.proc.civ., dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională.

Din interpretarea logico-gramaticală a textului rezultă că ipoteza avută în vedere de legiuitor este cea în care dosarul cauzei poate fi trimis instanţei competente nu şi în situaţia în care se constată necompetenţa generală a instanţelor române.

Că aceasta este interpretarea corectă a textului de lege rezultă şi din dispoziţiile art. 132 alin.(4) din Noul Cod de procedură civilă publicat în Monitorul Oficial nr. 485 din 15.07.2010, republicat în Monitorul Oficial nr. 545 din 3.08.2012, prin care se arată că în ipoteza constatării necompetenţei generale a instanţelor române, hotărârea este supusă recursului.

Raportul juridic dedus judecăţii se poartă între o persoană juridică de drept privat românească şi o persoană juridică de drept privat moldovenească.

Fiind în prezenţa unui raport juridic cu element de extraneitate în care una dintre părţi nu este stat membru al Uniunii Europene, devin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.

Prima instanţă de fond a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art.149 alin.(1) pct. 1 din lege, iar instanţa superioară de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art.148-149 pct.5 din actul normativ menţionat.

Obiectul cererii de chemare în judecată este întemeiat pe dispoziţiile art.36 alin.(3) lit. e) din Legea nr.84/1998 şi art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, urmare a notificării reclamantei de către Serviciul de Supraveghere Operaţiuni Vamale şi Mărfuri Accizabile din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor – Direcţia regională pentru Operaţiuni Vamale Constanţa cu privire la reţinerea de către autorităţile vamale a unui transport conţinând o cantitate totală de 37.044.000 ţigarete purtând marca D.

Art.36 alin.(3) lit. c) din Legea nr.84/1998 prevede că titularul mărcii poate cere să fie interzis terţilor punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn.

Prin motivarea cererii de chemare în judecată se susţine că activitatea desfăşurată de pârâte este una de import paralel, activitate legitimă numai în măsura în care drepturile de proprietate asupra mărcilor aplicate pe produse au fost epuizate.

Aşadar, cum în discuţie se pune o formă de răspundere civilă extracontractuală, instanţa română era competentă să soluţioneze cauza faţă de dispoziţiile art.148-149 pct.5 din Legea nr.105/1992, întrucât locul unde a intervenit faptul juridic din care se pretinde că decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale este în Portul Constanța.

Instanţa de apel, dând eficienţă dispoziţiilor art.297 alin.(1) C.proc.civ., nu a soluţionat pricina în fond.

Aşadar, criticile recurentei referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt faţă de materialul probator administrat în cauză nu au fost analizate, neavând relevanţă faţă de problema de drept dezlegată în primul ciclu procesual: competenţa instanţei române de a soluţiona pricina.