concluzii

Pot Fi Romanii Obligati Sa Lupte La razboi? În caz de război ”armata redevine obligatorie” până la 35 de ani! Refuzul se pedepsește

Încorporarea românilor în armată este un subiect care interesează acum pe toată lumea. În contextul diferitelor evenimente curente, interne și/sau internaționale, un subiect precum cel ce privește posibilitatea prin care efectuarea serviciului militar în România devine obligatorie poate prezenta interes. De altfel, un subiect precum acesta vine cu scopul de a preveni o probabilă dezinformare.

În cele ce urmează, cu scop strict informativ, vor fi prezentate dispozițiile legale în vigoare care circumstanțiază subiectul efectuării serviciului militar în România.

Pot fi românii obligați să execute serviciul militar?

E notoriu faptul că în prezent serviciul militar poate fi efectuat pe baza de voluntariat, adică, armata nu mai e obligatorie. Acest aspect rezultă din Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat. Astfel, s-a dispus în sensul în care începând cu data de 1 ianuarie 2007, executarea serviciului obligatoriu, în calitate de militar în termen și militar cu termen redus, se suspendă. Totuși, cetățenii români, bărbați și femei, care îndeplinesc condițiile prevăzute de legislația în vigoare, pot efectua, pe bază de voluntariat, orice formă a serviciului militar, fără discriminare.

„Pe de altă parte însă, aceeași Lege 395/2005, în articolul 3, dispune că pe durata stării de război, a stării de mobilizare, precum și pe timpul stării de asediu, executarea serviciului militar devine obligatorie, în condițiile legii. Aceasta înseamnă că în cazul declarării stării de război sau stării de mobilizare, ori în ipoteza instituirii stării de asediu, „armata redevine obligatorie” afirma avocat Zamfirescu

Cine declară sau instituie starea de război, mobilizare sau asediu?

Constituția României ne spune în articolul 65 alineatul (2) că Parlamentul, Camera Deputaților și Senatul în ședință comună, e cel care poate declara mobilizarea totală sau parțială precum și starea de război. Totodată, articolul 93 din Constituția României arată că Președintele României e cel care instituie starea de asediu și starea de urgență. După cum s-a văzut recent, în temeiul acestui articol al Constituției României, Președintele României a declarat starea de urgență în raport de situația pandemică generată de Covid-19.

Despre starea de război, mobilizare, asediu

Constituția României, în ceea ce privește starea de război, starea de mobilizare și starea de asediu se completează practic cu Legea nr. 355 din 20.11.2009 privind regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război și cu Ordonanța de Urgență nr. 1 din 21.01.1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență. Din aceste dispoziții normative aflăm detaliile privind cele 3 ipoteze de interes, în special procedurile de urmat în ceea ce privește fiecare stare declarată sau instituită.

Cine nu poate fi obligat să execute serviciul militar în caz de stare de mobilizare, război sau asediu?

Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare arată că cetățenii încorporabili, în sensul prezentei legi, sunt considerați cetățenii români, bărbați, cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani, care îndeplinesc criteriile pentru a executa serviciul militar, iar femeile pot îndeplini, la cerere, oricare dintre formele serviciului militar.

„Regula de mai sus însă are și excepții, în sensul în care Legea nr. 446/2006 arată categoriile de persoane care sunt scoase din rândul cetățenilor încorporabili. Astfel, cei care nu îndeplinesc serviciul militar sunt: „cei clasați inapți pentru serviciul militar, cu scoatere din evidență, conform baremului medical; personalul hirotonit sau ordinat care aparține cultelor religioase recunoscute de lege, personalul consacrat oficial ca deservent al unui asemenea cult, precum și călugării care au o vechime în mănăstire de cel puțin 2 ani; persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, pe timpul executării pedepsei, precum și cele arestate preventiv sau trimise în judecata până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluționat cauza penală”, precum și cei care, în general vorbind, dar cu respectarea unor anumite condiții, au persoane în întreținere”

Un aspect interesant de remarcat este dat de articolul 4 al Legii 446/2006 care prevede că ”cetățenii care, din motive religioase sau de conștiință, refuză sa îndeplinească serviciul militar sub arme execută serviciul alternativ”. În acest caz nu am vorbi de o neîndeplinire a serviciului militar, ci doar despre faptul că, practic, cel încorporat poate refuza să poarte armă.

Despre procedura încorporării

Legea 446/2006 detaliază procedura prin care cetățeanul român este încorporat, această procedură implicând medicul de familie, istoricul medical, comisia locală de încorporare, etc.

De scos în evidență în acest context este faptul că deși vorbim de o procedură legată de serviciul militar, mijloacele de apărare a drepturilor există în mod clar. Astfel, deciziile comisiilor locale se pot contesta la comisia județeană de încorporare. În orice caz, „dacă recruții consideră că au fost lezați într-un drept sau interes legitim, după epuizarea căilor de atac, se pot adresa instanțelor competente”. Deci orice cetățean se poate adresa în final instanțelor de judecată, în fața unui judecător care o să rezolve acțiunea promovată de acesta, orice cetățean își poate apăra în mod concret drepturile.

Despre sancțiuni în caz de refuz al încorporării

Nu e necunoscut faptul că în cazul încălcării unei obligații stabilite de lege există și sancțiuni. În materia încorporării, există sancțiuni contravenționale, care pot consta în amenzi care pot varia între 500 și 8.000 lei (raportându-ne la valoarea salariului minim brut pe economie), conform Legii 446/2006. Pot exista și sancțiuni penale, Codul penal sancționând infracțiunile de sustragere de la serviciul militar sau de la luarea în evidență militară sau neprezentarea la încorporare sau concentrare. Totuși, cu privire la aceste infracțiuni, trebuie îndeplinite anumite condiții strict prevăzute de Codul penal.

Sursa Adevarul

Drepturile acuzatului sunt respectate daca acesta a mandatat un avocat pentru a-l apara la proces si a fost intr-adevar aparat de avocatul respectiv in cursul procesului.

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare urmareste simplificarea si accelerarea procedurilor de predare a persoanelor intre statele membre. Acest nou regim elimina complexitatea si riscurile de intarziere inerente procedurilor de extradare prin stabilirea unui sistem de libera circulatie a deciziilor judiciare intemeiat pe recunoasterea reciproca.

In acest context, o dispozitie din decizia-cadru interzice autoritatilor judiciare sa refuze executarea mandatului de arestare emis in scopul executarii unei pedepse, in ipoteza in care persoana interesata nu a fost prezenta personal la proces, atunci cand, avand cunostinta de procesul stabilit, a mandatat un avocat pentru a o apara si a fost intr-adevar aparata de avocatul respectiv.

Or, potrivit jurisprudentei Tribunal Constitucional (Curtea Constitutionala, Spania), in cazul condamnarilor pentru infractiuni grave pronuntate in lipsa acuzatului, predarea condamnatului trebuie sa fie conditionata de posibilitatea de revizuire a hotararii in statul membru care a emis mandatul de arestare.

In octombrie 1996, Audiencia Nacional (Spania) a declarat admisibila extradarea in Italia a domnului Stefano Melloni pentru a fi judecat acolo pentru faptele enumerate in mandatele de arestare emise de Tribunale di Ferrara (Italia). Dupa ce a beneficiat de o punere in libertate in schimbul unei cautiuni de 5 000 000 ESP (aproape 30 000 de euro), pe care a achitat-o in ziua urmatoare, domnul Melloni a fugit, astfel incat nu a mai putut fi predat autoritatilor italiene.

In 1997, Tribunale di Ferrara a constatat neprezentarea domnului Melloni si a decis ca notificarile ulterioare sa fie efectuate avocatilor pe care acesta ii numise deja. Printr-o hotarare a Tribunale di Ferrara din 2000, confirmata ulterior printr-o hotarare a Corte d’Appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia) din 2003, domnul Melloni a fost condamnat in lipsa la o pedeapsa cu inchisoarea de zece ani pentru bancruta frauduloasa. Printr-o hotarare din 2004, Corte suprema de cassazione (Curtea suprema de casatie, Italia) a respins recursul formulat de avocatii acestuia.

Ca urmare a arestarii acestuia de politia spaniola, domnul Melloni s-a opus predarii sale autoritatilor italiene, aratand ca, in primul rand, in pofida faptului ca in apel a desemnat un alt avocat si i-a revocat pe cei doi anteriori, notificarile au continuat sa fie adresate acestora din urma.

In al doilea rand, acesta a afirmat ca dreptul procedural italian nu prevede posibilitatea de a formula o cale de atac impotriva condamnarilor pronuntate in lipsa, motiv pentru care mandatul european de arestare ar trebui, daca este cazul, sa fie supus conditiei ca Italia sa garanteze posibilitatea de a formula o cale de atac impotriva hotararii.

In septembrie 2008, Audiencia Nacional a decis predarea domnului Melloni autoritatilor italiene in vederea executarii pedepsei care i-a fost aplicata de Tribunale di Ferrara, apreciind ca nu s-a dovedit faptul ca avocatii desemnati de domnul Melloni incetasera sa il reprezinte.

Instanta spaniola a considerat ca dreptul acestuia la aparare fusese respectat, dat fiind ca avusese cunostinta in prealabil de desfasurarea procesului, ca s-a aflat in mod voluntar in situatia de contumacie si ca a desemnat doi avocati pentru reprezentarea si apararea sa, care intervenisera in aceasta calitate in prima instanta, in apel si in recurs, epuizand astfel caile de atac.

Domnul Melloni a introdus o cale de atac impotriva acestei hotarari la Tribunal Constitucional. Acesta din urma intreaba Curtea de Justitie daca decizia-cadru interzice instantelor spaniole sa conditioneze predarea domnului Melloni de posibilitatea revizuirii condamnarii sale.

In concluziile prezentate, avocatul general Yves Bot propune Curtii sa raspunda, in primul rand, ca dispozitia in cauza din decizia-cadru nu permite autoritatii judiciare de executare, in cazurile mentionate in dispozitia respectiva, sa supuna executarea unui mandat european de arestare conditiei ca persoana care face obiectul acestuia sa poata beneficia de rejudecarea cauzei in statul membru care a emis mandatul.

Avocatul general considera ca aceasta concluzie rezulta nu doar din modul de redactare al dispozitiei mentionate, ci si din obiectivele urmarite de legiuitorul Uniunii.

In fata unor incertitudini care erau de natura sa reduca eficacitatea mecanismului de recunoastere reciproca a deciziilor judiciare pronuntate in lipsa, legiuitorul Uniunii a decis sa prevada in mod exhaustiv cazurile in care executarea unui mandat european de arestare emis in scopul executarii unei hotarari pronuntate in lipsa trebuie sa fie considerata ca nu aduce atingere dreptului la aparare.

Acest lucru este incompatibil cu mentinerea posibilitatii ca autoritatea judiciara de executare sa conditioneze predarea unei persoane de revizuirea condamnarii in scopul garantarii dreptului acesteia la aparare, in imprejurari precum cele din speta.

In al doilea rand, avocatul general considera ca aceasta dispozitie este compatibila cu dreptul la un proces echitabil si cu respectarea dreptului la aparare prevazute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, acesta apreciaza ca dispozitia mentionata stabileste conditiile in care persoana interesata trebuie sa fie considerata ca a renuntat in mod voluntar si neechivoc sa se prezinte la proces, astfel incat nu mai poate revendica beneficiul unei rejudecari a cauzei.

In ultimul rand, avocatul general se pronunta cu privire la domeniul de aplicare al articolului 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care prevede ca aceasta nu aduce atingere drepturilor omului recunoscute, in domeniile de aplicare corespunzatoare, prin constitutiile statelor membre.

Potrivit avocatului general, aceasta dispozitie nu poate fi invocata pentru a face sa prevaleze dreptul constitutional national fata de decizia-cadru si a conditiona astfel executarea unui mandat european de arestare de beneficiul unei rejudecari a cauzei in statul membru emitent. Aceasta constatare rezulta din respectarea principiilor preeminentei dreptului Uniunii, aplicarii uniforme si eficiente a dreptului Uniunii in cadrul statelor membre si securitatii juridice.

In plus, avocatul general aminteste ca nivelul de protectie a drepturilor fundamentale nu trebuie sa fie stabilit in abstracto, ci intr-un mod adaptat cerintelor legate de obiectivele urmarite de Uniune.