Contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 după declanșarea procedurii administrative prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 de către moștenitorul fostului proprietar. Constatarea nulității absolute.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Contract de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare

–          nulitate absolută

–          notificare

Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 22

 

            Așa cum rezultă din conținutul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru ca sancțiunea nulității absolute să intervină, este necesar ca actele juridice, de natura celor menționate în text și având ca obiect bunuri imobile – terenuri și/sau construcții, notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanșarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

          În această situație, legiuitorul nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, buna credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității absolute.

          Prin urmare, pentru pronunțarea nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate anterior, pe care norma specială le conține, iar atitudinea subiectivă a părților la încheierea acestor acte juridice, ori principiile aplicabile în materia nulității, ca sancțiune a actelor juridice, nu pot fi invocate.

           

Secția I civilă, decizia nr.1231 din 7 martie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 26.05.2009, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta K.M.J. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., R.A. și C.L. și a solicitat : să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu paraţii de rândul 3-6, și anume:  contractul   de   vânzare-cumpărare   din 11.04.2005 încheiat cu pârâta SC F. SRL cu privire la ap. nr. 5 din imobilul situat în Cluj-Napoca ; contractul de vânzare-cumpărare din 20.07.2007 încheiat cu pârâta F.E. cu privire la ap. nr. 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca; contractul de vânzare-cumpărare din 31.08.2004 încheiat cu pârâtul R.A. cu privire la ap. nr. 14 din imobilul situat în Cluj-Napoca; contractul de vânzare-cumpărare din 17.09.2003 încheiat cu pârâta C.L. cu privire la ap. nr. 25 din imobilul situat în Cluj-Napoca ; să se dispună restabilirea situatei anterioare, prin radierea din CF a înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare nule și reînscrierea dreptului de proprietate asupra apartamentelor indicate mai sus, în favoarea Statului Român.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, art. 36 din Legea nr.7/1996 și, potrivit unei precizări ulterioare, pe dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

La data de 22.11.2008, T.I. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei B. (fostă C.) L., cerere admisă în principiu de instanță.

Prin sentința civilă nr. 2801/2010, Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 774/2010, Tribunalul Cluj a respins  excepţia inadmisibilităţii, a prescripţiei dreptului la acţiune, a lipsei  calităţii procesuale  active a reclamantei, a lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul  Economiei şi Finanţelor și a lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

A admis acţiunea formulată de reclamantă și a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul T.I.

A constatat  nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare  din 11.05.2005 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta SC F. SRL., având ca obiect apartamentul nr. 5 ; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 20.07.2007 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta F.E., având ca obiect apartamentul nr. 9 ; a constatat  nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare  din 31.08.2004  încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâtul R.A., având ca obiect apartamentul nr. 14 și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2003  încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L., având ca obiect apartamentul nr. 25.

A dispus restabilirea situaţiei  de carte funciară prin radierea  înscrierilor făcute în baza  contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus menţionate

Tribunalul a reţinut că imobilele înscrise iniţial în C.F. nr. 4397 Cluj, cu nr. top. 377/2 – compuse din casă din piatră, la parter cu 3 localuri pentru prăvălii, 12 camere, 5 bucătării şi dependinţe, la etajul I cu 13 camere, 3 bucătării şi dependinţe, la etajul II cu 10 camere, 3 bucătării şi curte, în suprafaţă de 318 stj.p. – şi  cu nr. top.377/1 – casă pe strada K., în suprafaţă de 114 stj.p. – au fost proprietatea lui N.C. (văduva lui K.J.), N.M. şi N.M., conform înscrierilor de sub B 4, 7, 8 şi 9 din această carte funciară. În temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilele descrise anterior, aflate în proprietatea antecesoarelor reclamantei, au fost preluate de Statul Român, cu titlu de naţionalizare.

Imobilul cu nr .top. 377/2 a fost dezmembrat la data de 11 iunie 1997 în imobilul cu nr. top. 377/2/1 – teren cu construcţii în suprafaţă de 824 mp. – şi cu nr. top. 377/2/2 – teren curte, în suprafaţă de 321 mp. -, prima parcelă transcriindu-se în C.F. col. 122893 şi C.F. ind. 22894, în favoarea Statului Român. Ca urmare a operaţiunii de apartamentare, au rezultat 29 apartamente, înscrise în CF ind.122894 Cluj-Napoca, printre care și apartamentele nr. 5, 9, 14 și 25, care fac obiectul prezentei acţiuni.

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de reprezentant al Statului Român, a înstrăinat, la data de 17.09.2003, apartamentul nr. 25 din imobilul situat in Cluj-Napoca,  prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta C.L. (ulterior căsătorită B.), în temeiul Legii nr. 112/1995. Acest contract a fost încheiat ca urmare a sentinţei civile nr. 4255/2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta C.L.  și a fost obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament. Apartamentul nr. 25 a făcut apoi obiectul unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, încheiată între pârâta B.L., în calitate de promitentă vânzătoare, și intervenientul T.I., în calitate de promitent vânzător, antecontractul fiind notat în CF.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a mai înstrăinat pârâtului R.A. apartamentul nr. 14 din imobilul situat in Cluj-Napoca,  prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apartamentul nr. 5 din acelaşi imobil a făcut obiectul contractului de asociere din 2.08.2000, modificat prin actele adiţionale din 17.11.2005 și din 30.05.2006, între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi pârâta SC F. SRL. Apartamentul a fost vândut pârâtei prin contractul din 11.04.2005, în temeiul Legii nr. 550/2002 și al HCL nr. 142/2005. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în formă autentică, fiind autentificat de BNP K.A.B. sub nr. 23xx/2006  şi a fost înscris în CF.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 20.07.2007, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca  a înstrăinat pârâtei F.E. apartamentul nr. 9 situat în Cluj-Napoca, contractul fiind încheiat în temeiul Legii 112/1995.

În calitate de succesoare a proprietarilor tabulari, respectiv de nepoată a lui N.C., căsătorită K., de succesoare a surorii sale, N.M., şi în nume propriu, conform actelor de stare civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea imobilelor litigioase, prin notificarea din 26.10.2001, înregistrată la executorul judecătoresc B.M.

Conform borderoului de expediere a actelor, întocmit în data de 26.10.2001 de către acest executor, notificarea a fost trimisă Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul purtând ştampila poştei şi data de 26.10.2001.

Potrivit dispoziţiilor  art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada  deplină în faţa fiecărei autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată unei alte unităţi decât cea care deţine imobilul.

În concluzie, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada  înregistrării la executorul judecătoresc a notificării din 26.10.2001, în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest act normativ  pentru declanşarea  procedurii de restituire.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a lipsei de interes, susținute de pârâți cu motivarea că reclamanta nu  a făcut dovada formulării în termen  a notificării, au fost apreciate de tribunal ca neîntemeiate, față de dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea 10/2001 și de împrejurarea că, potrivit borderoului de expediere a actelor întocmit în data de 26.10.2001 de către executorul judecătoresc, notificarea a fost trimisă Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul purtând ştampila poştei şi data de 26.10.2001.

Excepţia lipsei de interes invocată de pârâta F.E. a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul reținând că reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu, prin notificarea adresată Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca. Prin demersul de faţă, reclamanta urmăreşte întoarcerea apartamentelor în proprietatea Statului Român, astfel încât restituirea în natură să devină posibilă.

Excepţia lipsei de interes în formularea petitului de rectificare de carte funciară, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu motivarea că, deși această cerere se grefează, de regulă, pe cererea în desfiinţare a actului juridic ce a stat la baza înscrierii, rectificarea cărţii funciare nu se realizează automat, fără o cerere în acest sens, aşa cum pretinde pârâtul, susţinerea acestuia fiind contrazisă de prevederile art. 34 şi 36 din Legea nr.7/1996.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost apreciată de tribunal ca fiind ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 4 din Legea nr.10/2001, calitatea procesuală activă a reclamantei rezultă din calitatea sa de fost proprietar al imobilului la data preluării, de  succesibil al foştilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu şi din formularea în termen a notificării, care are efectul repunerii sale în termenul de acceptare a succesiunii, fără a mai fi necesar să dovedească acceptarea  succesiunilor după foştii proprietari tabulari, în termenul de 6 luni de la deschiderea acestora.

Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu argumentul că, deşi nu are personalitate juridică, având în vedere  prevederile art. 23 din Legea nr. 215/2001 și ale art. 41 C.p.c., consiliul local poate sta în judecată în calitate de pârât.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă, ca nefondată. Chemarea în judecată a acestui pârât a fost ocazionată de petitul având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, Statul Român apărând înscris în CF 4937 Cluj sub B 11. Prin restabilirea situaţiei anterioare de carte  funciară,  acest drept ar redeveni actual, iar prin raportare la dispozițiile art. 20 şi ale art. 36  din Legea nr.7/1996,  calitatea procesuală a acestui pârât este evidentă.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta F.E., a fost respinsă de tribunal, ca nefondată, instanța reținând că acțiunea reclamantei în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr.10/2001, astfel încât nu-i este aplicabil termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr.10/2001, ci termenul prevăzut de art. III din Titlul I al Legii nr.247/2005. Acest termen a fost respectat în speţă, întrucât reclamanta a luat la cunoştinţă despre încheierea contractelor a căror desfiinţare o solicită numai în anul 2009, când Primăria Municipiului Cluj-Napoca le-a depus la dosarul Tribunalului Cluj.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta B.L., nu este o excepţie propriu-zisă, ci este o apărare de fond, care nu se verifică însă, având în vedere că reclamantei i s-a stabilit deja, prin hotărâri judecătoreşti definitive, îndreptăţirea la măsuri reparatorii pentru 25 din cele 29 de apartamente din aceeaşi clădire. Or, aceasta înseamnă că, implicit, s-a recunoscut deja caracterul abuziv al preluării imobilului.

Cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată, față de dispoziţiile  art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În speţă, contractele a căror desfiinţare s-a solicitat au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înainte de soluţionarea notificării formulată în termen de reclamantă pentru restituirea în natură a întregului imobil preluat de stat. Prin urmare, aceste contracte sunt lovite de  nulitate absolută.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoştinţă despre depunerea notificării, întrucât, spre deosebire de situaţiile la care se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, în cazul înstrăinărilor ce intră sub incidenţa  art. 21 din Lege, buna credinţă a cumpărătorilor nu înlătură sancţiunea nulităţii.

În temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, tribunalul  a dispus restabilirea situaţiei  de carte funciară, prin radiere înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus menţionate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii şi intervenientul accesoriu.

Prin decizia civilă nr. 274 A din 22.11.2011, Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul apelant, pentru lipsa calității procesuale pasive. A respins, ca nefondate, apelurile celorlalți pârâți și pe cel al intervenientului accesoriu și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente :

Așa cum rezultă din răspunsul executorului judecătoresc şi din actele anexate, precum şi din răspunsul pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca la interogatoriu, reclamanta a formulat două notificări în aceeaşi zi: una cu nr. xx43din 26.10.2001, având ca obiect imobilul situat pe str. C.T. nr. 72-112, ce nu constituie obiect al prezentului litigiu, notificare a cărei primire pârâtul o recunoaşte, și una cu nr. xx44 din 26.10.2001, având ca obiect imobilul înscris în CF 4397 Cluj cu nr. top. 377/2.

În condiţiile în care ambele notificări au fost trimise în aceeaşi zi, aşa cum rezultă din borderoul purtând ştampila poştei din data de 26.10.2011, reclamanta nu este în culpă pentru neînregistrarea uneia dintre acestea în evidenţele instituţiei căreia i-a fost adresată, notificarea fiind trimisă în termenul prevăzut de lege.

Pârâţii au invocat împrejurarea că notificarea se referă la imobilul situat în  str. P.U. nr. 12, iar ei au cumpărat apartamente din imobilul situat la alt număr administrativ, respectiv la nr. 13. În realitate, aşa cum rezultă din cuprinsul CF 4397 Cluj, parcela cu nr. top. 377/2, pentru care reclamanta a formulat notificare, era situată în str. P.U. nr. 12, conform înscrierii din cartea funciară. Ulterior, prin schimbarea numărului administrativ, a dobândit nr. 13, iar o parte – cuprinzând terenul şi construcţia aferentă – a fost transcrisă în CF col. 122893 Cluj şi în cărţile funciare individuale ale apartamentelor ce compun imobilul, evidenţiate în cuprinsul cărţii colective.

Buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor este irelevantă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referindu-se la contracte încheiate anterior intrării în vigoare a legii speciale de restituire. În ceea ce priveşte contractele încheiate după această dată, nu se aplică principiile generale ale nulităţii, ci dispoziţiile legii speciale, care prevăd doar că nu pot fi înstrăinate imobilele pentru care au fost formulate notificări, până la soluţionarea acestora.

Nu este vorba de un drept la un bun  în sensul art. 1 din Protocolul 1, întrucât chiriaşii nu sunt protejaţi prin legea specială de restituire, ei neavând drept de cumpărare, pentru a deveni proprietari, în condiţiile formulării unei notificări.

Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca are calitate procesuală pasivă şi capacitatea de a sta în justiţie ca pârât în condiţiile art. 41 alin. (2) C.p.c., fiind vânzător în contractele a căror nulitate se cere.

Apelul Statului prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, întrucât, deşi se dispune restabilirea situaţiei anterioare, în sensul de a fi reînscris dreptul de proprietate al Statului Român, anterior anului 1990, imobilul era în folosinţa Sfatului Popular al Oraşului Cluj,  aşa cum rezultă din cuprinsul CF nr. 4397 Cluj, înscrierea de sub B12. Acesta a fost motivul pentru care a putut fi înstrăinat de consiliul local, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., B. (fostă C.) L., R.A. şi intervenientul T.I.

        1. Prin recursul declarat, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a formulat următoarele critici:

Nu este legală soluția de respingere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a recurentului, față de prevederile art. 21 și art. 23 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Așa cum rezultă din aceste dispoziții legale, consiliul local nu poate sta în judecata ca pârât, întrucât nu este titular al drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raportul de drept în litigiu, neavând capacitate de folosinţă. Această capacitate de folosință aparţine, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001,  unităţii  administrativ teritoriale.

Recurentul susține că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat în cauză dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Sancţiunea nulităţii absolute devine aplicabilă doar în cazul existentei unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situaţie neîndeplinită în speţă.  Atâta timp cât nu a fost  declanşată procedura de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, cât nu a fost emisă o dispoziţie în temeiul acestei legi, nefiind stabilită nici eventuala calitate de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, nu se poate solicita constatarea nulităţii absolute o contractelor de  vânzare-cumpărare.

Împrejurarea, reținută de instanţa de apel, că ambele notificări au fost trimise în aceeaşi zi, nu acoperă culpa reclamantei pentru neînregistrarea şi celei de-a doua notificări de care se prevalează. Mai mult, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 4255/2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, imobilul nu a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001, proprietar fiind Statul Român în administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.

În plus, vânzarea făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu loveşte de nulitate și actul subsecvent, principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”, care guvernează efectul nulităţii față de terţi, fiind înlăturat de buna credinţă a acestora. Prin urmare, cel ce dobândeşte dreptul de proprietate cu titlu oneros şi de bună credinţă, nu mai poate fi evins.

În consecință, atâta timp cât unitatea deţinătoare nu a fost învestită cu soluţionarea notificării de care se prevalează reclamanta, contractele de vânzare-cumpărate au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind astfel, incidente sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 21 alin (5) din Legea nr. 10/2001 și interdicţia de înstrăinare reglementată prin acest text de lege.

Recurentul mai arată că reclamanta nu face dovada calităţii de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

            2. Pârâta SC F. SRL critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive:

Nici la data încheierii contractului de asociere nr. 11xx/2000, nici la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 3x/2005, şi nici la data încheierii contractului în formă autentică, niciuna din părţile contractante – recurenta şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca – nu au avut cunoştinţă despre intenţia fostei proprietare tabulare de a revendica imobilul. Notificarea înregistrată la B.E.J M.B. sub nr. xx44 din 26.10.2001 nu a fost niciodată înregistrată la unitatea deţinătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Ca urmare, contractul de vânzare cumpărare nr. 3x/2005 s-a încheiat cu respectarea tuturor poziţiilor legale în vigoare precum şi cu stricta respectare a procedurii prevăzută de lege pentru vânzarea acestor spaţii aflate în proprietatea statului.

Sancţiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în cauză. Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această sancțiune este aceea de a împiedica modificarea situaţiei juridice a imobilului ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 și care face obiectul procedurilor administrative şi, după caz, judiciare de restituire, sub aspectul indisponibilizării acestuia.

Art. 22 alin. (4) din Legea nr.10/2001 nu este incident în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001. Art. 22 alin. (4) se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândeşte dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripţie și făcând dovada deplină în ceea ce priveşte respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1). O astfel de notificare, deşi cu dată certă, fără a fi însă şi înregistrată la Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, nu poate, în mod obiectiv, investi unitatea deţinătoare cu soluţionarea ei.

Instanţa de apel consideră în mod injust că este lipsită de relevanţă împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoştinţă despre depunerea notificării. Este, astfel, lipsită de orice efecte juridice buna credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului, precum şi eroarea comună în care acestea s-au aflat.

Nu se poate ignora incidenţa condiţiilor erorii comune şi invincibile (error comunis facit ius), ca mijloc originar de dobândire a dreptului de proprietate. Sub acest aspect, este relevantă și trebuie supusă analizei buna credinţă a părţilor la încheierea actului juridic a cărui anulare se solicită, chiar dacă sancţiunea este prevăzută de o lege specială.

Trei condiţii trebuiesc întrunite cumulativ pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept: să existe o eroare comună şi invincibilă (a), subdobânditorul să fie de bună credinţă (b) şi actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul de bună credinţă să fie cu titlu oneros (c).

Eroarea comună şi invincibilă constă în percepţia tuturor părţilor, respectiv atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorului asupra lipsei vreunei cereri de restituire a imobilului ce a făcut obiectul vânzării.

Primăria Municipiului Cluj Napoca nu a fost investită cu soluţionarea vreunei cereri de restituire nici înainte, nici după expirarea termenului de decădere prevăzut în art. 22 alin. (1), astfel că imobilul situat în municipiul Cluj Napoca, nr. 13 a rămas în percepţia părţilor ca fiind în proprietatea Statului Român şi administrarea Consiliului Local al Mun. Cluj Napoca, liber de orice sarcini.

Eroarea comună şi invincibilă creată rezultă din probaţiunea administrată în faţa primei instanţe, răspunsul la interogatoriile luate Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca prin primar, precum şi imposibilitatea reclamantei intimate de a face dovada înregistrării notificării nr. xx44 din 26.10.2001 la Primăria Municipiului Cluj Napoca.

Buna credinţă a recurentei, în calitate de cumpărător, cât şi al pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca este prezumată de lege şi rezultă din probaţiunea administrată: răspunsurile la interogatoriile luate părţilor, lipsa vreunui demers din partea reclamantei precum şi încheierea vânzării printr-o procedură publică şi cu respectarea prevederilor legale, a  Legii nr. 550/2002.

Actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor a fost cu titlu oneros. Preţul vânzării apartamentului nr. 5 cu cote părţi aferente a fost stabilit prin negociere directă, prin luarea în considerare a gradului de uzură, precum şi a investiţiilor efectuate, conform dispoziţiilor Legii nr. 550/2002 și a fost achitat integral, astfel cum rezultă din adeverinţa emisă de Municipiul Cluj Napoca Direcţia Economică.

În sensul jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri poate acoperi atât bunurile actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a stabilit în mai multe cauze faptul că exigenţele art. 1 al Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în  al cumpărătorului de  bună-credinţă.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.p.c., raportat la Legea nr. 550/2002 și la Legea nr. 10/2001.

3. Prin recursul declarat, pârâta F.E. a susținut următoarele critici:

Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prevalându-se de notificarea nr. xx44/2001 expediată către consiliul local, fără a exista vreo dovadă că notificarea a fost  comunicată acestei autorități. Mai mult, în evidentele consiliul local nu s-a întocmit vreun dosar de revendicare cu privire la acest imobil, care figura, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ca imobil nerevendicat, liber de sarcini şi notări în cartea funciară.

În contextul acestei stări de fapt, pârâtul consiliul local a fost de totală buna-credinţă,  contractele de vânzare-cumpărare fiind legal încheiate.

Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950.

Ca temei legal în promovarea acţiunii introductive, reclamanta invocă prevederile Legii nr. 10/2001, deci, implicit şi art. 45 din acest act normativ. Buna credință a recurentei este dovedită, iar dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost respectate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru a preveni încheierea actelor de înstrăinare, reclamanta avea obligaţia de a notifica toți chiriaşii, pentru a nu cumpăra apartamentele pe care le deţineau în baza contractelor închiriere.

4. Pârâta B.L.. a formulat următoarele critici:

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

            În susținerea acestei excepții, recurenta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada că este unica moștenitoare a proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu.

            Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că, atâta timp cât nu a fost declanșată procedura administrativă prealabilă și obligatorie, prin înregistrarea în termen legal a notificării la unitatea deținătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care-și întemeiază cererea.

            Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că, în cauză, nu are nici un fel de relevanță buna credință. Așa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, buna credință nu are relevanță în constatarea nulității absolute doar în situația prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.10/2001. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

            S-a  mai arătat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr.112/1995, iar la momentul vânzării, bunul nu figura pe lista imobilelor revendicate, aspect care reiese și din sentința civilă nr. 4255/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să încheie cu recurenta contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

            Recurenta nu a cunoscut intenția reclamantei de a revendica imobilul, până la data citării în prezentul litigiu. Nu a fost notificată de reclamantă nici anterior, nici ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce dovedește buna sa credință în perfectarea actului de vânzare-cumpărare.

            În plus, nulitatea vânzării făcută de un proprietar aparent nu duce la nulitatea actului subsecvent cu titlu oneros, încheiat de un dobânditor de bună credință.

            Recurenta a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr.10/2001, reclamanta fiind îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent.

            Cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art.304 pct. 8 și 9 C.p.c.:

5. Prin recursul declarat, pârâtul R.A. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive:

Deşi intimata a înregistrat la biroul executor judecătoresc notificarea cu nr. xx44 din 26.10.2001, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, reprezentanții Consiliul Local al Municipiului Cluj nu au comunicat că ar exista o notificare în sensul Legii nr.10/2001, deoarece această notificare nu a fost niciodată înregistrată în evidențele consiliului local.

Atât cumpărătorul cât și vânzătorul au fost de bună-credință, ambii având convingerea că imobilul este liber de orice sarcini. Nu exista nicio probă care să dovedească contrariul, iar dispoziţiile art.22 din Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă, care se declanşează printr-o notificare înregistrată de persoana îndreptăţită la deţinătorul imobilului, în speţă Consiliul Local al Municipiului Napoca.

Intimata nu a făcut dovada înregistrării notificării la unitatea deţinătoare, nu deţine un număr de înregistrare al notificării emis de autoritatea competentă sau de vreo altă instituţie abilitată a statului, deşi sarcina probei în acest sens îi revenea cu precădere.

            6. Prin recursul declarat, intervenientul T.I. a formulat următoarele critici:

Decizia Curţii de Apel Cluj este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin.(5) din Legea 10/2001, ci ale art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

În cauză trebuie aplicat principiul aparenţei în drept, ce protejează subdobânditorul de bună credinţă, acesta fiind în concordanţă cu exigenţele art. l din Protocolul nr. l, impunându-se respectarea principiului securităţii raporturilor juridice nu doar în cazul fostului proprietar, ci şi în acela al cumpărătorilor de bună credinţă.

Este real că există o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în dosarul nr.xx/117/2008 al Tribunalului Cluj, dar prin acea hotărâre s-a dispus restituirea în favoarea reclamantei doar a apartamentelor libere, iar pentru cele vândute, ce au făcut obiectul acelui dosar, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Chiar dacă o instanţă de judecată a stabilit că reclamanta poate beneficia de prevederile Legii nr.10/2001 deoarece nu ar putea să-i fie imputat acesteia faptul că executorul judecătoresc nu a comunicat notificarea înregistrată, acest lucru nu poate influenţa soluţia din acest dosar, deoarece în cauză trebuie analizate condiţiile în care s-au încheiat contractele de vânzare cumpărare a căror anulare s-a solicitat.

Instanţa de apel nu a verificat dacă notificarea a fost primită de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, luând în considerare doar copia unui borderou trimis de executorul judecătoresc, fără să existe dovada de comunicare a notificării şi fără să existe dovada că acea notificare a ajuns la unitatea deţinătoare a imobilului, căreia se presupune că ar fi fost adresată.

Curtea de apel a interpretat probele în mod greșit, pentru a dispune anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în mod legal, încercând să sugereze că este culpa vânzătorului că nu a înregistrat notificarea pentru imobilul în litigiu sub un număr distinct, faţă de dosarul privitor la imobilul de pe str. C.T.

Pe de altă parte, din notificarea de care se prevalează reclamanta nu rezultă imobilul pe care îl solicită. Or, art.22 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 specifică faptul că notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil a cărui restituire se cere, prevedere reiterată şi în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

 Se observă din notificare că reclamanta a identificat eronat imobilul atât din punct de vedere al situării administrative, cât și din cel al situației de carte funciară.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamanta poate să invoce prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În interpretarea acestui articol, procedurile administrative și judiciare trebuie să fie efective, în sensul că atât unitatea deţinătoare cât şi chiriaşii sau terţii să cunoască că acest imobil este revendicat.

Din toate probele din dosar rezultă că, în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L., sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr.10/2001 care arată că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr.112/1995 persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Toate circumstanţele cauzei conduc la ideea valabilităţii depline a contractului de vânzare-cumpărare din17.09.2003, nefiind incident nici un motiv de nulitate. Imobilul a fost înstrăinat cu bună credinţă, bună credinţă care reiese din necomunicarea notificării și din lipsa oricărei informaţii despre o revendicare a acestui imobil.

În plus, buna credinţă este prezumată de legislaţia civilă, revenind reclamantei sarcina de a dovedi că pârâţii au fost de rea credinţă, primind notificarea şi cunoscând că imobilul a fost revendicat. Or, o astfel de probă nu s-a făcut.

Nici motivul de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, invocat de reclamantă prin precizarea la acţiune depusă la dosarul de fond, nu este întemeiat. Astfel, reclamanta invocă nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare raportat la dispoziţiile art.10 alin.(2) din Legea nr. 112/1995, deși art.10 alin.(2) din Legea nr.112/1995 a fost modificat anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, prin art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul Oficial al României nr.616/2000.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C.p.c. şi grupând criticile care se regăsesc în recursurile declarate în cauză pentru a le răspunde prin considerente comune, Înalta Curte a reţinut următoarele:

            Prin motivele de recurs ale tuturor pârâților este invocată greșita interpretare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr.10/2001 sub mai multe aspecte și anume:

a. Recurenții au susținut că sancţiunea nulităţii absolute devine aplicabilă doar în cazul existenței unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situaţie neîndeplinită în cauză, deoarece nu a fost emisă o dispoziţie în temeiul acestei legi, nu a fost stabilită calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu și nici nu s-a probat înregistrarea notificării formulate pentru imobilul în litigiu în evidențele Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândeşte dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripţie și făcând dovada deplină în ceea ce priveşte respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1).

b. Recurenții au susținut greșita interpretare a prevederilor acestui articol și pentru faptul că, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel ar fi trebuit să respingă cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare deoarece părțile contractante au fost de  bună-credință (susținere întemeiată pe argumente vizând necomunicarea de către reclamantă a notificării către vânzători și cumpărători, pe considerentele sentinţei civile nr. 4255/2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit cărora imobilul nu a fost revendicat) și este aplicabil principiul erorii comune și invincibile (recurenții indicând probele care susțin existența unei erori comune în cauză).

Criticile nu sunt fondate.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (…) bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

            Din cuprinsul normei citate, rezultă, într-adevăr, că sancțiunea nulității absolute intervine numai în cazul înstrăinărilor bunurilor imobile notificate, efectuate după declanșarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

            Însă, contrar celor susținute de recurenți, în cauză, o astfel de procedură administrativă cu privire la imobilul în litigiu a fost declanșată.

            Astfel, la data de 26.10.2001, la Biroul Executorului Judecătoresc M.B., a fost înregistrată notificarea formulată de reclamantă, având ca obiect imobilul în cauză.

            Instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate că această notificare a fost comunicată pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca.

Susținerile formulate de recurenți în sensul neînregistrării notificării în evidențele acestui pârât vizează situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C.p.c., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C.p.c. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct.112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În plus, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru declanșarea procedurii administrative, formulând în termen o notificare cu privire la imobilul în litigiu, pe care a înregistrat-o la executorul judecătoresc. Pretinsa neînregistrare a acestei notificări (comunicată de executor, potrivit considerentelor instanței de apel, fundamentate pe dovezile administrate) în evidențele entității deținătoare nu poate fi imputată reclamantei și nu poate prejudicia drepturile de care aceasta beneficiază.

Dacă, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) din Legea nr.10/2001, notificarea înregistrată face dovada în fața oricărei autorități a respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, cu atât mai mult, ea face dovada declanșării procedurii administrative de restituire.

            Prin urmare, în verificarea legalității interpretării art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate, Înalta Curte pornește de la premisa că acest articol este incident în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată reprezentându-l pretențiile reclamantei de constatare a nulității absolute a unor acte juridice în legătură cu imobilul care a făcut obiectul unei notificări și care a fost înstrăinat ulterior declanșării procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.

            b. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

            Așa cum rezultă din conținutul acestui articol, pentru ca sancțiunea nulității absolute să intervină este necesar ca actele juridice, de natura celor menționate în text și având ca obiect bunuri imobile – terenuri și/sau construcții, notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanșarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

            Legiuitorul nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, buna credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității absolute.

            Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că atitudinea subiectivă a părților la încheierea actelor juridice, ori principiile aplicabile în materia nulității, ca sancțiune a actelor juridice, nu sunt incidente în cauză. Pentru pronunțarea nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2991 trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate anterior, pe care norma specială le conține.

            Pe cale de consecință, Înalta Curte nu a analizat acele motive de recurs și argumentele care le susțin și care vizează buna credință a părților, principiul aparenței de drept, eroarea comună ori efectele nulității actului principal asupra actului oneros, subsecvent, încheiat cu bună credință.

Din aceleași motive nu au fost analizate nici susținerile formulate de recurenta SC F. SRL vizând buna sa credinţă la încheierea actului juridic, rezultată din încheierea vânzării printr-o procedură publică şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 550/2002.

            În plus, față de criticile comune menționate anterior, Consiliul Local al Municipiului Cluj – Napoca a invocat nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita soluționare a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a recurentului și pentru interpretarea eronată a prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care recurentul susține că reclamanta nu face dovada calităţii de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (această din urmă critică regăsindu-se și în recursul declarat de pârâta B.L.).

            Criticile nu sunt fondate.

            Cât timp, recurentul apare drept parte în contractele a căror nulitate se cere a fi constatată în cauză, și față de prevederile art. 41 alin. (2) C.p.c., în mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

            Recurenta a făcut dovada, prin actele de stare civilă că este moștenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu: N.K. (născută S.C.), N.S. și K.K. (născută N.).

Așa cum rezultă din certificatele de deces nr. xxx26 și nr. xxx25 N.S. și N.K. (căsătorită K.) au fost copii lui N.G. și N.K. (născută S.K.). Reclamanta este fiica lui N.S., astfel cum rezultă din certificatul de naștere nr. 77xx/1934.

În conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr.10/2001, persoana care înţelege să uzeze de procedura reglementată prin acest act normativ trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi, eventual, a calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar. Acest text se coroborează cu cel al art. 3 alin. (1) lit. a) şi al art. 4 alin. (2) din Legea nr.10/2001 potrivit cu care sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada calității de moștenitor se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia succesiuni care permit această dovadă prin acte de stare civilă.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge criticile formulate prin motivele de recurs depuse de pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj – Napoca și B.L., vizând nerespectarea prevederilor art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește calitatea reclamantei de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu.

Prin recursul declarat, pârâta F.E. a susținut că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr.92/1950.

            Critica nu este fondată.

Valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998 care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaționale la care Romania era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Or, Constituţia din anul 1948 – sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950 – prevedea în art.11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naţionalizării şi care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naţionalizare menţionat.

Tot astfel, art. 8 din Constituţia în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege. Textele constituţionale ulterioare, inclusiv art.11, erau prevederi de excepţie de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietăţii, permiţând pierderea dreptului de proprietate prin naţionalizare. Însă, excepţiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art.11, este nelegală.

Nu în ultimul rând, Decretul nr.92/1950 încălca dispoziţiile art.480 C.civ., astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naşte în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

            Recurenții F.E., B.L. și T.I. au formulat, în temeiul art. 304 pct. 9 C.p.c., și critici legate de aplicarea ori interpretarea eronată a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

            Aceste critici nu pot fi primite de instanța de recurs deoarece dispozițiile legale menționate nu au reprezentat cauza acțiunii civile formulate în cauză, reclamanta neînțelegând să-și întemeieze pretențiile pe dispozițiile art. 45 alin. (2) C.p.c. Prin urmare, orice susțineri legate de modul în care instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze și să aplice aceste prevederi legale nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

            Prin recursurile formulate, pârâta SC F. SRL și intervenientul T.I. au susținut nelegalitatea deciziei recurate și pentru nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în ceea ce privește drepturile cumpărătorului de bună credință și securitatea raporturilor juridice.

            Înalta Curte a analizat numai criticile formulate în acest sens de recurenta SC F. SRL deoarece, față de natura cererii de intervenție formulată – aceea de intervenție accesorie – și de dispozițiile art. 49 alin. (3) C.p.c. și art. 56 C.p.c., în lipsa unor critici similare în recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit – pârâta B.L. – , intervenientul accesoriu T.I. nu a sesizat în mod legal instanța de recurs cu analiza acestor susțineri.

            Prin decizia pronunțată, nu au fost încălcate normele convenționale europene și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea principiul securității raporturilor juridice și analiza noțiunii de „bun” în sensul celor menționate prin motivele de recurs au fost realizate de instanța europeană în cauze având ca obiect acțiuni în revendicare, în care ambele părți se prevalau de existența unui bun, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

            În cauză însă, pârâții nu pot invoca norma europeană în sensul indicat  prin motivele de recurs, cât timp Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale părților. Acestea nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului lor de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului. Altfel spus, art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a obţine un bun.

            Or, pentru considerentele anterior expuse, recurenta nu putea deveni titulara unui drept de proprietate asupra imobilului pe care l-a cumpărat și, pe cale de consecință, nu se poate nici prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

            Având în vedere prevederile art. 49 alin. (3) C.p.c. și art. 56 C.p.c. menționate anterior, Înalta Curte nu a analizat acele critici formulate prin recursul declarat de intervenientul accesoriu Timiș Ionel vizând nerespectarea prevederilor art. 22 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește identificarea imobilului în litigiu, aplicarea și interpretarea art. 10 alin. (2) din Legea nr.10/2001 și a art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000, câtă vreme recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit nu cuprinde, la rândul său, astfel de critici.

Nu este fondată nici susținerea formulată de recurenta B.L. vizând aplicarea în cauză a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr.10/2001,

Textul menționat reglementează natura măsurilor reparatorii ce se pot acorda foștilor proprietari, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea Legii nr.112/1995, ipoteză care, însă nu se regăsește în cauză.

Înalta Curte a constatat că celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C.p.c., astfel încât nu este legal învestită cu analizarea lot. Totodată a constatat că, deși recurenta B.L. a indicat în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 C.p.c., hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, pe schimbarea naturii ori  a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.

Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.p.c. nu poate fi primit.

            În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate.