Contracte de vânzare-cumpărare succesive încheiate cu privire la acelaşi bun. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Invocarea relei-credinţe a părţilor. Sancţiunea aplicabilă – Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în constatare nulitate absolută
– contract de vânzare-cumpărare
– administrator
C. civ., art. 948, art. 966, art. 968
Legea nr. 31/1990, art. 70 alin. (1), art. 143, art. 145
Contractul încheiat de societatea reclamantă prin administrator este valabil în raport de art. 948 C. civ. în lipsa incidenţei ipotezei art. 143 din Legea nr. 31/1990, iar succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior cu privire la acelaşi bun nu este de natură, prin simpla ei existenţă, să înfrângă prezumţia de existenţă şi liceitate a cauzei fiecăruia dintre contractele a căror nulitate absolută se cere să se constate, instituită de art. 967 alin. (2) C. civ., art. 966 C. civ. nefiind deci încălcat la momentul încheierii lor.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 239 din 29 ianuarie 2013
Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil
Prin sentinţa nr. 159 din 26 ianuarie 2010, Tribunalul Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA Braşov ca nefondată.
Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei că reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a patru contracte de vânzare-cumpărare succesive privind acelaşi bun imobil, încheiate în februarie 2000, 19 decembrie 2001, 15 decembrie 2003 şi respectiv 21 aprilie 2005 şi radierea drepturilor de proprietate.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 658 din 23 februarie 2000 prin care reclamanta SC P. SA a vândut pârâţilor G.V. şi G.F. imobilul construcţii şi terenuri de 3763,21 mp, înscris în CF 93 Hărman, s-a reţinut a fi perfect valabil, el fiind încheiat cu respectarea art. 143 din Legea nr. 31/1990, valoarea bunului nedepăşind jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii pentru a fi necesară aprobarea adunării generale.
Cauza de nulitate pentru acest prim contract nesubzistând s-a reţinut de prima instanţă că, pe cale de consecinţă, nu subzistă nici nulitatea absolută a celorlalte contracte de vânzare-cumpărare, relaţiile apropiate între persoanele care au încheiat contractele neconstituindu-se într-o cauză de nulitate absolută a acestora.
Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, prin decizia nr. 16 din 21 februarie 2012, subsecventă deciziei de casare nr. 2644/2011 a Înaltei Curţi prin care s-a admis recursul declarat de reclamanta SC P. SA Predeal împotriva deciziei nr. 92 din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, Secţia comercială, întrucât nu a răspuns exigenţelor art. 261 C. proc. civ., fiind motivată lacunar, a respins excepţiile de prematuritate a acţiunii, prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei de interes invocată de intimaţii-pârâţi şi pe fond a admis apelul declarat de reclamantă.
În consecinţă, instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa, a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată şi în formă autentică încheiat între reclamanta SC P. şi pârâţii G.F. şi G.V. având ca obiect activul „Ferma H.” în suprafaţă de 3763,21 mp şi teren aferent, autentificat la 23 februarie 2000, precum şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 19 decembrie 2002 încheiat între pârâţii G.F. şi G.V. şi pârâta SC T.I.C. SRL Braşov, a contractului încheiat între SC T.I.C. SRL Braşov şi pârâta H.V. autentificat la 15 decembrie 2003 şi a contractului încheiat între pârâta H.V. şi pârâţii P.D. şi P.C.M. autentificat la 21 aprilie 2005 cu privire la acelaşi imobil.
S-a dispus prin aceeaşi decizie şi radierea dreptului de proprietate a dobânditorilor succesivi din Cartea Funciară, intimaţii-pârâţi fiind obligaţi la 12.920 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel, prezentând succesiunea contractelor de vânzare, a reţinut că pârâtul P. este de totală rea-credinţă prin faptul că a urmărit constant să-şi apropie bunul încheind în calitate de administrator al reclamantei contractul de vânzare-cumpărare, mai întâi prin înscris sub semnătură privată, apoi în formă autentică, în lipsa unei hotărâri a Consiliului de Administraţie, contract, în consecinţă, nul absolut.
Aceasta deoarece, potrivit Legii nr. 31/1990, art. 70, administratorului îi este permisă încheierea oricărei operaţiuni în limitele legii şi statutului societăţii, însă în statutul societăţii nu se regăseşte atribuţia administratorului de a dispune de activele societăţii, caz în care înstrăinarea trebuia autorizată de adunarea generală ordinară conform art. 111 alin. (2) lit. f) din lege şi, cum o asemenea hotărâre AGA nu a existat, încălcarea acestor dispoziţii imperative atrage nulitatea absolută a actului astfel încheiat.
S-a înlăturat motivarea că potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990 pârâtul avea posibilitatea să înstrăineze bunul, întrucât nu s-a făcut nicio dovadă a valorii contabile a imobilului ca să fie aplicabil textul, reţinându-se că, oricum, nulitatea n-ar putea fi acoperită chiar dacă valoarea imobilului s-ar situa sub pragul valorii-contabile, modul de ieşire a bunului din patrimoniul reclamantei fiind ilicit.
La momentul transferului dreptului de proprietate către pârâta SC T.I.C. SRL pârâtul P. era atât administratorul reclamantei SC P. cât şi al acestuia.
S-a susţinut, de asemenea, ca pârâţii G. sunt şi ei, la rândul lor, de rea-credinţă, reţinând că au vândut imobilul către SC T.I.C. SRL. Conform facturilor se creează aparenţa plăţii unui preţ, pentru ca, apoi, să intervină compensarea cu contravaloarea pompelor de benzină. Nici pârâta H.V. nu poate invoca buna-credinţă faţă de împrejurările menţionate.
S-a concluzionat în sensul că imobilul a ieşit fraudulos din patrimoniul reclamantei, cu încălcarea normelor imperative ale legii cu scopul de a intra în patrimoniul pârâţilor P., incidente fiind art. 948, 966 şi 968 C. civl.
În contra deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii G.F. şi G.V., H.V., P.C.M., P.D.L şi SC T.I.C. SRL Braşov.
Recurenţii G.F., G.V. şi H.V. nu au timbrat recursul, cu privire la acesta urmând a se face aplicarea art. 20 din Legea nr. 147/1996 şi a anula recursul ca netimbrat.
Recurenta-pârâtă SC T.I.C. SRL şi recurenţii-pârâţi P.D. şi P.C.M., deşi au formulat cereri distincte, criticile, în esenţă, sunt comune având în vedere poziţia procesuală comună faţă de decizia atacată şi considerentele acesteia, motiv pentru care se va face o evocare şi o examinare comună a acestora.
Criticile de nelegalitate sunt încadrate, global, în situaţiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., acestea fiind:
– motivarea lacunară şi contradictorie a excepţiilor prematurităţii, prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei de interes;
– motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii, pe fond;
– încălcarea principiului tantum devolutum şi a art. 292 C. proc. civ. prin precizarea acţiunii în apel în primul ciclu procesual, după depunerea întâmpinării;
– nu s-a dovedit cauza de nulitate pretins nelicită, fiind îndeplinite condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. şi respectiv prin Legea nr. 31/1990;
– singurul temei în precizarea acţiunii este art. 132 din Legea nr. 31/1990, care se referă la nulitatea hotărârii AGA, iar obiectul acţiunii este nulitatea unor contracte de vânzare-cumpărare;
– dispoziţiile Legii nr. 31/1990 au fost respectate, înlăturarea prevederilor art. 143 din lege, întrucât nu ar fi făcută dovada valorii imobilului, este nelegală ca şi soluţia pronunţată, valoarea imobilului rezultând din toate actele contabile, iar acţiunea în nulitate a fost promovată la 9 ani de la încheierea primului contract;
– înstrăinarea activului a fost hotărâtă de consiliul de administraţie prin hotărârea nr. 6/1999, iar AGA din 15 martie 2000 a aprobat raportul cenzorilor privitor la bilanţul din anul 1999 şi a dat descărcare de gestiune administratorului;
– interdicţiile prevăzute de art. 145 din Legea nr. 31/1990 referitoare la rude şi afini nu sunt incidente în speţă, fiind de strictă interpretare;
– preţul a fost încasat, procesul-verbal de compensare şi factura vânzărilor pompelor de către reclamantă la un preţ superior preţului vânzării făcând această dovadă;
– Legea nr. 52/1994 şi Regulamentul nr. 2/1996 CNVM nu au incidenţă în cauză, nefiind aplicabile activului din patrimoniul societăţii;
– contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 2005 este încheiat cu respectarea prevederilor legale, preţul fiind achitat prin contractarea unui împrumut;
– radierea din cartea funciară s-a dispus fără a fi citată Banca Transilvania SA titular al dreptului de ipotecă asupra imobilului;
Recurenta SC T.I.C. SRL a invocat greşita reţinere de către instanţa de apel a relei sale credinţe prin simplul fapt că părţile contractante „se cunoşteau”.
– imobilul a intrat în proprietatea sa prin achitarea preţului de 215.000.000 lei;
– buna-credinţă se prezumă conform art. 1899 alin. (2) C. civ., iar în cauză nu s-a făcut dovada unei cauze de nulitate conform art. 966 C. civ.;
– conform principiului relativităţii actul juridic produce efecte numai între părţile contractante, nulitatea unei dobândiri anterioare nefiind opozabilă subdobânditorilor de bună-credinţă;
– s-au încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deşi reclamanta nu a solicitat rectificarea înscrisurilor în cartea funciară s-a dispus radierea dreptului de proprietate al tuturor proprietarilor tabulari.
Intimata-reclamantă SC P. SA a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a susţinut că prin decizia atacată au fost corect soluţionate excepţiile prematurităţii acţiunii în raport de art. 7201 C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă extinctiv, cât şi excepţia lipsei de interes prin restituirea preţului reactualizat reclamanta nu ar suferi un prejudiciu deoarece acesta faţă de bun a fost derizoriu. Pe fondul cauzei, intimata a criticat sentinţa şi a solicitat menţinerea deciziei în raport de prevederile Legii nr. 54/1998, acţiunile societăţii reclamante fiind tranzacţionate pe piaţa RASDAQ, şi prevederile din Legea nr. 31/1990, art. 113 şi 115, având în vedere inexistenţa unei hotărâri AGA publicată în Monitorul Oficial pentru opozabilitate.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele care urmează.
Societatea reclamantă a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a patru contracte de vânzare-cumpărare privind acelaşi imobil, încheiate în formă autentică, primul fiind încheiat în data de 23 februarie 2000 între reclamantă şi pârâţii G.F. şi G.V., precedat de un antecontract sub semnătură privată între reclamantă şi G.V. din 28 ianuarie 2000.
Motivarea în fapt a acţiunii fiind succintă ea poate fi reprodusă în extenso şi constă în susţinerea că administratorul societăţii reclamante, pârâtul P.D., fost preşedinte al Consiliului de Administraţie şi directorul societăţii, a înstrăinat imobilul în speţă pârâţilor G.F. şi G.V., fără aprobarea AGA şi a Consiliului de Administraţie. „Scopul acestei înstrăinări a fost ca prin înstrăinări succesive, pentru a beneficia de prezumţia cumpărătorului de bună-credinţă, a efectuat vânzări succesive în ordinea actelor arătate în petitul acţiunii, pentru ca în final să şi-l transfere în patrimoniul său”. Reclamanta arată că, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită în baza art. 948 şi 966 C. civ.
Acţiunea a fost promovată la 8 ianuarie 2009, primul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în februarie 2000, iar ultimul în 21 aprilie 2005.
În primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 159 din 26 ianuarie 2010, tribunalul a respins acţiunea promovată cu motivarea că primul contract de vânzare-cumpărare este valabil încheiat în raport de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 în forma în vigoare la acea epocă, şi, pe cale de consecinţă, şi cele subsecvente. Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Braşov prin decizia nr. 92 din 21 octombrie 2010, apelul declarat de reclamantă fiind respins ca nefondat.
Tribunalul, prin încheierea din 2 ianuarie 2009, a pus în discuţia părţilor excepţiile prematurităţii formulării acţiunii, prescripţiei dreptului la acţiune şi lipsei de interes invocate prin întâmpinare de pârâţii-recurenţi P.D. şi P.C., G.F. şi G.V. şi H.V., excepţii pe care instanţa de fond le-a respins prin încheierea menţionată.
Cum pârâţii nu au declarat apel împotriva sentinţei instanţei de fond şi, implicit, a încheierilor premergătoare, în ce-i priveşte soluţia asupra excepţiilor procedurale a intrat în puterea lucrului judecat.
Decizia instanţei de apel a fost casată şi cauza trimisă spre rejudecare întrucât faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., aceasta nu era convingătoare pentru părţi, „…nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor”, că, deci, „nu poate fi supusă controlului în calea de atac a recursului”.
Prin motivele de apel formulate, reclamanta a criticat sentinţa de respingere a acţiunii, pentru următoarele considerente:
– acţiunea a fost întemeiată pe motivul de nulitate absolută justificat pe cauza ilicită – frauda la lege care reprezintă o încălcare intenţionată de către părţi, prin utilizarea de mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ael legislaţiei în vigoare, cu ocazia încheierii unui act juridic;
– art. 145 din Legea nr. 31/1990 interzice operaţiunile efectuate de societate în situaţia în care administratorul are interese contrare celor ale societăţii, iar actele încheiate cu încălcarea interesului social sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 966 C. civ.;
– scopul ilicit al înstrăinării terenului de pârâtul P.D., administrator al reclamantei, rezultă din întreg probatoriul administrat, din acesta rezultă că nu operează prezumţia de bună-credinţă faţă de faptul că operaţiunile succesive de vânzare-cumpărare s-au derulat între persoane apropiate;
– art. 143 din legea societăţilor este incident când operaţiunea de înstrăinare a respectat condiţiile de valabilitate ale unui contract de vânzare-cumpărare dar, în cauza de faţă, eliminând intermediarii, contractul s-a încheiat cu fostul administrator P.D. – cumpărător;
– în speţă, înstrăinarea nu a avut loc în condiţii de normalitate şi cu respectarea condiţiilor de valabilitate ale unui act juridic de înstrăinare, deoarece, anterior înstrăinării, pârâtul P. a împovărat societatea cu o tranzacţie de achiziţionare pompe benzină neutile societăţii cu care a realizat o compensaţie nelegală cu valoarea terenului.
Din prezentarea efectuată, raportat la principiile procesual civile care guvernează procesul civil în faţa instanţei de fond, de apel şi de recurs, în ordine: principiul disponibilităţii, tantum devolutum quantum indicatum şi tantum devolutum quantum apellatum – pentru apel, art. 292 alin. (1) C. proc. civ., iar în caz de casare, principiul consacrat legislativ de art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., conform căruia hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar după casare instanţa de fond va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, Înalta Curte constată cele ce urmează:
În speţa de faţă, prin decizia de casare nu s-a rezolvat nicio problemă de drept, casarea fiind determinată de motivarea deficitară a primei decizii din apel care ar fi făcut imposibil examenul de legalitate, caz în care se impunea o motivare care să răspundă exigenţelor art. 261 C. proc. civ.
Ca atare, în rejudecarea apelului, instanţa trebuia să se limiteze la criticile formulate de reclamanta-apelantă prin motivele de apel şi la ceea ce aceasta a supus judecăţii instanţei de fond.
Or, prin chiar acţiunea sa, la a cărei motivare în fapt şi în drept Înalta Curte a făcut referire, societatea reclamantă invocă, practic, nulitatea numai a primului contract de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită în raport de art. 948 şi 966 C. civ., arătând că cele subsecvente acestuia s-au încheiat mizându-se pe primul contract de chiar societatea reclamantă prin administrator, pe buna-credinţă a subsecvenţilor cocontractanţi cu privire la acelaşi bun.
De rea-credinţă în anticiparea unui mecanism al derulării operaţiunilor este, în opinia reclamantei, pârâtul P.D. care, la momentul încheierii primului contract – martie 2000, avea calitatea de administrator, preşedinte al consiliului de administraţie şi director general, calităţi pierdute în acelaşi an, în virtutea cărora a contractat pentru societatea reclamantă vânzarea-cumpărarea imobilului fără aprobarea AGA, şi care, după 5 ani, la capătul acestor operaţiuni a avut chiar el calitatea de cumpărător alături de P.C.
Reclamanta, prin acţiunea sa, nu a invocat preţul derizoriu conform art. 1303 C. civ. şi nici faptul că acesta nu s-ar fi plătit, obligaţiile cu privire la compensarea creanţei preţului de o manieră neprofitabilă reclamantei fiind, de altfel, contrară realităţii.
În rejudecarea apelului, instanţa era obligată în primul rând să se menţină în limitele a ceea ce reclamanta a criticat şi în limitele a ceea ce instanţa de fond a judecat.
Din expunerea motivelor de apel rezultă că reclamanta-apelantă a criticat aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi neaplicarea prevederilor art. 145 din aceeaşi lege la succesiunea operaţiunilor de vânzare-cumpărare care ar demonstra caracterul ilicit al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul P.D. în calitate de administrator.
De această dată, contrar motivării acţiunii şi cu depăşirea limitelor acesteia, susţine şi reaua-credinţă a celorlalte părţi contractante decât a administratorului P., prin faptul că erau persoane apropiate, precum şi compensarea nelegală a preţului cu pompe de benzină neutile societăţii, dar care, conform susţinerilor din recurs, au fost vândute de aceasta la un preţ superior preţului fixat la primul contract de vânzare-cumpărare.
Cu privire la acest din urmă aspect, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 292 C. civ. şi, întrucât ele nu au format obiect al judecăţii, deoarece reclamanta prin acţiunea sa nu le-a dedus judecăţii, nu trebuia să le examineze, art. 315 alin. (3) C. proc. civ. referindu-se, desigur, la toate motivele de apel, întrucât numai acestea sunt invocate înaintea instanţei „a cărei hotărâre a fost casată” de care trebuie să ţină seama, dar cu respectarea celor două principii care guvernează apelul mai sus menţionate.
Oricum, reaua-credinţă pe care instanţa de apel o reţine nu numai pentru pârâtul P.D., contrar celor susţinute de reclamantă în acţiune, ci pentru toate părţile contractante din cele trei contracte de vânzare-cumpărare subsecvente nu are aptitudinea procesuală şi substanţială să atragă sancţiunea nulităţii absolute a unui contract. În caz că ea se constată ca fiind dovedită, reaua-credinţă neprezumându-se, sancţiunea este una patrimonială, iar nu de nulitate absolută, cauzele de nulitate absolută fiind cele expres prevăzute de lege sau cele virtuale consacrate, printre care nu figurează reaua-credinţă.
Ceea ce reclamanta a invocat ca temei de nulitate a fost cauza ilicită, întemeiată pe art. 948 şi 966 C. civ., constând în scopul înstrăinării efectuate de preşedintele C.A., fără aprobarea C.A. şi AGA, ca, prin vânzări succesive, bunul să ajungă în patrimoniul său.
Potrivit, însă, art. 967 C. civ. alin. (1), „Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă” şi potrivit alin. (2) „Cauza este prezumată până la dovada contrarie”. Se instituie, deci, o prezumţie a valabilităţii cauzei în contracararea căreia, în contextul speţei, s-a invocat, la 9 ani de la încheierea primului contract, existenţa unor contracte succesive cu privire la acelaşi bun, încheiate pe durata a 5 ani, afirmaţie, iar nu dovadă, care nu este de natură să răstoarne prezumţia de valabilitate a cauzei primei înstrăinări şi, pe cale de consecinţă, a celor subsecvente.
Potrivit art. 966, „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect”.
Cauza obligaţiei unei părţi constă în contraprestaţia celeilalte părţi.
În speţă nu se poate susţine, şi nici reclamanta prin acţiunea sa nu a susţinut, lipsa contraprestaţiei, a preţului, sau văditul dezechilibru al contraprestaţiilor, existenţa şi veridicitatea cauzei fiind de necontestat din această perspectivă.