Delegarea atribuţiilor de reprezentare către sucursala unei societăţi. Acţiune în justiţie formulată de sucursală. Capacitatea procesuală de folosinţă
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
– regională
– excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
– excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu
– delegarea atribuţiilor
C. proc. civ., art. 41, art. 42, art. 67-68
Legea nr. 31/1990, art. 43
În conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale înregistrate în condiţiile legii, acestea putând sta în judecată, potrivit art. 41 C. proc. civ., dacă sunt autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.
Astfel, în cazul în care atribuţiile de reprezentare ale unei societăţi au fost delegate unei sucursale aceasta poate sta în judecată pentru societatea mamă, având capacitatea procesuală de folosinţă, respectiv capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2413 din 18 iunie 2013
Prin sentinţa nr. 18078 din 18 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei şi a respins cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA Bucureşti – sucursala „Centru Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF” Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC A.E. SRL ca fiind introdusă de o persoana fără capacitate procesuală de folosinţă.
Instanţa de fond a reţinut că a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată formulată în calitate reclamantă de către o regională, Regionala Bucureşti a Companiei Naţionale C.F. CFR SA.
Reţinând că regionala este un dezmembrământ fără personalitate juridică conform art. 43 din Legea nr. 31/1990, fiind doar o sucursală a societăţii mamă care nu poate sta în judecată conform art. 41 alin. (2) C. proc. civ. ca reclamantă ci doar ca pârâtă, apreciind ca fiind fără relevanţă mandatul de reprezentare acordat directorului sucursalei, acţiunea fiind promovată nu în calitate de mandatar al societăţii mamă, ci în nume personal de către sucursală, acţiunea a fost astfel respinsă de instanţa de fond.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, prin decizia nr. 109 din 6 martie 2012, a respins apelul declarat de apelantă.
Criticile apelantei cu privire la ignorarea probatoriului administrat, a deciziei nr. 65 din 29.11.2003 şi a prevederilor art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din actul constitutiv şi Statutul CN CF CFR SA cât şi a jurisprudenţei în materie au fost înlăturate de instanţa de apel cu motivarea că normativele interne nu pot influenţa aplicarea dispoziţiei procesuale şi nici dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 31/1990.
Confirmând raţionamentul instanţei de fond cu privire la mandatul de reprezentare acordat directorului sucursalei, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 raportat la art. 41, 42 C. proc. civ. invocând soluţionarea cauzei cu aplicarea greşită a acestor prevederi şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din actul constitutiv şi statutul CN CF CFR SA şi a dispoziţiei de reprezentare. A criticat, de asemenea, ignorarea puterii de lucru judecat a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 440/12.09.2009 care a statuat asupra faptului că regionala stă în judecată pentru companie în baza delegării de atribuţii conform aceloraşi documente pe care le invocă şi în cauza de faţă.
Recursul este fondat pentru motivele care urmează:
Este adevărat că potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale înregistrate în condiţiile legii şi că, potrivit art. 41 C. proc. civ., orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată.
Pornind de la premiza că acţiunea a fost promovată chiar de sucursală, proprio nomine, instanţa de fond dând eficienţă textelor de mai sus a admis excepţia pe care a invocat-o din oficiu cu privire la lipsa capacităţii procesuale de folosinţă / în realitate, faţă de conţinutul ei, cu privire la lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale, şi, astfel, a respins acţiunea.
Chiar şi acceptând această premisă, concluzia silogismului, respectiv soluţia este nelegală. Pe de o parte, pentru încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ., deoarece soluţia pe care o reglementează acest text de lege pentru situaţia când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale este anularea cererii de chemare în judecată, iar nu respingerea ei, această din urmă soluţie venind în contradicţie cu chiar obiectul excepţiei, iar, pe de altă parte, rezolvarea acestei excepţii este nelegală pentru că nu face aplicarea prevederilor de excepţie pe care le conţine art. 42 C. proc. civ. în conformitate cu care, chiar şi entităţile fără personalitate juridică pot sta în judecată dacă sunt „autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”.
Ambele hotărâri pronunţate în cauză, decizia din apel confirmând în întregime sentinţa, sunt nelegale prin încălcarea dispoziţiilor privind reprezentarea părţilor în judecată, ale art. 67-68 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile din actele constitutive ale Companiei C.N.C.F. CFR cu privire la reprezentarea sa în justiţie.
La o primă examinare a cererii de chemare în judecată se poate observa că reclamanta, în această calitate, îşi evocă un număr de înmatriculare în registrul comerţului, de drept al unei societăţi comerciale cu personalitate juridică, sucursalele fiind numai înregistrate, precum cea în speţă, (f. 116 dos. fond, certificat ONRC de înregistrare) şi un număr de înregistrare fiscală, date de identificare obligatorii conform art. 7203 alin. (1) C. proc. civ., şi pe care dispozitivul sentinţei trebuia şi el să le cuprindă, şi care nu aparţin sucursalei, fiind diferite de cele cuprinse în antetul cererii, ele aparţinând chiar Companiei Naţionale CFR SA, aspect de natură să clarifice identitatea titularului cererii de chemare în judecată.
Distinct de aceasta, este de observat că ambele instanţe au ignorat, deşi trebuia să-i acorde eficienţă juridică, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 440/12.09.2009, opozabilă ambelor părţi, prin care, irevocabil, s-a tranşat problema reprezentării Companiei CFR, a societăţii mamă de către sucursala – regionala CFR Bucureşti, după cum urmează: „..Regionala Bucureşti stă în judecată pentru C.N.C.F. C.F.R. în baza delegării atribuţiilor de reprezentare de către directorul general al C.N.C.F. CFR SA către directorul Regionalei, astfel că instanţa de apel corect a reţinut că nu se poate pune în discuţie excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei” (…).
Ca atare, Înalta Curte constată că instanţele au făcut o aplicare greşită şi în abstract a prevederilor art. 41 C. proc. civ., cât şi a prevederilor art. 43 din Legea nr. 31/1990, fără plasarea lor în contextul normativ al dispoziţiilor incidente din Codul de procedură civilă raportat la conţinutul documentelor relevante de la dosar.
Drept urmare, Înalta Curte a admis recursul ale cărui critici de nelegalitate se încadrează atât în prevederile art. 304 pct. 9 cât şi în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cauza fiind soluţionată pe excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă/capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale, eo ipso, cu încălcarea normelor procedurale, a casat ambele hotărâri pronunţate în cauză şi a trimis cauza pentru soluţionare la prima instanţă.