Excepția de ordine publică a necompetenței materiale. Imposibilitatea invocării excepției pentru prima dată direct în căile de atac în raport de modificările Codului de procedură civilă aduse prin Legea nr. 202/2010.Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Dezbateri. Excepții.
Index alfabetic : excepții de ordine publică
– necompetență materială
C.proc.civ., art. 136, art. 1591
Notă : S-au avut în vedere dispozițiile art. 136 și art. 1591 din vechiului Cod de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202 din 25.11.2010.
Faţă de actuala reglementare a Codului de procedură civilă, aşa cum acest cod a fost modificat şi completat prin Legea nr.202/2010, necompetenţa materială, deşi este de ordine publică, nu mai poate fi însă invocată în orice fază a procesului, ci numai în faţa primei instanţe, in limine litis.
Numai în reglementarea anterioară, necompetenţa de ordine publică putea fi invocată în orice stadiu al judecăţii, de oricare din părţi sau de instanţă din oficiu, acesta fiind regimul juridic care era prevăzut de art.136 C.proc.civ. pentru orice excepţie de ordine publică.
Actualmente, art.136 C.proc.civ., aşa cum a fost modificat prin art. I pct.17 din Legea nr.202/2010, prevede că excepţiile de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile şi condiţiile legii, iar art.159¹ alin.(2) C.proc.civ., introdus prin art. I pct.23 din Legea nr.202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, necompetenţa de ordine publică nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.
Secția I civilă, decizia nr.113 din 21 ianuarie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 946 din 20.05.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins, ca prescrisă, acţiunea precizată formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect plata contravalorii imobilului-construcţie demolat, situat în situat în Bucureşti, preluat prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat nr.217/1989.
Tribunalul a reţinut că reclamantul a urmat calea reglementată de Legea nr.10/2001, fiindu-i emisă dispoziţia nr.9186/2007, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri numai pentru terenul în suprafaţă de 160 mp, nu şi pentru construcţia situată pe teren, demolată; această dispoziţie a fost menţinută în instanţă, fiind respinsă, în mod irevocabil, contestaţia formulată împotriva ei, cu motivarea că reclamantul a fost decăzut din dreptul de a solicita despăgubiri pentru construcţia demolată, deoarece prin notificarea depusă în baza Legii nr.10/2001 a solicitat doar restituirea în natură a terenului, nu şi măsuri reparatorii pentru construcţia demolată.
Întrucât nu a obţinut despăgubiri pentru construcţia demolată pe calea legii speciale de reparaţie, reclamantul a formulat prezenta acţiune în pretenţii, apreciind că dreptul la despăgubiri izvorăşte chiar din neaplicarea legală a Decretului nr.217/1989, pentru că deşi a fost expropriat, nu i s-au acordat despăgubirile cuvenite pentru construcţia expropriată şi demolată.
Tribunalul a reţinut că Decretul nr.217/1989 a fost abrogat după data de 22 decembrie 1989, iar imobilul proprietatea reclamantului a fost preluat în mod abuziv de către stat în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, pentru terenul pe care s-a aflat construcţia demolată, reclamantul primind măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Dat fiindcă reclamantul a înţeles să îşi întemeieze cererea pe actul normativ de expropriere, pentru faptul că pentru construcţia demolată nu a primit dreapta şi prealabila despăgubire prevăzută de lege la trecerea imobilului în proprietatea statului, tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri s-a născut la data aplicării decretului de expropriere, atâta vreme cât chiar în cuprinsul decretului se prevedea acordarea de despăgubiri, calculate potrivit tabelului anexă la decret, unde la poziţia 287/615 reclamantul figura cu suma de 80.000 lei.
Reclamantul a susţinut că nu a încasat această sumă, întrucât la data exproprierii nu se afla în România, ci lucra în Germania, împrejurare care este lipsită de relevanţă, cât timp nu a solicitat despăgubirile stabilite în termen de 3 ani de la data aplicării decretului de expropriere.
Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că prin Decizia în interesul legii nr.53/2007 a Î.C.C.J., s-a statuat că art.35 din Legea nr.33/1994 nu se aplică acţiunilor privind imobilele expropriate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acest din urmă act normativ special oferind cadrul juridic complet pentru acordarea de măsuri reparatorii şi pentru imobilele expropriate. Or, reclamantul încercă, prin prezenta acţiune, să nesocotească hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat, în raport de dispoziţiile Legii nr.10/2001, chestiunea litigioasă a despăgubirilor aferente construcţiei demolate, hotărâri care se bucură de puterea lucrului judecat.
În concluzie, faţă de temeiul de drept pe care reclamantul a solicitat să fie judecat, tribunalul a reţinut că dreptul material la acţiunea în despăgubiri s-a născut chiar din momentul aplicării decretului de expropriere, respectiv 12.09.1989, dar cum acest drept a fost exercitat abia prin cererea introdusă la 08.07.2010, dreptul la acţiune este prescris, fiind scurs termenul de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Prin decizia civilă nr.903A din 14.12.2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Acţiunea reclamantului a fost soluţionată de prima instanţă pe excepţia prescripţiei, în raport de art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Pe acest aspect, nu s-a adus nicio critică sentinţei de fond, situaţie în care instanţa de apel, fiind ţinută de limitele apelului conform art.295 C.proc.civ., a constatat că nu există critici şi nu a examinat temeinicia şi legalitatea soluţiei pronunţate.
Cât priveşte motivele de apel formulate, acestea nu pot fi primite, deoarece instanţa nu a susţinut existenţa unei plăţi a despăgubirilor, ci propunerea de acordare de măsuri reparatorii. De asemenea, examinarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art.35 din Legea nr.33/1994 nu a condus la soluţionarea cererii pe acest temei de drept. Examinarea acestor dispoziţii s-a făcut doar din perspectiva stabilirii regimului juridic aplicabil imobilului şi acţiunii reclamantului.
În fine, este de observat că prin petitul cererii nu se urmăreşte apărarea unui drept de proprietate, ci se solicită despăgubiri, situaţie în care nu este aplicabil art.44 alin.(3) din Constituţia României din anul 1991, revizuită, deoarece exproprierea s-a făcut sub Constituţia din anul 1965.
De asemenea, nu se poate face aplicarea art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, deoarece temeiul invocat de reclamant – Decretul nr.217/1989, este anterior momentului în care România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul, la data de 30.01.2012.
Motivele de recurs au fost depuse prin memoriu separat, înregistrat la instanţă la data de 17.10.2012.
Astfel, recurentul a arătat că a formulat prezenta acţiune pentru că nu a fost despăgubit conform Legii nr.33/1994, în ceea ce priveşte imobilul din Bucureşti. Pentru teren a formulat separat cerere şi prin dispoziţia nr.9180/2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 160 mp, despăgubire pe care nu a primit-o până în prezent.
Prin acţiune a solicitat despăgubiri pentru imobilul-construcţie demolat în baza Decretului nr.217/1989.
Recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut că solicită acordarea de despăgubiri în baza Decretului nr.217/1989, nu în baza Legii nr.33/1994. Mai mult, instanţa de apel a invocat decizia nr.534/2005, fără a o pune în discuţie. Niciodată nu şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art.35 din Legea nr.33/1994.
Acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art.20 din Legea nr.33/1994, în sensul că demolarea efectuată în regimul politic trecut a fost de utilitate publică, pentru că în urma demolării s-a ridicat un nou cartier bucureştean.
Nu putea solicita despăgubiri în baza unui decret abrogat, ci a susţinut doar că demolarea s-a făcut în baza Decretului nr.217/1989.
Instanţa a mai reţinut prescripţia dreptului material la acţiune, deşi Legea nr.33/1994 nu prevede nici un termen de decădere, un astfel de termen fiind prevăzut doar de Legea nr.10/2001.
Prin cererea depusă la data de 26.10.2012, recurentul a indicat motivul de nelegalitate în care se încadrează criticile formulate, respectiv cel prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.
În şedinţa publică din 21.01.2013, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art.306 alin.(1) cu referire la art.301 C.proc.civ., faţă de nemotivarea căii de atac în termenul legal.
Excepţia este întemeiată şi va fi admisă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Art.303 alin.(1) C.proc.civ. prevede că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art.301 C.proc.civ.
Corelativ, art.306 alin.(1) C.proc.civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care se invocă un motiv de ordine publică, în condiţiile legii.
În speţă, recurentului-reclamant i s-a comunicat decizia atacată la data de 16.01.2012, aşa cum rezultă din dovada de comunicare din dosarul de apel, care îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.100 alin.(3) C.proc.civ.
Prin raportare la această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art.101 alin.(1) C.proc.civ. pentru termenele procedurale pe zile, urmează a se reţine că termenul de motivare a recursului s-a împlinit la data de 01.02.2012.
Recurentul-reclamat a înregistrat la dosar motivele de recurs cu mult după această dată, respectiv la 17.10.2012, iar printre ele nu se regăsesc motive de ordine publică.
La termenul de dezbateri din 21.01.2013, recurentul-reclamant, prin avocat, a arătat că înţelege să invoce, ca motiv de ordine publică, necompetenţa materială a tribunalului de a soluţiona cauza în primă instanţă.