Încălcarea dreptului de autor asupra unei opere. Prejudiciu moral. Modalități de reparare. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor.

Index alfabetic : drept de autor

– răspundere civilă delictuală

– prejudiciu moral

– despăgubiri

Legea nr. 84/1998, art. 42

C.civ., art. 998 – 999

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

În ipoteza constatării încălcării dreptului de autor asupra unei opere și a existenței unui prejudiciu moral, instanţei de judecată îi revine aprecierea modalităţii ori a modalităţilor celor mai adecvate de acoperire a pagubelor suferite de către titularul dreptului.

Constatarea instanţei că sunt întrunite condiţiile pentru repararea prejudiciului, nu conduce în mod necesar la repararea bănească a prejudiciului moral și, ca atare, în raport de circumstanțele concrete, o formă suficientă de reparare a unei asemenea vătămări, este și dispoziția instanței în sensul încetării actelor de încălcare precum și publicarea în mass media a hotărârii judecătoreşti.

Art. 139 din Legea nr.84/1998 prevede acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, însă doar ca una dintre modalităţile posibile de acoperire a prejudiciului şi fără a institui vreo obligaţie în sarcina instanţei de judecată de a reparare a pagubei printr-o sumă de bani cu titlu de despăgubiri. O asemenea prevedere legală ar reprezenta o derogare de la principiile generale vizând repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale şi ar fi trebuit inserată expres în cuprinsul legii speciale în materia dreptului de autor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Secția I civilă, decizie nr. 916 din 22 februarie 2013

Prin sentinţa nr. 566 din 20.04.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii S.C. O.S. S.R.L. şi C.B., în contradictoriu cu pârâţii I.I., S.C. M.I.A. S.R.L. și S.C. O.S.M.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că „Opinia Studenţească” este o revistă studenţească ieşeană, care apare săptămânal. Cu o istorie de apariţii neîntrerupte de peste 30 de ani, ea se numără printre simbolurile culturale ale spiritului universitar studenţesc din Iaşi.

Din materialul probatoriu administrat în cauză, a rezultat că pârâtul I.I. este titularul mărcii individuale combinate „Opinia Studenţească” înregistrate sub nr. 056435, pentru clasele de produse/servicii 16, 35, 39, 41. Clasa 35 pentru care marca a fost înregistrată se referă la servicii de publicitate, tratamentul textelor (servicii de redactare).

În aceste condiţii, chiar dacă reclamanţii se bucură de o folosinţă îndelungată a respectivei publicaţii, sistemul atributiv de înregistrare a mărcilor din legislaţia română conferă titularului mărcii „Opinia Studenţească” dreptul exclusiv de folosinţă al acesteia pentru clasele de produse/servicii pentru care marca a fost înregistrată, de la data depozitului naţional reglementar – 16.12.2003.

Pe de altă parte, reclamanţii nu au făcut dovada drepturilor exclusive, eventual protejate asupra layout-ului revistei, astfel încât pârâţii, având şi drepturi de marcă înregistrată pentru produsele arătate din clasa 35, nu pot fi culpabilizaţi de încălcarea drepturilor de autor, a conchis tribunalul.

Prin decizia nr. 270 din 29.11.2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot.

În consecinţă, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâţi să înceteze orice acte ce aduc atingere dreptului de autor al reclamanţilor privind modalitatea de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a ziarului „Opinia Studenţească”, editat de reclamanţi, sub sancţiunea de daune cominatorii de 1000 lei pe zi de întârziere, începând de la comunicarea hotărârii, a obligat pârâtele la publicarea într-un ziar de circulaţie naţională a hotărârii pronunţate şi a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, ca neîntemeiat.

Instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii deduse judecăţii a fost stabilit în mod greşit de către prima instanţă, care a apreciat asupra temeiniciei acţiunii în principal prin prisma analizei legalităţii folosirii mărcii „Opinia Studenţească” de către pârâţi, deşi reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere prin care au solicitat constatarea încălcării de către pârâte a drepturilor morale şi patrimoniale de autor ale acestora asupra layout-ului ziarului „Opinia Studenţească”, şi nu asupra titlului ziarului „Opinia Studenţească”, ce a fost înregistrat ca marcă de către pârâţi.

De asemenea, reclamanta şi-a întemeiat cererea şi pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, invocând faptele de concurenţă neloială menţionate la art. 4 lit. d) şi art. 5 lit. b) şi g), asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat, însă acest aspect nu a făcut obiectul criticii în apel, astfel încât instanţa a soluţionat pricina în limitele învestirii sale, conform art. 295 alin. (1) C.proc.civ.

În acest context, instanţa a constatat că modalitatea de prezentare grafică şi estetică a unui ziar (layout) face obiectul protecţiei legale în sensul prevăzut la art. 1 alin. (1) din Legea dreptului de autor, reprezentând o operă de creaţie intelectuală, de natura celor enumerate cu caracter exemplificativ în art. 7, în condiţiile în care nu figurează în ipotezele enumerate limitativ în art. 9 din lege, cu privire la care legiuitorul nu a recunoscut protecţia drepturilor de autor.

În cuprinsul legislaţiei române a drepturilor de autor nu s-a stabilit în mod expres care sunt condiţiile cerute pentru acordarea protecţiei creaţiilor intelectuale, iar doctrina în materie nu este unanimă în această privinţă.

Din interpretarea textelor de lege ce reglementează aceasta materie se poate desprinde concluzia că, implicit, sunt prevăzute două condiţii pentru ca o operă să se bucure de protecţie în cadrul dreptului de autor, respectiv: opera să fie realizată, fapt ce presupune ca aceasta să îmbrace o formă concretă de exprimare, care să o facă obiectiv perceptibilă şi condiţia originalităţii.

Cât priveşte prima condiţie, s-a constatat că aceasta este îndeplinită în cauză, modalitatea de prezentare grafică şi estetică a unui ziar reprezentând o formă concretă de exprimare a activităţii creatoare, perceptibilă simţurilor.

Referitor la condiţia originalităţii, a cărei îndeplinire a fost contestată de către pârâţii din cauză, Curtea a apreciat că, în cauză, originalitatea modului de prezentare grafic şi estetic al ziarului constă în modalitatea de alegere şi combinare a elementelor grafice, cum ar fi prezentarea editorialelor în cadrul a cinci chenare, alegerea culorilor, aşezarea în pagină, toate aceste elemente fiind rodul efortului creator al autorului şi exprimând personalitatea acestuia.

Deşi se poate admite ideea că anumite fonturi folosite sunt cunoscute şi lipsite de originalitate, fiind generate de programul de calculator, activitatea creatoare a autorului constă în modalitatea de îmbinare a acestora, în adăugarea unor forme grafice, selecţia de culori.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond ca având relevanţă din punct de vedere juridic în cauza absenţa formalităţilor pentru recunoaşterea dreptului de autor, atâta vreme cât legea dreptului de autor în vigoare conferă protecţie operelor de creaţie intelectuală necondiţionat de îndeplinirea unor formalităţi, prin simplul fapt al realizării operei, independent de aducerea ei la cunoştinţa publică [art. 1 alin. (2) din lege].

Referitor la calitatea pârâtului I.I. de titular al mărcii individuale combinate „Opinia Studenţească”, s-a apreciat că, deşi marca este în prezent anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este important faptul că în perioada 2006-2008, când s-au petrecut faptele pretins săvârşite de pârâţi, marca respectivă era considerată valabilă. Cu toate acestea, calitatea de titular al mărcii nu are relevanţă în cauză, câtă vreme reclamanţii au invocat un drept de autor asupra layout-ului ziarului „Opinia Studenţească”, şi nu un drept asupra unei mărci sau a titlului „Opinia Studenţească”.

În ceea ce priveşte calitatea de titular al dreptului de autor, instanţa a reţinut ca fiind un fapt necontestat acela că „Opinia Studenţească” este o revistă studenţească ieşeană, care apare săptămânal încă din anul 1973, dovedindu-se o largă cunoaştere a acesteia în cadrul presei studenţeşti din România, drept un reper în materie. Începând cu anul 1999, reclamanta S.C. O.S. S.R.L. a preluat această publicaţie, iar în anul 2003 reclamantul B.C. a participat la crearea unui nou mod de prezentare grafică şi estetică a revistei, numele său fiind menţionat în cuprinsul revistei, în cadrul comitetului redacţional.

Cum această nouă prezentare a paginii a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publicului sub numele reclamantului persoană fizică, rezultă că în favoarea sa s-a născut prezumţia legală a calităţii de autor, instituită prin art. 4 din Legea nr. 8/1996, prezumţie care nu a fost răsturnată de către pârâţi. Aceştia nu au contestat, de altfel, calitatea de autor a reclamantului, ci calitatea de creaţie intelectuală a layout-ului.

Încă de la începutul colaborării reclamantului B.C. cu revista „Opinia Studenţească”, acesta a cesionat reclamantei persoană juridică drepturile sale patrimoniale de autor, rămânând titular al drepturilor morale de autor, reglementate în cuprinsul art. 10 din lege.

Cât priveşte faptele ilicite săvârşite de pârâţi, în cererea de chemare în judecată s-a menţionat că ar consta în reproducerea, distribuţia şi comunicarea publică, fără autorizarea reclamanţilor, a elementelor de grafică şi design (modalitatea de aşezare în pagină, culorile folosite, fonturi etc.) ale publicaţiei „Opinia Studenţească”.

Din analiza comparativă a exemplarelor depuse la dosar din publicaţia „Opinia Studenţească” aparţinând reclamantei, cât şi din publicaţia cu acelaşi titlu aparţinând pârâţilor, editate în perioada 2006-2008, rezultă fără putinţă de tăgadă o asemănare până la identitate a modalităţii de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a ziarului, fiind identice modalitatea de aşezare în pagină, prezentarea editorialelor în cadrane de culoare roşie şi albastră, fonturile folosite, elementele decorative.

Mai mult, pârâtul I.I. a recunoscut prin răspunsurile date la interogatoriul luat de reclamantă în faţa instanţei de fond, că avea cunoştinţă de existenţa publicaţiei aparţinând reclamantei la momentul când a început să editeze propria revistă „Opinia Studenţească”, precum şi faptul că designul publicaţiei sale este identic cu cel al publicaţiei reclamantei.

De altfel, în decizia nr. 87 din 25.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în litigiul privind anularea mărcii „Opinia Studenţească” şi nulitatea contractului de cesiune a acestei mărci încheiat între I.M. şi I.I., s-a reţinut că pârâtul I.I. a editat „o revistă având chiar acelaşi format cu cel al revistei anterioare, în aceeaşi arie geografică, deşi marca înregistrată în cauză privea doar denumirea”.

Pârâtul nu contestă nici în prezenta cauză folosirea unui layout identic cu cel al revistei reclamantei, ci doar calitatea de operă a layout-ului.

Instanţa de apel a conchis în sensul dovedirii încălcării drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei SC O.S. SRL, prevăzute în cuprinsul art. 12 din lege, precum şi a drepturilor morale de autor ale reclamantului C.B., ocrotite de art. 10 lit. a) – d) din legea dreptului de autor, dispunând, în baza dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din lege, obligarea pârâţilor să înceteze orice acte care aduc atingere drepturilor menţionate, cu daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, în situaţia neexecutării acestei obligaţii.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor materiale către reclamanţi, s-a apreciat că este nefondată, având în vedere că nu s-au dovedit existenţa şi întinderea prejudiciului pretins.

În cauză nu pot fi aplicate criteriile obiective de evaluare a prejudiciului propuse de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din lege, deoarece nu s-a dovedit ipoteza câştigului nerealizat de către reclamantă, câtă vreme ziarul s-a distribuit în mod gratuit, şi nici eventualele beneficii realizate de către pârâtă.

Faţă de cele reţinute privind temeinicia acţiunii, instanţa a apreciat că este fondată cererea de obligare a pârâţilor la publicarea hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională, ca formă de reparaţie morală pentru încălcarea drepturilor de autor, care este suficientă pentru repararea acestui prejudiciu.

Împotriva deciziei menţionate, au formulat recurs reclamanţii S.C. O.S. S.R.L. şi B.C., susţinând că soluţia respingerii în totalitate a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor s-a făcut cu încălcarea aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Din analiza acestui text legal se observă că legiuitorul consacră expressis verbis noţiunea de daună morală drept criteriu de stabilire a despăgubirilor rezultate din încălcarea drepturilor de autor, pe lângă consecinţele economice negative.

În mod greşit, instanţa de apel a condiţionat dovedirea unui astfel de prejudiciu exclusiv de existenţa unor consecinţe economice negative, din moment ce legiuitorul a adoptat teza admisibilităţii despăgubirilor băneşti ca modalitate de reparare a prejudiciului moral, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut încălcarea drepturilor patrimoniale şi morale de autor, ceea ce înseamnă că s-a stabilit şi îndeplinirea condiţiilor existenţei răspunderii civile delictuale, deci şi existenţa prejudiciului.

Mai mult, Curtea de Apel a reţinut existenţa unui prejudiciu moral atunci când a admis capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională ca formă de reparaţie morală pentru încălcarea drepturilor de autor, însă, în mod nelegal a exclus posibilitatea reparării băneşti a prejudiciului moral creat.

Deşi evaluarea daunelor morale nu se poate face în aceleaşi condiţii ca cea a daunelor patrimoniale, doctrina şi practica judiciară au arătat că anumite criterii specifice pot fi relevante în stabilirea unui astfel de prejudiciu.

Un asemenea criteriu ar putea fi importanţa socială a valorii lezate prin săvârşirea faptei ilicite. În cauză, valoarea lezată – drepturile de autor asupra prezentării grafice a publicaţiei „Opinia Studenţească” – are un conţinut subiectiv (ce presupune preţuirea şi importanţa acestei valori pentru titularul acesteia) şi obiectiv (ce presupune recunoaşterea socială de care se bucură publicaţia).

În acest sens, a fost administrat un probatoriu vast prin care s-a demonstrat larga cunoaştere a publicaţiei, dobândită pe parcursul mai multor ani în care reclamanta a investit atât creativ – prin dezvoltarea modalităţii grafice şi estetice a revistei, cât şi financiar – prin suportarea costurilor de editare, deşi revista a fost distribuită gratuit, încercând şi reuşind să îmbunătăţească calitatea publicaţiei. Pentru calitatea articolelor publicate publicaţia a fost răsplătită cu numeroase şi importante premii naţionale, aducându-i recunoaştere rândul publicului cititor şi totodată demonstrând recunoaşterea importanţei revistei către autorităţile publice.

Având în vedere această importanţă ridicată a valorii lezate, este evident că au fost aduse grave prejudicii morale, întrucât consumatorii, puşi în situaţia de a găsi pe piaţă o „clonă” a publicaţiei, şi-au pierdut încrederea în calitatea, reputaţia şi mai ales semnificaţia revistei, afectând grav reputaţia şi recunoaşterea profesională a reclamanţilor.

Mulţi dintre cititorii acestor publicaţii, remarcând identitatea celor două lucrări, pot rămâne cu impresia că revista reclamantei este la rândul ei lipsită de originalitate, conţinut şi informaţii profesionale de vreme ce alături de ea se distribuie şi o altă publicaţie cu aspect identic. În această modalitate, aportul şi cunoaşterea profesională au fost vădit afectate prin modificarea percepţiei cititorilor asupra calităţii şi valorii vechii publicaţii „Opinia Studenţească”.

Un alt criteriu de evaluare a prejudiciului moral ar trebui să fie şi atitudinea subiectivă a pârâţilor care cu intenţie au realizat actele de încălcare a drepturilor de autor, atitudine ce influenţează în mod obligatoriu cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile morale, în acest sens, instanţa de apel reţinând culpa pârâtului I.

Un alt criteriu ar putea fi acela al echităţii şi anume ca daunele morale să exprime cerinţele de dreptate şi echitate, având în vedere necesitatea respectării de către orice comerciant sau necomerciant a drepturilor de proprietate intelectuală în scopul combaterii fenomenului de contrafacere şi protejarea intereselor titularilor drepturilor de autor.

Prin întâmpinare, intimatul pârât I.I. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa tuturor celor trei pârâţi, precum şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea cererii de chemare în judecată.

Analizând cu prioritate excepţiile procesuale invocate în recurs de către intimatul-pârât, Înalta Curte a apreciat că sunt neîntemeiate şi le-a respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtului I.I., excepţia cu acest obiect a fost argumentată prin faptul că, la data pronunţării deciziei recurate – 29.11.2011, acest pârât nu mai era titularul mărcii combinate „Opinia Studenţească” nr. 056435, deoarece înscrierea cesiunii totale a acestei mărci operate între I.M., în calitate de cedent, şi pârâtul I.I., în calitate de cesionar, a fost radiată din Registrul mărcilor, cu consecinţa că, la data de 29.11.2011, I.M., şi nu pârâtul I.I., era titularul mărcii.

Această împrejurare este lipsită de relevanţă pe aspectul calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care calitatea de pârât în acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este întrunită în persoana autorului faptei de încălcare a dreptului pretins de reclamant – în cauză, dreptul de autor -, chiar dacă autorul era, la data faptei de încălcare, titularul al drepturilor exclusive asupra unei mărci înregistrate.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa persoanei chemate în judecată, apreciere ce a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâtul nu a declarat recurs.

De altfel, efectul de opozabilitate faţă de terţi a radierii unei înscrieri de cesiune în Registrul mărcilor se produce de la data publicării acestei menţiuni în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală, în raport de dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, care, deşi reglementează acest efect în privinţa a înseşi înscrierii unei cesiuni a mărcii, sunt aplicabile pentru identitate de raţiune şi în privinţa radierii înscrierii cesiunii.

Or, publicarea radierii a avut loc după data pronunţării deciziei recurate (29.11.2011), respectiv la data de 30.11.2011, în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală nr. 11/2011.

Ca atare, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului I.M. a fost respinsă.

În ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. M.I.A. S.R.L., s-a susţinut că, la data pronunţării deciziei recurate, nu mai avea calitate procesuală, deoarece prin sentinţa civilă nr. 1540 din 23.11.2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei acestei societăţi şi radierea debitorului din registrul comerţului şi alte registre.

Prin această susţinere, se invocă, în fapt, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, după cum, în mod corect, au arătat recurenţii reclamanţi în combaterea excepţiei, astfel încât această apărare urmează a fi calificată şi soluţionată ca atare.

În conformitate cu art. 41 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, „Societatea este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului”.

Ca atare, încetarea persoanei juridice, indiferent de cauza încetării, implicit, pierderea capacităţii de folosinţă, are loc pe data radierii înscrierii societăţii din registrul comerţului şi nu de la data hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus radierea.

Or, nu s-a produs dovada radierii efective a persoanei juridice din registrul comerţului până la data de 29.11.2011, motiv pentru care excepţia invocată a fost respinsă.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtei S.C. O.S.M. S.R.L., s-a susţinut şi probat că, în conformitate cu actul adiţional la actul constitutiv al societăţii din 21.01.2011, înregistrat la Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi, şi-a suspendat activitatea pe o perioadă de 3 ani începând cu data de 15.01.2011, astfel încât, în această perioadă, nu poate desfăşura niciun fel de activitate, astfel încât obligaţia stabilită prin decizia de apel în sarcina sa era rămasă fără obiect la data pronunţării hotărârii.

Această susţinere este nefondată, întrucât suspendarea activităţii nu împiedică tragerea la răspundere a societăţii pentru fapte petrecute anterior, cât timp societatea există ca persoană juridică, fiind, aşadar titular de drepturi şi obligaţii.

Drept urmare, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. O.S.M. S.R.L. a fost respinsă.

Excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea cererii de chemare în judecată a fost motivată prin absenţa vreunui drept al reclamanţilor asupra publicaţiei „Opinia Studenţească”, cât timp, în perioada în care s-au petrecut faptele invocate în cererea de chemare în judecată, pârâtul era titularul mărcii cu această denumire.

Excepţia cu acest obiect este nefondată, deoarece dreptul subiectiv pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii în cauză nu este reprezentat de un drept asupra denumirii „Opinia Studenţească”, ca semn distinctiv (fie marcă, fie emblemă sau nume comercial), ci de dreptul de autor asupra modalităţii de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a publicaţiei cu această denumire, fiind, aşadar, nerelevant faptul că, în perioada 2006 – 2008, pârâtul era titularul mărcii „Opinia Studenţească”.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanţi, Curtea a reţinut că, prin decizia recurată, s-a constatat încălcarea de către pârâţi a dreptului de autor asupra operei reprezentate de modalitatea de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a publicaţiei „Opinia Studenţească”, operă denumită de către instanţa de apel „layout” şi constând în modalitatea de aşezare în pagină, prezentarea editorialelor în cadrane de culoare roşie şi albastră, fonturile folosite, elementele decorative. Fapta de încălcare a dreptului rezidă în editarea de către pârât, în perioada 2006 – 2008, a unei publicaţii cu un layout identic.

S-a constatat că reclamanta persoană juridică este titulara prerogativelor patrimoniale de autor, în timp ce reclamantul persoană fizică este titularul drepturilor morale.

Pârâţii nu au declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, astfel încât aprecierile instanţei în legătură cu existenţa unei opere protejate, a dreptului de autor al reclamanţilor asupra acesteia, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor au intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanţe de control judiciar.

Reclamanţii au criticat decizia de apel în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare de despăgubiri, exclusiv din perspectiva prejudiciului moral pretins încercat prin fapta pârâtului.

Dispunând încetarea actelor de încălcare a drepturilor reclamanţilor şi publicarea în mass media a hotărârii judecătoreşti, instanţa de apel a constatat, într-adevăr, existenţa unui prejudiciu, din moment ce a constatat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, iar existenţa prejudiciului, fie material, fie moral, reprezintă una dintre cerinţele generale pentru angajarea răspunderii autorului faptei delictuale.

Mai mult, instanţa a apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru repararea prejudiciului, respectiv caracterul cert al acestuia şi faptul că nu a fost încă reparat, de vreme ce a dispus încetarea încălcării dreptului şi obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională, iar prejudiciul suferit de către reclamanţi este şi de natură nepatrimonială, dispoziţia de publicare a hotărârii judecătoreşti fiind considerată drept o formă de reparare a unei asemenea vătămări.

Contrar susţinerilor recurenţilor, însă, aceste constatări ale instanţei de apel privind nu conduc în mod necesar la repararea bănească a prejudiciului moral.

Art. 139 din lege prevede acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, însă doar ca una dintre modalităţile posibile de acoperire a prejudiciului şi fără a institui vreo obligaţie în sarcina instanţei de judecată de a reparare a pagubei printr-o sumă de bani cu titlu de despăgubiri. O asemenea prevedere legală ar reprezenta o derogare de la principiile generale vizând repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale şi ar fi trebuit inserată expres în cuprinsul legii speciale în materia dreptului de autor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Instanţei de judecată îi revine aprecierea modalităţii ori a modalităţilor celor mai adecvate de acoperire a pagubelor suferite de către titularul dreptului, iar în contextul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cercetarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel poate avea în vedere doar criteriile pe baza cărora a ajuns la o anumită concluzie pe acest aspect, însă nu şi concluzia în sine, care este rezultatul unei aprecieri a situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat.

Această apreciere interesează temeinicia, şi nu legalitatea soluţiei adoptate, din moment ce nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte posibilitatea de evaluare a instanţei pe aspectul reparării prejudiciului, legiuitorul reglementând, din această perspectivă, doar modalităţi posibile de reparare.

Or, temeinicia hotărârii nu poate fi cenzurată de către instanţă de control judiciar, deoarece nu se circumscrie cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

Instanţa de apel a reţinut larga cunoaştere a publicaţiei studenţeşti ieşene, care se tipăreşte constant începând cu anul 1973, iar acest fapt are, fără îndoială, o conotaţie pozitivă, instanţa reţinând implicit recunoaşterea publică a calităţii publicaţiei, menţinută la acelaşi nivel ridicat de-a lungul timpului.

Reţinând existenţa unui prejudiciu moral, instanţa de apel a luat, aşadar, în considerare importanţa socială a valorilor lezate prin săvârşirea faptei ilicite, respectiv a imaginii şi a reputaţiei publicaţiei, cărora li s-a adus o atingere prin fapta pârâţilor, nefiind fondate susţinerile recurenţilor privind ignorarea acestui fapt, drept criteriu de apreciere a existenţei prejudiciului.

Cu toate acestea, în raport de gravitatea faptei de încălcare, instanţa a apreciat că încetarea actelor de încălcare (care are în vedere şi prejudiciul moral, deoarece nu rezultă că această dispoziţie a vizat exclusiv prejudiciul material) şi publicarea hotărârii judecătoreşti în mass media reprezintă modalităţi nu numai adecvate, ci şi suficiente de reparare a prejudiciului moral.

Or, constatarea că nu este necesară şi repararea bănească a prejudiciului moral, pe lângă formele de reparaţie adoptate, nu mai vizează criteriile de apreciere a prejudiciului, ci determinarea modalităţii de reparare a acestuia, aspect care, după cum s-a arătat deja, excede atribuţiilor acestei instanţe.

S-a constatat, în aceste condiţii, că recurenţii tind la reevaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, privind gravitatea faptei de încălcare a drepturilor reclamanţilor, în raport de importanţa ridicată a valorii lezate şi a atitudinii subiective a pârâţilor, aspecte ce au fost reţinute de către instanţa de apel în ansamblul faptic pe baza căruia a fost adoptată decizia recurată şi care nu pot fi reapreciate de către această instanţă, cu finalitatea acordării de despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral.

În consecinţă, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996 prin neacordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit de către reclamanţi prin fapta pârâţilor, iar aprecierea modalităţilor celor mai adecvate pentru repararea prejudiciului excede controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanţe de recurs.