Se vorbeste de conversie in lei (sau in alta valuta, la optiunea consumatorului), de un „discount” de 15% din soldul creditului la momentul conversiei si de o garantie de stat de 50% din valoarea ramasa (jumatate din 85%, adica 42,5% la final), ceea ce, mai mult ca sigur, va duce la o reducere a costurilor creditului, intrucit banca va imparti pe jumatate riscurile cu statul.
Numai ca :
(i) nici conversia, nici discountul nu sunt obligatorii; nu vad mecanismul legal prin care banca va fi obligata sa acorde beneficiul conversiei si al discountului, de unde un nou potential de litigii;
(ii) masura priveste doar creditele imobiliare (nu si creditele de consum, indiferent daca acestea sunt sau nu cu ipoteca); or, din statisticile care circula pe net rezulta ca doar 35% din creditele in chf sunt credite imobiliare „ca la carte”, celelalte 65% fiind botezate cu diverse denumiri, in asa fel incit creditul sa nu fie calificat drept imobiliar, in ideea inlaturarii de la aplicare a Legii nr.190/1999 privind creditele imobiliare; aceste doua treimi din totalul creditelor in chf vor fi lasate pe seama hazardului instantelor;
(iii) masura priveste doar persoanele care au venituri pe familie de maxim 3000 lei; restul vor ramine, de asemenea, la latitudinea bancilor si la „mina” hazardului instantelor;
(iv) masura priveste doar primii 10 mii de debitori care vor reusi sa treaca peste barierele birocratice, intrucit fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar, cel care va acorda garantia de 50%, nu are alocati bani pentru mai multi debitori; restul debitorilor aflati in aceeasi situatie vor trebui sa astepte alte alocari bugetare, probabil la Sfintu’ Asteapta;
(v) masura nu este pe placul bancilor recalcitrante; desi BNR a pregatit terenul pentru aceasta conversie cu discount (prin emiterea unui regulament 2/2015, intrat in vigoare in 9 martie), nu e deloc sigur ca establishmentul bancar e de acord cu masura; or, asa cum va este tuturor clar, Guvernul Romaniei este BNR, si nu guvernul.