Decizia nr. 44/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 553/2018 – Plafon de 250000 euro Dare in plata

 

Darea în plată a fost o lege cu “cântec”, multe dispoziţii au fost criticate iar unele au constituit motiv de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate.

Art. 4 din Legea nr. 77/2016 prevede că pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;
b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;
c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;
d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Potrivit ultimelor noutăţi legislative punctul b) prevazut mai sus a fost contestat pe motiv de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale criticate instituie o discriminare nejustificată între persoanele care au luat un credit ce depăşeşte suma de 250.000 euro şi cele care au luat un credit cu o valoare mai mică sau egală cu această sumă.

Prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) care consacră principiul egalităţii în drepturi şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea, sunt invocate şi dispoziţiile art. 14 privind nediscriminarea din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 26 privind egalitatea din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.

Curtea Constituţională a reţinut că orice debitor al unui contract de credit, indiferent de valoarea contractului sau de scopul în care a angajat creditul are deschisă calea unei acţiuni în justiţie, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv pe dispoziţiile cu privire la teoria impreviziunii din Codul civil.

Curtea a mai reţinut că, indiferent de momentul la care a fost încheiat un contract de credit, sub imperiul reglementărilor vechiului Cod civil sau al noului Cod civil şi independent de incidenţa Legii nr. 77/2016, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, instanţa de judecată, care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea teoriei impreviziunii. Astfel, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.271 din noul Cod civil, instanţa de judecată poate pronunţa o hotărâre prin care să dispună fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.

În concluzie critica de neconstituţionalitate este neîntemeiată, soluţie pronunţată în Decizia nr. 44/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 553/2018.