Renunțare la dreptul dedus judecății. Irevocabilitatea manifestării de voință a părții. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Renunțarea la drept

Index alfabetic : irevocabilitatea actului unilateral

– renunțare la drept

C.proc.civ., art. 247

Fundamentul principiului irevocabilității actului unilateral rezidă, ca şi în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terţilor, precum şi a situaţiilor juridice create, cu scopul asigurării securităţii circuitului civil. Prin excepţia de la această regulă, există situaţii în care revocarea actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale terţilor de bună credinţă.

Prin urmare, dacă în cursul procesului, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat să se ia act, în temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul că înţelege să renunţe la dreptul dedus judecăţii, instanţa, neluând act de renunţarea la drept în condiţiile art. 247 C.proc.civ. și reţinând poziţia exprimată ulterior de reclamant, în sensul că solicită continuarea judecăţii, a pronunțat o soluție nelegală, încălcând dispoziţiile procedurale sus menționate şi nedând relevanța cuvenită manifestării iniţiale de voinţă a părții.

Secția I civilă, decizia nr. 151 din 22 ianuarie 2013

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la 13 septembrie 2010, reclamantul S.S.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General anularea hotărârii nr. 103/2010 şi stabilirea despăgubirilor pentru imobilul expropriat situat în Bucureşti, la suma totală de 1.619.105 euro, în lei la cursul BNR din ziua plăţii efective, obligarea pârâtului la plata acestor despăgubiri într-un termen care să nu depăşească termenul de 30 de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 33/1994 şi exproprierea după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 9 alin.(1) din Legea nr. 198/2004 şi pe dispoziţiile art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului ce se expropriază şi că a contestat valoarea despăgubirilor ce a fost stabilită fără să i se comunice raportul de evaluare şi fără să se ţină seama de faptul că la parterul imobilului se găseşte un spaţiu comercial, pentru care trebuie calculată ca lipsă de folosinţă, chiria. De asemenea, s-a susţinut că la stabilirea despăgubirilor nu a fost avut în vedere amplasamentul imobilului care este unul central.

Prin sentinţa civilă nr. 2119 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI- a civilă a admis în parte acţiunea, a modificat în parte hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 5 august 2010, cu privire la măsurile reparatorii stabilite pentru reclamant, evaluate la suma de 2.132.868 lei, urmând a fi achitată de către expropriator diferenţa dintre valoarea stabilită de instanţă şi suma încasată de expropriat, de 1.423.027 lei. S-au respins restul cererilor ca neîntemeiate.

Prima instanţă a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 24 şi 25 din Legea nr. 33/1994, că valoarea ce rezultă din expertiza întocmită, reprezintă valoarea reală a imobilului, stabilită ţinând seama de dispoziţiile art. 26 din actul normativ menţionat, respectiv de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarilor sau altor persoane îndreptăţite.

Tribunalul a considerat că solicitarea de acordare a unor măsuri reparatorii constând în valoarea chiriei pentru spaţiul comercial este neîntemeiată, întrucât nu poate fi avută în vedere valoarea probatorie a contractului de închiriere încheiat pro causa, la 3 februarie 2010, când reclamantul cunoştea deja că este demarată procedura de expropriere, fiind depusă întâmpinare prin care se contesta valoarea despăgubirilor. S-a avut în vedere că acest contract a fost încheiat pentru o perioadă de 20 de ani, nefigurând înregistrat la Administraţia Financiară.

Referitor la contractul de închiriere nr. 26xxx/2004, s-a apreciat că urmare a contractului menţionat anterior, acesta nu mai poate produce efecte juridice şi nici nu poartă semnăturile părţilor contractante. Contractul de închiriere încheiat la data de 1 februarie 2008 a fost reziliat începând cu data de 8 martie 2009, iar contractul de închiriere din 15 aprilie 2009 s-a reziliat la 1 iulie 2010, acestea privind valoarea chiriei pentru o perioadă anterioară celei care interesează în cauză.

Prin urmare, tribunalul a considerat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri doar pentru contravaloarea spaţiului comercial, prejudiciul cauzat de lipsa de folosinţă pe o perioadă de 20 de ani neputând fi determinat şi, deci, nefiind un prejudiciu previzibil.

În raport de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, s-a reţinut că dreptul de proprietate se transmite de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere, însă aceasta nu împiedică pe expropriat să conteste cuantumul despăgubirilor potrivit art. 9 din actul normativ menţionat, astfel că solicitarea de obligare la plata acestora într-un termen util stabilit de instanţă, cât şi dispunerea exproprierii după plata despăgubirilor este neîntemeiată.

Nici Legea nr. 198/2004 şi nici Legea nr. 225/2010 nu stabilesc un termen în care expropriatorul să plătească despăgubirile stabilite de instanţă, acestea achitându-se în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantul, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi pârâtul Municipiul Bucureşti.

Prin motivele sale de apel, reclamantul a criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita omologare a raportului de expertiză întocmit de expertul M.V., care a avut în vedere un preţ nereal, iar în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, pentru spaţiul comercial şi-a declinat competenţa, încălcând dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care menţionează că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului.

De asemenea, reclamantul a susţinut că motivele pentru care i s-au respins pretenţiile pentru spaţiul comercial nu îşi regăsesc fundamentarea în probele existente, din care rezultă că acest spaţiu producea venituri din chirii încă din anul 2002, fiind o sursă de venit constant, toate contractele fiind înregistrate la Administraţia Financiară.

S-a arătat că pentru cuantificarea prejudiciului ar fi putut fi avute în vedere concluziile expertului L.A., care a calculat valoarea chiriei prin metoda comparaţiei directe, actualizând ofertele de pe piaţa imobiliară pentru spaţii similare, iar nu prin raportare la valoarea înscrisă în contractele de închiriere depuse de apelant, fapt ce infirmă natura pretins speculativă a contractului.

Apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care cei trei experţi din comisie au avut opinii separate, întocmind rapoarte distincte, cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate.

Prin apelul său, Municipiul Bucureşti prin Primarul General a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar a solicitat să se ia act de acceptul exprimat de reclamant în declaraţia notarială autentificată din 24 ianuarie 2011 cu privire la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator şi deja încasate de S.S.C.

De asemenea, s-a solicitat ca, în subsidiar, să se stabilească cuantumul despăgubirilor conform dispoziţiilor art. 25 – 27 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere formulate de reclamant, să se menţină sentinţa apelată.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 131 A din 23 martie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiului Bucureşti şi a schimbat sentinţa în sensul respingerii în tot a acţiunii ca nefondată. S-au respins ca nefondate apelurile declarate împotriva aceleiaşi sentinţe de reclamant şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Instanţa de apel a apreciat că este întemeiată critica formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că, după contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, reclamantul a dat o declaraţie autentică, prin care, pe de o parte, a renunţat la dreptul dedus judecăţii şi, pe de altă parte, a învederat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator şi consemnate la dispoziţia lui, conform art. 8 din Legea nr. 198/2004.

Curtea de Apel Bucureşti a analizat conţinutul declaraţiei autentice date de reclamant, concluzionând că acesta a renunţat la dreptul de a contesta hotărârea de stabilire a despăgubirii şi de a solicita majorarea cuantumului acesteia, declaraţia fiind depusă în faza judecăţii în primă instanţă, la 1 februarie 2011, anterior termenului de judecată din data de 11 martie 2011, ocazie cu care şi-a retractat verbal în faţa tribunalului renunţarea, insistând pentru continuarea judecăţii.

Instanţa de apel a făcut aplicarea principiului irevocabilităţii renunţării ca act unilateral de voinţă, pentru acest motiv considerând că prima instanţă ar fi trebuit să dea relevanţa cuvenită manifestării iniţiale de voinţă a reclamantului şi să pronunţe o hotărâre în temeiul art. 247 C.proc.civ., cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Chiar trecând peste aceste aspecte, instanţa de apel a avut în vedere faptul că declaraţia de renunţare cuprinde şi acordul expres al reclamantului pentru suma stabilită de expropriator, cu titlu de despăgubire, menţionând în finalul înscrisului autentic că scopul acesteia este reprezentat de necesitatea deblocării sumelor consemnate pe numele său.

Pornind de la această premisă, curtea de apel a apreciat că sunt incidente în cauză prevederile art. 5 al. (8) şi 9 al. (1) din Legea nr. 198/2004.

Faţă de aceste argumente, s-a considerat că cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârât, precum şi apelurile declarate de reclamant şi de Ministerul Public, prin care se aduc sentinţei atacate critici referitoare la modul de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului, sunt nefondate.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamantul, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Reclamantul a criticat decizia atacată pentru interpretarea eronată a legii, fără a se avea în vedere că revocabilitatea sau irevocabilitatea unui act unilateral trebuie analizată prin prisma consecinţelor juridice produse de manifestarea de voinţă consemnată în respectivul act.

S-a susţinut, astfel, că poate opera revocabilitatea actului în discuţie, ce a intervenit înainte ca instanţa de judecată să ia act de manifestarea de voinţă şi, pe cale de consecinţă, anterior ca acesta să producă efecte juridice.

Recurentul a precizat că a fost forţat să formuleze respectiva declaraţie, deoarece nu dispunea de mijloace materiale pentru a-şi asigura o locuinţă, fapt ce nu echivalează cu intenţia de a nu continua procesul, sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

O altă critică a vizat contrarietatea considerentelor hotărârii, de vreme ce s-a reţinut că, în virtutea art. 5 alin. (8) din Legea nr. 184/2004 expropriatorul devine proprietar al imobilului expropriat de la momentul consemnării sumei oferite drept despăgubire, deci independent de încasarea efectivă a sumei de bani, astfel că pârâtul nu este afectat de manifestarea de voinţă a reclamantului.

Recurentul a concluzionat, în finalul motivelor de recurs, că exproprierea nu operează în măsura în care nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative, respectiv despăgubirea trebuie să fie prealabilă şi justă, iar nu stabilită prin rapoarte de evaluare necomunicate expropriatului, în afara realităţii existente pe piaţa imobiliară.

Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, care în parte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul reclamantului este nefondat pentru considerentele ce succed:

Imobilul proprietatea reclamantului recurent a fost supus procedurii de expropriere în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 198/2004, modificate, procedura finalizându-se prin emiterea hotărârii din 5 august 2010 de stabilire a despăgubirii, prin care s-a dispus consemnarea sumei de 1.423.027 lei cu acest titlu, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din actul normativ menţionat.

La acest moment a operat transferul dreptului real din patrimoniul reclamantului recurent în cel al unităţii administrativ – teritoriale, conform art. 15 din Legea nr. 198/2004.

Reclamantul a contestat hotărârea menţionată sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, însă în cursul procesului, în faza judecăţii în primă instanţă, a depus la 31 ianuarie 2011 o cerere prin care a solicitat să se ia act, în temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul că înţelege să renunţe la dreptul dedus judecăţii, conform declaraţiei autentificate din 24 ianuarie 2011 de către BNP A., anexate petiţiei, solicitând, totodată, preschimbarea termenului de judecată cu această motivare.

Prima instanţă nu a luat act de renunţarea reclamantei la drept în condiţiile art. 247 C.proc.civ., reţinând poziţia exprimată de acesta la termenul ulterior, din 11 martie 2011, în sensul că solicită continuarea judecăţii.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul menţionat, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul apelant Municipiul Bucureşti, motivat de faptul că încasarea despăgubirii de către reclamant nu îl împiedică pe acesta să conteste în instanţă cuantumul despăgubirii.

Curtea a reţinut că instanţa de apel a făcut o corectă analiză a conţinutului declaraţiei reclamantului, raportat la dispoziţiile art. 247 C.proc.civ.

Examinând actul unilateral al renunţării din perspectiva caracterului său irevocabil, curtea de apel a apreciat corect că fundamentul acestui principiu rezidă, ca şi în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terţilor, precum şi a situaţiilor juridice create, cu scopul asigurării securităţii circuitului civil.

Irevocabilitatea actului juridic unilateral se impune cu atât mai mult cu cât terţii nu sunt protejaţi de principiul relativităţii efectelor contractelor.

Prin excepţia de la această regulă, există situaţii în care se poate admite revocabilitatea actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibită dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile ca manifestarea de voinţă să producă consecinţe juridice, existenţa acestora să fie legată de menţinerea voinţei iniţiale, iar consecinţele produse să determine crearea sau consolidarea unor drepturi ale terţilor.

Prin urmare, revocarea actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale terţilor de bună credinţă.

În acest context, instanţa de apel, dând eficienţă principiului enunţat, şi reţinând că sunt întrunite cumulativ condiţiile menţionate, a apreciat corect că prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, încălcând dispoziţiile art. 247 C.proc.civ. şi nedând relevanța cuvenită manifestării iniţiale de voinţă a reclamantului.

În condiţiile în care prin declaraţia autentică, reclamantul şi-a exprimat acordul cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator, pe care le-a şi încasat, continuarea judecăţii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, potrivit cărora expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 al. (4) – (8), se poate adresa instanţei de judecată.

Prin acordul exprimat şi prin efectele produse de declaraţia autentică din 24 ianuarie 2011, dreptul reclamantului expropriat de a mai solicita instanţei majorarea cuantumului despăgubirilor deja încasate, a încetat.

Potrivit art. 24 al. (1) din Legea nr. 33/1994, instanţa era obligată să ia act de învoială şi să pronunţe o hotărâre definitivă.

Instanţa de apel a considerat în mod corect că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 9 al. (1) din Legea nr. 198/2004, care prevăd posibilitatea adresării instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către proprietar, în cazul în care expropriatul este nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 al. (4) – (8) şi ale art. 6 al. (2) din acelaşi act normativ.

Contrar susţinerilor formulate de recurentul reclamant prin motivele de recurs invocate, la data promovării contestaţiei erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 198/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, imobilul fiind deja expropriat, iar contestatorul nemaiavând calitatea de proprietar a imobilului.

Efectele declaraţiei autentice dată de reclamant la 24 ianuarie 2011, referitoare la acceptarea sumei propuse cu titlu de despăgubiri, în cuantum de 1.423.027 lei, s-au produs, acesta încasând suma în luna februarie 2011.

Argumentele legate de motivul pentru care s-a dat declaraţia autentică, determinate de lipsa posibilităţilor financiare ale reclamantului, nu pot fi primite, fiind lipsite de relevanţă faţă de normele legale expuse.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate criticile invocate de reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.