Soluționarea unui litigiu în absența părților fără ca acestea să fi solicitat judecata în lipsă. Încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Nulitatea hotărârii judecătore

Soluționarea unui litigiu în absența părților fără ca acestea să fi solicitat judecata în lipsă. Încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Nulitatea hotărârii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

de

Soluționarea unui litigiu în absența părților fără ca acestea să fi solicitat judecata în lipsă. Încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Nulitatea hotărârii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârea judecătorească.

Index alfabetic : hotărâre judecătorească

–          nulitate

–          dreptul la apărare

–          proces echitabil

C.proc.civ., art. 105, art. 129, art. 242

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6

Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului de procedură astfel cum erau în vigoare la momentul investirii instanței cu cererea de chemare în judecat.

 

În cazul în care instanţa procedează la judecarea pricinii în lipsa părţilor, care însă nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, se aduce atingere atât dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii cât şi dreptului la un proces echitabil, soluția care se impunea fiind aceea a suspendării procesului și nu a soluționării.

Dispoziţia cuprinsă  în art. 242 pct.2 C.proc.civ., potrivit căreia „instanţa va suspenda judecata dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii”, are un caracter imperativ şi nu facultativ. Nesocotirea acesteia este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţată în urma judecării cauzei, în lipsa părţilor, conform art. 105 alin. (2) C.proc.civ., în acest caz fiind vorba despre o nulitate de ordine publică, întrucât regulile de procedură instituite privesc desfăşurarea activităţii de judecată şi urmăresc ocrotirea unui interes general.

 

Secția I civilă, decizia nr. 2859 din 27 mai 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanții C.I.A. şi C.E.A.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. T.H.R. M.N. S.A. anularea deciziei nr. 153/2005 emisă de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură sau prin echivalent a terenului în suprafaţă de 505 m.p. ocupat de restaurantul N. din Eforie Nord, proprietatea pârâtei.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea din 08.07.2005, reclamanţii au solicitat pârâtei S.C. T.H.R. M.N. S.A. să le restituie în natură suprafaţa de 505 mp cu făcea parte din lotul nr. 22 bis, proprietatea autorilor lor, bun preluat nelegal de către stat şi ocupat la data notificării de construcţia restaurantului N., aflată în proprietatea pârâtei.

Prin decizia nr. 153/2005 pârâta a respins notificarea reclamanţilor motivat de faptul că nu se încadrează în categoria societăţilor prevăzute de art. 20 al. (1) şi al. (2) din Legea nr. 10/2001 şi în consecinţă, nu are calitatea de unitate deţinătoare a terenului notificat, respectiv de entitate desemnată de legiuitor să propună măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 pentru bunurile preluate abuziv de stat. S-a mai reţinut de asemenea că notificarea formulată de reclamanţi în anul 2005 este tardivă.

Prin sentinţa civilă nr. 926 din 26.04.2006, Tribunalul Constanta a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor.

Prima instanţă a reţinut că terenul revendicat în prezenta cauză de la pârâta S.C. T.H.R. M.N. S.A. mai făcut obiectul unei notificări înregistrată sub nr. 298 din 8 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc R.A. şi adresată Primăriei Eforie în termenul prevăzut de art. 22 al. (1) din Legea nr. 10/2001. Această notificare a fost soluţionată de Primăria Eforie prin dispoziţia nr. 298/2004 în sensul respingerii cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă totală de 1.130 mp reprezentând lotul nr. 22 bis din parcelarea „Techirghiol SA” (în care se includea şi suprafaţa de 505 mp ocupată de construcţia restaurantului N.- proprietatea SC THR M.N. SA)  şi  acordării  de  despăgubiri băneşti în cuantum de 39.550 USD, motivat de faptul că întregul teren este ocupat de construcţii cu caracter definitiv (restaurantul N. şi atelier frigorific) şi de lucrări de utilitate publica.

A reţinut Tribunalul Constanţa că respingerea cererii reclamanţilor de restituire în natură a terenului de 1.130 mp şi acordarea de despăgubiri băneşti, nu permite notificatorilor să adreseze o altă notificare către societatea comercială în patrimoniul căruia se află construcţia edificată pe o parte din terenul notificat – respectiv suprafaţa de 505 mp afectată de restaurantul N.

Notificatorii aveau la îndemână dispoziţiile art. 24 al. (7) din Legea nr. 10/2001 nemodificată, respectiv puteau ataca în justiţie decizia de acordare de despăgubiri emisă de Oraşul Eforie prin Primar.

S-a mai reţinut că nici după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu s-a creat posibilitatea pentru reclamanţi să formuleze o nouă notificare pentru trenul în litigiu, nefiind prelungit termenul reglementat de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Constanţa a menţionat că în speţă nu erau incidente nici dispoziţiile art. 25 al. (4) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii deciziei nr. 298/2004, cât timp Primăria Eforie emisese o dispoziţie pentru întregul teren de 1.130 mp (în care se includea şi terenul de 505 mp afectat de construcţia restaurantului N., iar pe de altă parte persoana notificată – Primăria Eforie nu se afla în ipoteza reglementată de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nemodificată, respectiv nu a contestat calitatea sa de deţinătoare a terenului notificat de reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia nr. 106 din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, s-a respins apelul reţinându-se următoarele considerente:

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă iar în art. 22 a stabilit părţile între care se desfăşoară aceste proceduri şi anume „persoana îndreptăţită la restituire” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”.

Art. 21 din lege stabileşte categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii către persoanele îndreptăţite şi prevede în al. (4) că au calitatea de unitate deţinătoare şi unităţile administrativ  teritoriale, în cazul  cărora restituirea  se  face prin dispoziţia motivată a primarilor, ori după caz a preşedintelui consiliului judeţean.

De asemenea, art. 21 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevede că „societăţile comerciale privatizate integral, sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare, sau după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi investite cu soluţionarea notificării”.

În speţă, s-a constatat că anterior formulării notificării nr. 116/2005, soluţionată prin decizia nr. 153/2005 de S.C. T.H.R. M.N. S.A., şi care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii C.I.A. şi C.E.A.A. (în prezent decedată) au adresat Oraşului Eforie notificarea nr. 294/2001, prin care solicită restituirea în natură a unui teren în suprafaţă totală de 1.130 mp reprezentând lotul 22 bis, teren în care se includea şi suprafaţa de 505 mp ocupată de o construcţie proprietatea S.C. T.H.R. M.N. S.A. , respectiv de restaurantul N.

Notificarea adresată Oraşului Eforie a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 298/2004 emisă de Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie, recunoscându-şi calitatea de unitate deţinătoare a întregului teren de 1.130 mp a respins cererea de restituire în natură a bunului, apreciind că terenul este ocupat integral de detalii de sistematizare ale oraşului şi a acordat notificatorilor despăgubiri în valoare de 39.550 USD.

Nemulţumiţi de această soluţie notificatorii  au declanşat procedura judiciară, iar prin decizia civilă nr. 82/C din 10.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa irevocabilă prin decizia nr. 2447 din 03.04.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu autoritate de lucru judecată că are calitatea de „unitate deţinătoare”, cu privire la întregul teren în suprafaţă de 1.130 mp Oraşul Eforie (inclusiv pentru suprafaţa de 496,4 mp ocupată de restaurantul N. proprietatea S.C. T.H.R. M.N. S.A.). Referitor la S.C. T.H.R. M.N. S.A., care a figurat ca parte şi în dosarul civil nr. 8xx/36/2010 al Curţii de Apel Constanţa, prin aceeaşi hotărâre judecătorească (decizia nr. 82/c/2011) s-a statuat irevocabil că nu are calitate de „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de teren afectată de construcţia restaurantului N., faţă de situaţia juridică a acestui   teren   care   face   parte   din   domeniul   privat   al   unităţii administrativ teritoriale şi se află doar în folosinţa societăţii comerciale. Acţiunea reclamanţilor C. a fost respinsă ca nefondată, în mod irevocabil faţă de S.C. T.H.R. M.N. S.A. prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată.

În raport de statuările irevocabile din decizia nr. 82/C/2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa (menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2447/2011), Curtea constată că în prezenta cauză nu mai poate fi repusă în discuţie calitatea pârâtei S.C. T.H.R. M.N. S.A. de „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 a terenului afectat de construcţia restaurantului N., teren pentru care reclamantul C.I.A. este îndreptăţit să obţină exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Primarul Oraşului Eforie fiind obligat să emită dispoziţie cu propunere de despăgubire pentru terenul în suprafaţă de 496,4 mp.

Faţă de această situaţie, stabilită irevocabil prin hotărâre judecătorească se constată că în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins contestaţia formulată de apelantul C.I.A. împotriva deciziei nr. 153/2005 emisă de S.C. T.H.R. M.N. S.A., dispoziţie prin care pârâta a respins notificarea reclamanţilor C. motivat de faptul că nu are calitate de „unitate deţinătoare” a terenului, situaţie în care nu poate fi obligată să restituie terenul în natură sau să propună reclamanţilor despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I.A.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel au vizat următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ.

             Recurentul a susţinut că au fost încălcate formele de procedură în condiţiile în care se reține existența unei hotărâri irevocabile nr. 2447 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar care nu fusese încă motivată la data soluţionării cauzei de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât această hotărâre nu este relevantă în cauză cât timp procesul nu este terminat în toate fazele de judecată ordinare şi extraordinare, neexistând astfel autoritate de lucru judecat.

Recurentul a susţinut că în condiţiile în care nici una din părţi nu s-a prezentat la strigarea cauzei şi nici nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, se impunea din punct de vedere procedural suspendarea cauzei în temeiul art. 242 C.proc.civ.

S-a mai învederat că a depus o cerere de amânare a cauzei pentru depunerea unor înscrisuri relevante în cauză şi din motive obiective a fost în imposibilitatea de prezentare în instanţă, având la aceeaşi dată un alt litigiu la Tribunalul Prahova. Or, în aceste condiţii în care i-a fost respinsă cererea de amânare, şi s-a procedat la judecarea cauzei deşi nici una din părţi nu solicitase judecarea cauzei în lipsă, i-au fost încălcate drepturile procesuale la apărare şi la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât termenul de amânare solicitat i-ar fi permis să depună înscrisuri prin care să dovedească că nu Oraşul Eforie este deţinătorul terenului SC THR M.N. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 8 noiembrie 1999.

Recurentul a mai invocat faptul că instanţa de apel a scos din litigiu THR M.N. în loc să o oblige la restituirea proprietăţii sau la plata unor despăgubiri.

S-a susţinut astfel că în mod surprinzător instanţa motivează situaţia juridică a terenului prin faptul că el face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale şi se află doar în folosinţa THR M.N.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel a vizat faptul că societatea THR M.N. SA se încadra în categoria societăţilor în care statul este acţionar iar valoarea capitalului social deţinut de stat depăşea valoarea imobilului solicitat.

În ce priveşte notificarea din 8 iulie 2005 adresată SC THR M.N., s-a susţinut că nu este tardivă, în condiţiile în care la 23 iunie 2005 s-a stabilit deţinătorul terenului de 525 m.p., înlăturându-se controversa privind apartenenţa terenului la domeniul privat al Primăriei, situaţie în care în termenul de 6 luni de la încunoştinţare putea să adreseze notificarea către SC THR M.N.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Este real că la termenul de judecată din 19 septembrie 2012, reclamantul a formulat o cerere de amânare în vederea depunerii unor înscrisuri relevante cauzei, motivată de imposibilitatea obiectivă de prezentare în instanţă dovedită cu existenţa unui alt litigiu aflat pe rolul Tribunalului Prahova dosar nr. 6xxx/105/2010 cu acelaşi termen de judecată la 19 septembrie 2012.

Din nici un înscris de la dosar nu rezultă faptul că părţile ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel că faţă de respingerea cererii de amânare a cauzei, şi de lipsa de la dezbateri a tuturor părţilor, erau incidente dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

Astfel potrivit textului legal evocat, „instanţa va suspenda judecata dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii”. Dispoziţia cuprinsă astfel în art. 242 pct.2 C.proc.civ. are un caracter imperativ şi nu facultativ .

Nesocotirea acesteia este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţată în urma judecării cauzei în lipsa părţilor conform art. 105 alin. (2) C.proc.civ. Nulitatea este de ordine publică , întrucât regulile de procedură instituite privesc desfăşurarea activităţii de judecată şi urmăresc ocrotirea unui interes general.

Or, în cazul în care instanţa procedează la judecarea cauzei în lipsa părţilor, care însă nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, se aduce atingere atât dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii cât şi dreptului la un proces echitabil.

Chiar dacă procedura de judecată impune necesitatea judecării cu celeritate şi de urgenţă a litigiilor, aceasta nu presupune încălcarea unor drepturi şi garanţii procesuale fundamentale precum dreptul la apărare, dreptul de a participa la dezbateri în condiţii de contradictorialitate.

Principiul dreptului la apărare impune să fie asigurată, tuturor părţilor posibilitatea de a participa la toate fazele procesuale, inclusiv în faza formulării concluziilor cu ocazia soluţionării cauzei.

Prin soluţionarea cauzei fără a se ţine seama de dispoziţiile imperative ale art.242 pct. 2 C.proc.civ., a fost îngrădit atât dreptul la apărare cât şi dreptul la un proces echitabil, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

În susţinerea celor expuse, Înalta Curte a apreciat necesar a face referire şi la noţiunea de „proces echitabil”, consacrată prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dat fiind faptul că unul din elementele esenţiale ale acestei noţiuni este dreptul la apărare.

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că dreptul la un proces echitabil impune să fie respectat dreptul fiecărei părţi să-şi pledeze cauza în aceleaşi condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă.

În procesul civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.

Aceste drepturi legale ale participanţilor la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialităţii. Pentru asigurarea contradictorialităţii în procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul. Nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

Noţiunea de proces echitabil presupune astfel respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

Cum din nici un înscris de la dosar nu rezultă faptul că părţile ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, fiind incidente dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., se impunea suspendarea soluţionării cauzei şi nu soluţionarea ei.

Din această perspectivă, analiza celorlalte motive de recurs nu se mai impune şi având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C.proc.civ., recursul a fost admis, s-a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.