Nu pentru că ar fi el mai altfel şi românilor le-ar ieşi bube când văd un ten mai tuciuriu. Şi nici din cauza lipsei de experienţă politică pe care o incriminează adversarii săi.
Dacă ar fi candidat în România, Barack Obama nu ar fi obţinut, garantat, victoria, pur şi simplu pentru că nu ar fi fost cunoscut. Sistemul electoral românesc, după toate reformările şi deformările, rămâne unul dintre cele mai stupide modele ale relaţiei dintre alegători şi cei pe care aceştia trebuie să-i aleagă. Pe liste sau uninominal, la locale, parlamentare sau prezidenţiale, în orice scrutin din România există o prevedere legală prin care se măsoară dispreţul politicului faţă de cetăţeanul votant: depunerea candidaturilor se face cu treizeci de zile înainte de data alegerilor. O lună, atât le lasă timp partidele românilor dornici să bage buletinul în urnă ca să afle pe cine vor pune ştampila în cabină.
Ani buni, argumentul listelor-paravan, sub care se ascundeau armate de impostori şi infractori în căutare de imunitate, avea măcar o justificare pervers-formală: şi-aşa lumea votează sigle de partid, n-are importanţă ce nume sunt pe liste. Justificarea de bază a uninominalului era însă tocmai ieşirea din anonimat a candidaţilor pentru Parlament, prezenţa lor în faţa votanţilor, cu chip, nume, voce, biografie. Era deci elementar ca aceia care vor să devină reprezentanţii direcţi ai alegătorilor dintr-un colegiu să fie puşi în vitrină un an sau măcar şase luni înainte de vot, ca toată lumea să-i vadă, să-i pipăie, să se convingă.
Dacă mai era nevoie de încă o dovadă că uninominalul 2008 e tot un soi de vot pe liste boit să semene a reformă, o avem tocmai în articolul care prevede aceeaşi limită de treizeci de zile pentru candidaturi. Cum poţi cere cuiva să aleagă în cunoştinţă de cauză atâta vreme cât îl pui în faţa unor nume pe care abia poate să le silabisească? Pe 30 noiembrie, în cabina de vot, majoritatea alegătorilor se vor trezi în faţa unei situaţii ridicole: oameni pe care şi-ar fi dorit să îi voteze nu sunt în colegiul lor, în schimb vor primi cu forţa o ofertă cu care nu au ce face. Dacă ne gândim din nou la modelul american, constatăm că diferenţa e uriaşă între decizia pe repede-înainte cerută românilor şi cei doi ani de expunere publică a candidaţilor de peste Ocean.
Americanii au avut timp să afle nu doar cum îi cheamă pe copiii şi bunicii candidaţilor sau ce au fumat când erau la liceu, dar şi ce au de gând să facă la taxe şi impozite, în politica de imigrare sau în cea de securitate naţională. La noi, în treizeci de zile, nu auzi decât Logane şi slogane, nu vezi decât baloane zburând şi andrele tricotând. Dacă cineva doreşte cu adevărat să reformeze clasa politică şi sistemul electoral din România ar trebui să opereze câteva modificări în lege, obligatorii: depunerea candidaturilor cu cel puţin şase luni înainte de alegeri, publicarea programului de guvernare şi anunţarea numelui viitorului premier cu un an în avans şi definirea, măcar în linii de principiu, a viitoarei politici de alianţe. Ca să nu mai fim chemaţi de proşti la urne, să votăm pe cine nu-ştim-cine, iar pe urmă să se împerecheze ei cum vor şi să guverneze cum le-o ieşi, fără nici o legătură cu ce-am votat noi. Altfel mai bine desfiinţăm votul popular şi organizăm un iarmaroc politic, la care să-şi vândă şi să-şi cumpere între ei scaune şi portofolii.