Contribuabilii pot „negocia” cu organele fiscale diferite forme de achitare a obligaţiilor

Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi sub alte forme prevăzute de lege. În funcţie de modalităţile de achitare a datoriei sau de felul în care se

fac evaluarea şi valorificarea bunurilor, contribuabilii pot să ştie ce avantaje sau dezavantaje există în fiecare caz în parte şi pot lua deciziile potrivite.

Plata şi compensarea
Cel mai comun mod de a stinge obligaţiile către Fisc este plata, care se efectuează prin trezoreria statului, într-un cont unic, indiferent de bugetul căruia îi este destinată.
Însă contribuabilul poate avea diferite creanţe faţă de MFP, con­stând în sume care trebuie restituite sau compensate, după caz. De exemplu, cele plătite în plus faţă de obli­gaţia fiscală ca urmare a unei erori de calcul, cele de rambursat de la bu­getul de stat etc.
Dacă Fiscul are de restituit anumite sume către contribuabil şi, în ace­laşi timp, are şi creanţe faţă de acesta, operează compensarea. Com­pensarea se face de către organul fiscal competent la cererea debitorului sau înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz. Organul fiscal poate efectua compensare din oficiu ori de câte ori constată existenţa unor cre­anţe reciproce, cu excepţia sumelor negative din deconturile de TVA fără opţiune de rambursare.

Înlocuirea creanţei fiscale cu imobile
Debitorul persoană juridică, proprietar al unor bunuri imobile, poa­te cere organului fiscal stingerea u­nor creanţe fiscale prin “darea în pla­tă” a acestor bunuri. Dare în plată în­seamnă înlocuirea creanţei cu imobile.
Procedura este reglementată prin Ordinul MFP nr. 486/15 iunie 2007 pentru aprobarea Procedurii pri­vind stingerea creanţelor reprezentând im­pozite, taxe şi alte venituri dato­ra­te bugetului de stat şi/sau a crean­ţe­lor reprezentând contribuţii sociale administrate de Ministerul Finan­ţe­lor prin trecerea în proprietatea pu­blică a statului a unor bunuri imobile proprietate a debitorilor.
Stingerea creanţelor fiscale se va face la valoarea cea mai mică dintre va­loarea stabilită prin evaluare, de că­tre experţi autorizaţi, şi valoarea de inventar evidenţiată în contabili­ta­tea persoanei juridice debitoare, stabilită pe fiecare bun imobil în parte.
Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a muni­ci­­piului Bucureşti, Direcţia gene­rală de administrare a marilor con­tri­bua­bili ori Autoritatea Naţională a Vă­mi­lor, după caz, ţin evidenţa so­li­ci­tări­lor de bunuri imobile în re­gis­tre de evi­denţă deschise în acest scop.
În cadrul Ministerului Finanţe­lor există o comisie care aprobă sau respinge, prin decizie, după caz, ce­re­rile privind stingerea unor creanţe prin trecerea în proprietatea publică a statului şi darea în administrare a unor bunuri imobile corespun­ză­toa­re unor sedii sau spaţii necesare des­făşurării obiectului activităţii ori alte spaţii de uz sau de interes public.
Dacă bunurile imobile nu sunt de uz sau de interes public, comisia din cadrul ministerului poate re­s­pin­ge cererea privind stingerea cre­anţelor fiscale prin dare în plată.
Comisia din cadrul MFP va ana­liza şi va decide asupra fiecărei ce­reri având în vedere următoarele ele­mente:
a) documentele prezentate de debi­tor, care atestă dreptul de proprie­tate asupra bunurilor imobile pen­tru care acesta solicită trecerea în proprietatea publică a statului, precum şi dovada că acestea nu sunt grevate de drepturi reale şi de alte sarcini;
b) existenţa solicitărilor pentru obţi­nerea în administrare a bunurilor imobile pentru care urmează să se analizeze oportunitatea trecerii în proprietatea publică a statului;
c) respectarea reglementărilor legale în vigoare referitoare la aplicarea procedurii de executare silită a creanţelor fiscale, dacă este cazul;
c1) existenţa acordului Minis­te­ru­lui Muncii şi/sau al Ministe­ru­lui Sănătăţii, în cazul în care de­bitorul solicită prin cerere stingerea prin dare în plată a contribuţiilor sociale care se fac venit la bugetul asigură­ri­lor sociale de stat, bugetul asi­gu­ră­rilor pentru şomaj, bugetul asigurărilor pentru acci­den­te de muncă şi boli profesionale şi/sau la bugetul Fon­du­lui na­ţional unic de asigu­ră­ri sociale de sănătate, după caz;
d) inexistenţa unor cereri privind retrocedarea proprietăţii, a unor cereri privind deschiderea procedurii insolvenţei, precum şi ine­xistenţa unor contracte de închi­riere sau concesiune, arendare ori când bunurile imobile au fost adu­se ca aport în cadrul unei aso­cieri în participaţiune, aport la ca­pitalul social al unei societăţi comerciale ori inexistenţa altor litigii, în măsura în care aceasta poate fi prevăzută;
e) propunerile organului fiscal competent ori ale direcţiei regionale pentru accize şi operaţiuni vama­le, după caz, precum şi punctul de vedere al Direcţiei generale a fi­nanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, ori al Direcţiei generale de adminis­tra­re a marilor contribuabili sau al Autorităţii Naţionale a Vămilor, după caz;
f) punctele de vedere ale direcţiilor de specialitate din cadrul Minis­te­ru­lui Finanţelor şi al Agenţiei Na­ţionale de Administrare Fiscală;
g) cheltuielile necesare, estimate de că­tre solicitantul bunurilor imobile ce urmează să fie trecute în pro­prietatea publică a statului, pen­tru transformarea acestora în sedii sau în spaţii corespun­zătoa­re desfăşurării obiectului activi­tă­ţii ori în alte spaţii de uz sau de in­teres public, precum şi sursa de acoperire a acestora;
h) eficienţa stingerii creanţelor fisca­le prin trecerea bunurilor imobile în proprietatea publică a statului, faţă de alte modalităţi de stingere prevăzute de lege;
h1) eficienţa aplicării acestei mo­dalităţi de stingere a crean­ţe­lor fiscale, rezultată din compararea creanţelor fiscale stin­se prin această modalitate, la ca­re se adaugă eventualele chel­tuieli de amenajare-re­func­ţionalizare, cu cheltuie­li­le necesare unei noi construc­ţii sau achiziţii;
i) orice alte elemente necesare solu­ţio­nării cererii.
Procedura se aplică în mod corespunzător şi în cazul debitorilor persoane juridice la care s-a instituit ad­ministrarea specială în perioada de privatizare, precum şi al debitorilor persoane juridice pentru care s-a des­chis procedura insolvenţei, cu avi­zul administratorului special sau al ad­ministratorului/lichidatorului ju­di­ciar, după caz. De asemenea, procedura se aplică şi în situaţia în care exe­cutarea silită este suspendată.

Executarea silită a obligaţiilor fiscale
Înaintea valorificării bunurilor prin executare silită, acestea vor fi evaluate. Evaluarea se efectuează de către organul de executare prin ex­perţi evaluatori proprii sau prin ex­perţi evaluatori independenţi. Orga­nul de executare va actualiza preţul de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei.
Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţi­nând seama atât de interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului urmărit, organul de executare va pro­ceda la valorificarea bunurilor se­chestrate într-una dintre modalită­ţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete ale cauzei, se dovedeşte a fi mai eficientă, şi anume:
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c) vânzare directă;
d) vânzare la licitaţie;
e) alte modalităţi admise de lege, in­clusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii imo­bi­liare sau societăţi de brokeraj, du­pă caz.
În procedura executării silite, în­tâi trebuie valorificate bunurile mo­bile şi numai dacă acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea crean­ţei se poate trece la imobile.
În cazul executării silite asupra bunurilor mobile, dacă debitorul este persoană fizică nu pot fi supuse executării silite bunurile necesare vieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale.
Sunt supuse executării silite bu­nu­rile imobile proprietate a debito­ru­lui. În situaţia în care debitorul de­ţine bunuri în proprietate comu­nă cu alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunu­ri­lor atribuite debitorului în urma par­tajului judiciar, respectiv asupra sultei. În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
În cazul executării silite prin po­prire, pot fi urmărite orice sume re­prezentând venituri şi disponibili­tăţi băneşti în lei şi în valută, titluri de va­loare sau alte bunuri mobile ne­cor­porale, deţinute şi/sau datora­te, cu orice titlu, debitorului de către ter­ţe persoane sau pe care aceştia le vor da­tora şi/sau deţine în viitor în te­meiul unor raporturi juridice existente.
Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi ban­care pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor din conturile bancare. În acest caz, odată cu comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu, făcută debitorului, o copie certificată a acestui titlu va fi comunicată băncii la care este deschis contul debitorului. Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul.

Prescripţia datoriei fiscale
Dacă trece o perioadă de timp şi organele statului nu au acţionat conform procedurilor legale pentru stabilirea sau recuperarea datoriei fiscale, dreptul de a acţiona împotriva contribuabilului se prescrie, adică nu mai poate fi exercitat.
În materie fiscală, termenul de prescripţie este de 5 ani, însă poate fi şi de 10 ani, dacă datoriile către stat sunt stabilite în urma comiterii unor infracţiuni, cum ar fi evaziunea fiscală.
Dacă organul fiscal a omis să stabilească obligaţiile fiscale ale contri­buabilului, termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală (când s-a format baza de impunere care o generează). Dacă este vorba de executarea silită a creanţei fiscale, ter­me­nul curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care obli­gaţia fiscală a devenit scadentă.
Însă contribuabilii nu trebuie să mizeze prea mult pe prescripţie de­oarece legea prevede foarte multe cauze de întrerupere şi suspendare a acesteia. Practic, orice fel de acţiune din partea organului fiscal, cea mai simplă înştiinţare, reprezintă o astfel de cauză.

Scăderea pentru cauze de insolvabilitate
Pentru creanţele fiscale ale debi­torilor declaraţi în stare de insolva­bi­li­tate, care nu au venituri sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de executare dispune scoaterea cre­anţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată. În ca­zul acestor debitori, executarea si­lită se întrerupe, însă organele fisca­le au obligaţia ca, cel puţin o dată pe an, să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de executare silită.
Dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie nu se constată dobândirea unor bunuri sau venituri urmări­bile, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din evidenţa analitică pe plătitor. Scă­derea se face şi în cursul perioa­dei de prescripţie în cazul debitori­lor, persoane fizice, decedaţi sau dis­pă­ruţi, pentru care nu există moşte­nitori care au acceptat succesiunea.

Anularea creanţelor fiscale
În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind co­municarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul orga­nului de executare poate aproba a­nu­larea debitelor respective. Cheltu­ie­lile generate de comunicarea so­ma­­ţiei prin poştă sunt suportate de organul fiscal.
Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a a­nu­lui, mai mici de 10 lei, se anu­lea­ză. Anual, prin hotărâre a guvernului, se stabileşte plafonul crean­ţe­lor fiscale care pot fi anulate.

saptamana financiara