AVOCAT COLTUC EXPLICA

În primul rând, (și de la distanță) era evaluarea OMULUI care prezenta proiectul. Atitudinea, încrederea pe care o inspira, modul în care ne strângea mâna, se uită la noi și vorbea. Era important să înțelegem dacă persoană respectivă era pregătită să fie antreprenor, dacă avea educația necesară în acest sens. • Apoi, ne uitam la experiența sa. Știa domeniul în care voia să investească? Îl înțelegea? Îl studiase destul de bine? Îi știa capcanele? • În al treilea rând, ne uitam la capabilitățile sale în domeniul respectiv. Dacă dorea să deschidă un salon de frumusețe, era important să fi fost la un moment dat frizer sau cosmetician. Dacă dorea o agenție de turism, era bine să fi fost consultant și să aibă experiență la firul ierbii. • Numai dacă persoana trecea de cele trei puncte de mai sus ne uităm dacă business plan-ul este coerent, profesionist și business-ul poate produce “return of investment” corespunzător așteptărilor. • Nu în ultimul rând, există un criteriu OBLIGATORIU: co-investiția. Nu acceptăm să intrăm cu cineva alături, dacă nu punea și el niște bani. Și, dacă ne plăcea mult omul și planul de business era bun, atunci eram dispuși chiar să împrumutăm noi persoana respectivă cu partea sa obligatorie de capital social. Cam așa arătau criteriile de care țineam seama în analiza investițiilor. M-am uitat să văd ce anume dintre aceste criterii este luat în seamă de proiectul Start UP Nation și, din păcate, am ajuns la concluzia că cele care cu adevărat CONTEZĂ nu se regăsesc între criterii. Înțeleg că statului îi este destul de greu să găsească criterii de evalaure corecte la aspecte de genul “cum îmi strânge mâna, cum se uită la mine, cum vorbește“ care, pe cât de importante sunt, pe atât de subiective se arată câteodată. Dar statul ar putea, de exemplu, pune minimă condiție ca cei care primesc 45.000 euro (aceasta este suma) să pună și ei niște bani. Nu neapărat 50%, dar măcar 25%. Mai mult, statul ar putea să pună condiția ca o parte importantă din suma primită să fie investită în cursuri de formare și educare antreprenorială și mentoring. Cu toții (în afară de statul român) știm că minimum 80% dintre start-up-uri EȘUEAZĂ. Asta nu este o nenorocire și nici nu trebuie să facă statul român să nu investească. Pentru că ceilalți 20% vor contribui din plin la succesul economiei. Dar, dacă tot știm asta, hai măcar să folosim 20.000 euro în pregătire și dezvoltare personală, pentru că antreprenorii cu asta RĂMÂN ORICUM, indiferent de succesul sau insuccesul companiei. De ce spun că am putea face mai mult rău decât bine dacă nu ținem seama măcar de cele două puncte de mai sus? • În primul rând, trebuie să știm că nu toți oamenii sunt făcuți să fie antreprenori, iar lucrul asta se poate observa înainte de a investi mulți bani; • Dacă oamenii nu sunt făcuți pentru asta și nu sunt pregătiți și educați au toate șansele ca un posibil și probabil eșec (minimum 80%) să-I marcheze negativ pentru toată viața. Eșecul nu este perceput în România ca un pas înainte, ci ca o gravă descalificare. Oamenii nepregătiți pentru eșec rămân cu sechele. • Faptul că există o sumedenie de firme “nepotrivite“ în piață naște o mare problemă celorlalte companii. Nu numai că se introduce un fel de concurență nedreaptă (unii au primit bani și alții nu) dar “datul în gard“ cu o companie înseamnă de cele mai multe ori pierderi importante pentru celelalte cu care interacționează. Adică, nu o să aibă bani să plătească facturile, intră în insolvență, ei rămân cu sechele mentale, iar ceilalți cu pierderi materiale. Și, când spun ceilalți, mă refer atât la alte firme, cât și la clienți finali.