Asociaţie. Recunoaşterea caracterului de utilitate publică. Refuz. Legalitate.

Prin cererea  înregistrată la  Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr.404/2/2007, reclamanta Asociaţia S a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României – Secretariatul General, ca prin sentinţa ce  va pronunţa  instanţa  să dispună anularea deciziei din 26 aprilie  2006 de respingere a cererii sale de acordare a statutului de  utilitate publică  solicitat în baza art.40 din O.G. nr.26/2000, cu modificările  şi completările ulterioare, pârâtul urmând a fi obligat să emită o nouă decizie prin care  să i se acorde acest titlu.

Reclamanta şi-a motivat  acţiunea în sensul că hotărârea  emisă de  pârât în 24 aprilie 2006, de respingere a cererii sale, este netemeinică şi nelegală, întrucât  din documentaţia depusă în susţinerea cererii pentru acordarea statului de utilitate publică, rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute  de art.38 alin. (1)  din O.G. nr.26/2000, iar Ministerul Culturii şi Cultelor prin adresa nr.2235 din 30 iunie 2006 a propus Guvernului recunoaşterea asociaţiei ca  fiind  de utilitate publică, şi cu toate acestea cererea  i-a fost respinsă fără nici o motivare.

Pârâtul Guvernul României, a depus  întâmpinare prin care a invocat  excepţia inadmisibilităţii cererii  reclamantei, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Urmare analizării actelor şi lucrărilor din dosar, instanţa de  fond  a pronunţat  sentinţa civilă nr.859 din 21 martie 2007, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi admiţând acţiunea  formulată de reclamantă a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de  recunoaştere a  acesteia ca  fiind o asociaţie  de utilitate publică, obligând  totodată pe pârât de a reanaliza  cererea reclamantei  asociaţiei şi de  a-i recunoaşte acesteia prin hotărâre de Guvern statutul de  asociaţie de utilitate publică, în condiţiile  art.38 şi următorii din  O.G. nr.26/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că din dovezile de la dosar a rezultat că petenta reclamantă asociaţie a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cumulativ prevăzute  de  art.38 alin. (1)  din O.G. nr.26/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005 cap.6 pentru a  fi recunoscută ca  fiind  de utilitate publică, astfel că deşi  pârâtul invocă, ca o justificare, caracterul supletiv al normelor de  reglementare, refuzul  acordării acestui statut este nejustificat, astfel că sunt  întrunite dispoziţiile art.8 alin. (1) coroborat cu art.2 alin. (2) din Legea nr.554/2004, petenta fiind astfel vătămată în drepturile sale.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Guvernul României, a declarat recurs, susţinând că instanţa de  fond  în mod greşit a obligat  Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului să reanalizeze cererea în sensul recunoaşterii prin hotărâre de Guvern a Asociaţiei S ca fiind de utilitate publică, atâta  timp cât hotărârile de recunoaştere se adoptă de către Guvern şi nu de Secretariatul General al Guvernului, acesta din urmă îndeplinind doar un rol de  coordonator, cu unică atribuţie stabilită prin lege – identificarea autorităţii competente din punct  de vedere al obiectului de activitate al petentei şi  transmiterea documentaţiei către aceasta.

Pe  de  altă parte, susţine  recurentul-pârât, din interpretarea textului de lege – art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, cu privire la  asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005, rezultă că o asociaţie sau fundaţie, poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind  de  utilitate publică, deci simplul fapt că sunt întrunite  condiţiile cerute  de text nu obligă Guvernul  la o recunoaştere ipso facto.

Mai precizează recurentul că legiuitorul, prin modul în care  este  formulat textul de lege, a lăsat la latitudinea executivului să hotărască dacă este oportun sau nu să adopte o hotărâre prin care o asociaţie sau fundaţie să fie recunoscută  ca fiind  de  utilitate publică.

Recursul este fondat.

Prima critică referitoare la greşita obligare a Secretariatului General al Guvernului la reanalizarea cererii în sensul recunoaşterii prin hotărâre de Guvern a Asociaţiei S ca fiind  asociaţie de  utilitate publică, este întemeiată.

Astfel, art.39 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii, prevede că „Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii de  utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează în termen de 15 zile ministerului sau organului de specialitate  al administraţiei publice  centrale  în a cărei sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea”.

În speţă, Secretariatul General al Guvernului a înaintat cererea ministerului de resort şi anume Ministerului Culturii şi Cultelor care şi-a  dat avizul favorabil pentru obţinerea statutului de asociaţie de  utilitate publică.

Având  în vedere şi dispoziţiile art.108 alin. (1) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora,  „Guvernul adopta hotărâri şi ordonanţe”, apare evident  faptul că Secretariatul General al Guvernului, nu are decât rolul de a asigura derularea operaţiunilor tehnice  aferente actului de guvernare, aşa cum de altfel menţionează şi prevederile art.1 din H.G. nr.405/2007 referitoare la funcţionarea Secretariatului General al Guvernului.

Cea de-a două critică  formulată de pârât în sensul că  întrunirea  condiţiilor stabilite  de lege pentru dobândirea  statutului de  asociaţie de  utilitate publică, nu obligă guvernul la o recunoaştere ipso facto, este şi ea întemeiată.

Art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005, prevede că „o asociaţie sau fundaţie, poate fi recunoscută de Guvernul României”, ca fiind de  utilitate publică.

Din modul de exprimare al legiuitorului, rezultă ca simplul fapt al întrunirii condiţiilor nu obliga Guvernul să emită o hotărâre prin care să recunoască asociaţiei sau fundaţiei  respective statutul de utilitate publică.

Mai mult, art.40 alin. (2) din O.G. nr.26/2000, menţionează că „în cel mult 90 de zile  de la data depunerii cererii, precum şi a tuturor documentelor necesare luării deciziei” Guvernul României decide  asupra propunerii de recunoaştere.

Dacă propunerea se respinge, soluţia va fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de către  autoritatea administrativă  la care  s-a  înregistrat cererea de recunoaştere, în termen de 120 zile  de la data depunerii cererii şi a  documentelor necesare luării deciziei”.

Concluzia  ce  se desprinde este aşadar,  aceea că deşi întrunite  condiţiile prevăzute  de lege, Guvernul poate  să respingă  un proiect  de act normativ privind  recunoaşterea unei asociaţii ca  fiind de utilitate publică, acesta având posibilitate  de a  aprecia în funcţie şi de oportunitatea  adoptării unui astfel de act.

De altfel, asupra  oportunităţii adoptării acestui statut se  apreciază nu numai în funcţie  de  condiţiile  ce trebuiesc îndeplinite pentru a ne afla în sfera utilităţii publice  definită ca fiind  „orice  activitate care se desfăşoară în domenii de interes public general sau al unor  colectivităţi”, ci şi  în raport  de  consecinţele  recunoaşterii utilităţii publice  care  conferă  asociaţiei sau fundaţiei anumite drepturi şi obligaţii  cel puţin faţă de  acestea din urmă Guvernul fiind cel mai în măsură  să  aprecieze  asupra  admisibilităţii unei astfel de  cereri.

Dar, trebuie  observat, că chiar  şi instanţa  de  fond a reţinut că dispoziţiile art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, au un  caracter supletiv, deci nu imperativ, caracter justificat de  folosirea sintagmelor „poate fi recunoscută de Guvernul României, ca  fiind  de utilitate publică” sau „dacă propunerea se respinge”.

Refuzul pârâtului de recunoaştere  a statutului de utilitate  publică, nu este  aşadar unul nejustificat, aşa cum în mod nelegal reţine prima instanţă prin hotărârea pronunţată, aceasta  dând o interpretare greşită dispoziţiilor O.G. nr.26/2006 şi considerând  că dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, în mod  automat executivul trebuie să adopte actul administrativ solicitat, în speţă hotărârea de Guvern prin care  să i se recunoască petentei statutul de  asociaţie de utilitate publică.

Recursul a fost astfel admis.

Persecutat etnic. Persoană strămutată. Proba persecuţiei

Reclamantul S.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Suceava, solicitând anularea deciziei nr.R/16763 din 22 mai 2002 şi să se constate că este beneficiarul dispoziţiilor Decretului-Lege nr.118/1990 modificat şi completat prin O.G. nr.105/1999 cu modificările şi completările ulterioare.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria, U.R.S.S., unde împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor au fost supuşi muncii forţate, au suferit datorită foamei, frigului şi mizeriei.

Reţinând că nu a prezentat acte oficiale de la instituţii abilitate din care să rezulte perioada persecuţiei etnice, pârâta i-a respins cererea.

Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea deciziei nr.R/16763/2002 a Casei Judeţene de Pensii Suceava. Totodată, a constatat că reclamantul beneficiază de dispoziţiile Decretului-lege nr.118/1990 modificat şi completat prin O.G. nr.105/1999 cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada august 1942 – 23 august 1944.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisuri şi declaraţiile martorilor S.L. şi S.V., că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria, împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor unde a fost supus unor tratamente inumane.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Suceava.

Recurenta a susţinut că o parte din martorii audiaţi nu aveau discernământ la data deportării, iar pe de altă parte, că aceştia nu au putut face dovada cu acte oficiale că s-au aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.

Recursul este nefondat.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada că în perioada august 1942  – august 1944 a fost deportat în Transnistria, datorită calităţii sale etnice, fiind supus unor tratamente inumane împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor.

Mai reţine instanţa că situaţiile concrete fiind persecuţiile etnice ale reclamantului, acestea au fost dovedite cu acte şi cu declaraţiile celor două reclamante S.L. şi S.V., cărora li s-au recunoscut drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990.

Nu se poate imputa reclamantului faptul că nu a  dovedit calitatea sa de persecutat etnic cu alte acte doveditoare, atâta vreme cât însuşi actul normativ aplicabil menţionează că dovedirea situaţiilor prevăzute la art.1 se face de persoanele interesate cu acte oficiale, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În atare situaţie, reclamantul a făcut dovada persecuţiei pe motive etnice şi cu cei doi martori, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de Decretul-lege nr.118/1990 pentru a putea beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.

Recursul a fost respins.