Ce consecinţe poate avea decizia CJUE
Atacul lui Rebega la adresa băncilor atinge aici accente specifice partidelor naționaliste, știut fiind că grupul în care acesta este vicepreședinte întrunește marile partide naționaliste din Europa: „Recenta decizie a CJUE acordă acestor bănci mari, focare de escrocherii, exact un statut de entități intangibile. Consecințele deciziei CJUE sunt extrem de grave. Mai întâi, această decizie este un atac direct la proprietate, așadar la un principiu fundamental al statului de drept. Pe cale de consecință, este afectată siguranța financiară a tuturor cetățenilor Europei și, implicit, și a românilor. În al doilea rând, măsura va distruge, lent, clasa mijlocie, prin sărăcirea acelor depunători care furnizează grosul depozitelor mici și mijlocii“, notează Laurenţiu Rebega.
„Să subliniem că, după Al Doilea Război Mondial, tocmai întărirea clasei mijlocii i-a adus Occidentului dinamism economic, echilibru social și o prosperitate fără precedent. În al treilea rând, decizia CJUE este încă un cui bătut în sicriul statului național, care, lipsit de suveranitate, devine vasalul instituțiilor europene supranaționale și al intereselor marii oligarhii bancare internaționale“, avewrtizeazăp europarlamentarul.
Iată așadar că recenta decizie a CJUE capătă inclusiv conotații politice importante, după cum reiese din finalul mesajului lui Rebega: „Viitorul arată sumbru! Ca să nu ajungem în acest viitor, trebuie să luăm atitudine. Trebuie ca vocea și acțiunile noastre să fie ferme și categorice! Nu băncile trebuie apărate, ci cetățenii! Nu oligarhia trebuie protejată, ci clasa mijlocie! Nu Comisia Europeană trebuie să decidă, ci statul național!“.
Ceea ce devine clar din poziția publică a europarlamentarului Laurențiu Rebega este că decizia CJUE dă apă la moară celor care critică şi băncile, dar și actuala formulă de funcționare a Uniunii Europene.
„Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că directiva privind salvarea de la faliment a băncilor prin confiscarea depozitelor clienților este OK. În principal, motivația este că e preferabil să confiști acești bani de la clienți decât să îi primești cadou de la stat, adică de la contribuabili, mai ales că treaba asta din urmă ar însemna un nasol ajutor de stat.
Decizia e cinică, pentru că băncile au fost ajutate și până acum de state, și nimeni nu și-a pus problemă că ar fi vorba de ajutoare de stat ilegale. Că să nu mai vorbim de eficienţă. Au fost bănci, cum e Dexia, care au fost salvate de stat chiar de două ori, au dat ultra-managerilor lor bonusuri de «succes» de zeci de milioane de euro, după care au intrat din nou în dificultate, iar acum așteaptă salvarea cu bănuții deponenților.
Decizia este și ipocrită, pentru că nu răspunde la întrebări esențiale:
– Trebuie salvate aceste entități malefice care distrug lumi și destine pentru a o lua de la cap, iresponsabil, indiferent de riscurile asumate pe seamă statului și a deponenților?
– De ce trebuie că rezoluția să se deruleze în spațiu privat, discret, între bancheri, fără control judiciar, fără transparență, fără acordul măcar implicit al deponenților, și cu dispreț față de contracte și față de principiul neretroactivității legii?
– Cum rămâne cu dreptul de proprietate?
– Cum rămâne cu proiectele publice, sociale, pe care statul «democratic» nu le mai poate finanța, pentru că are ca prioritate salvarea băncilor?
Părerea mea e că aceste chestiuni sunt de competența CEDO. Acolo s-ar putea decide dacă salvarea acestor sepii malefice și a bunăstării overlorzilor sistemului este prioritară față de dreptul de proprietate asupra banilor din depozite și față de sarcinile esențiale ale statului.
Oricum, pentru lideri europeni ca Matteo Renzi, decizia CJUE pică foarte prost. El va trebui să decidă dacă dă de la buget 40 de miliarde de euro pentru a salva cele trei-patru bănci falite sau dacă va permite că acești bani să fie luați de la deponenți. Că de închis aceste bănci nu se pune problema. Iar decizia italienilor va fi clonată peste tot, inclusiv în România. Ce, credeți că nu mai sunt bănci falite?“
Ce spune legislaţia de azi
Legea 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii arată câte se poate de clar că băncile nu pot să apeleze la economiile deponenţilor pentru a fi salvate. Pentru mai multă acurateţe, redăm, în continuare, Articolul 349 din această lege:
Art. 349. – Instituţiile de credit şi entităţile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. b), c) şi d) includ în prevederile contractuale o clauză în virtutea căreia creditorul sau partea la acordul ce guvernează o datorie acceptă ca aceasta să poată face obiectul exercitării competenţelor de reducere a valorii şi de conversie şi este de acord să se supună oricărei măsuri de reducere a valorii principalului sau a sumei de plată datorate, de conversie sau de anulare, ce poate fi impusă de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de rezoluţie, în exercitarea competenţelor sale, cu condiţia ca o astfel de datorie:
a) să nu fie exclusă în temeiul art. 286;
b) să nu fie un depozit prevăzut la art. 234 din Legea nr. 85/2014;
c) să fie reglementată de legislaţia unui stat terţ; şi
d) să fie emisă sau contractată după data de la care se aplică prevederile referitoare la recapitalizarea internă.
Iată şi un articol – dintr-o altă lege – care arată că banii deponenţilor au prioritate la rambursare, în cazul unui faliment al instituţiei de credit:
În cazul falimentului unei instituţii de credit, creanţele se plătesc în lei, în următoarea ordine:
– 1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea instituţiei de credit debitoare, precum şi plata onorariilor persoanelor angajate în condiţiile legii, inclusiv ale lichidatorului judiciar;
– 2. creanţele rezultate din depozitele eligibile în sensul prevederilor cuprinse în legislaţia privind schemele de garantare a depozitelor, inclusiv creanţele schemelor de garantare a depozitelor rezultate din subrogarea în drepturile deponenţilor garantaţi şi/sau din finanţarea, potrivit legii, a măsurilor de rezoluţie a instituţiei de credit debitoare, precum şi creanţele izvorâte din raporturi de muncă pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
– 3. creanţele reprezentând acea parte a depozitelor eligibile ale persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor şi ale întreprinderilor mici şi mijlocii care depăşeşte plafonul de acoperire prevăzut în legislaţia privind schemele de garantare a depozitelor şi depozitele persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor şi ale întreprinderilor mici şi mijlocii, care ar fi depozite eligibile dacă nu ar fi fost făcute prin intermediul sucursalelor situate în afara Uniunii ale unor instituţii stabilite în Uniune;
– 4. creanţele rezultând din activitatea debitorului după deschiderea procedurii;
– 5. creanţele bugetare, creanţele schemelor de garantare a depozitelor, altele decât cele prevăzute la pct. 2, precum şi creanţele Băncii Naţionale a României decurgând din credite acordate de aceasta instituţiei de credit;
– 6. creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din operaţiuni interbancare, din operaţiuni cu clientelă, operaţiuni cu titluri, alte operaţiuni bancare, precum şi din cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, precum şi alte creanţe chirografare;
– 7. creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
– 8. creanţele decurgând din instrumente de datorie şi din împrumuturi, având la bază convenţii care prevăd o clauză de subordonare potrivit căreia, în caz de lichidare sau faliment al instituţiei de credit, astfel de creanţe urmează să fie plătite după creanţele tuturor creditorilor chirografari nesubordonaţi şi, după caz, ale altor creditori chirografari subordonaţi; în cadrul acestei categorii de creanţe, plata acestora se va efectua cu respectarea ordinii de preferinţă stabilite prin clauza de subordonare aferentă fiecărei creanţe;
– 9. creanţele acţionarilor instituţiei de credit în faliment, respectiv creanţele membrilor cooperatori ai cooperativelor de credit afiliate casei centrale a cooperativelor de credit în faliment, derivând din dreptul rezidual al calităţii lor, potrivit prevederilor legale şi statutare.