Legea 202/2010

Calea de atac in privinta deciziei instantei de apel

de

In Monitorul Oficial nr. 735 din 31 octombrie 2012 a fost publicata Decizia nr. 12 a ICCJ din data de 8 octombrie 2012 in cadrul recursului in interesul legii privind calea de atac in privinta deciziei instantei de apel care a fost casata cu trimiterea cauzei spre rejudecare, dupa intrarea in vigoare a Legii 202/2010.

In cadrul Deciziei ICCJ se arata:

Admite recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. XXIV alin. (1)–(3) din Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor, stabileste ca:

In cazul in care dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010 se caseaza decizia instantei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, hotararea pronuntata in prima instanta, inainte de intrarea in vigoare a legii, de catre judecatorie ramane supusa apelului, cale de atac prevazuta de legea sub care a inceput procesul, competenta de solutionare revenind tribunalului.

Dezbateri:Intarzierile procesuale – posibile solutii legislative sau administrative

de

In data de 29 martie 2011 presedintele Consiliului Superior al Magistraturii, domnul judecator Horatius Dumbrava, a participat la dezbaterea «Intarzierile procesuale – posibile solutii legislative sau administrative»,

 

 organizata la Predeal, sub egida Societatii Academice Romane si a .

La dezbatere au participat judecatori ai Curtii Constitutionale, membri ai , judecatori de la tribunale si curti de apel, reprezentanti ai Ministerului Public, Ministerului Justitiei, precum si membri ai corpului diplomatic acreditati in Romania. Toti participantii s-au declarat preocupati de impactul dispozitiilor din legea micii reforme si de impactul noilor coduri ce ar urma sa intre in vigoare asupra resurselor umane de la instante si parchete, implicit asupra duratei de solutionare a cauzelor.

Presedintele a prezentat date statistice preliminare cu privire la efectele legii mici reforme () in materie penala asupra gradului de incarcatura a completelor de judecata de la tribunale si curti de apel.

Legea in cauza s-a dorit a fi un element ce ar genera o celeritate accelerata a solutionarii cauzelor, dar si o modalitate de unificare a practicii judiciare.

In esenta, in materie penala s-au adus modificari de esenta in competenta tribunalelor si curtilor de apel prin aceea ca parte din cauzele de la tribunal au fost preluate in competenta de catre curtile de apel.

Din analiza datelor statistice pe doua luni in materie penala – respectiv lunile ianuarie si februarie 2011 comparativ cu aceeasi perioada a anului 2010 – s-a facut remarcata existenta unei scaderi a numarului de dosare inregistrate la tribunale, cu 20,95%, in schimb s-a inregistrat o crestere foarte mare la curtile de apel in procent de 79,93% in conditiile in care nu s-a avut in vedere, la intrarea in vigoare a acestei legi, si un studiu de impact adecvat, in special in ce priveste resursele umane.

Cu alte cuvinte, s-au degrevat tribunalele, in schimb au fost grevate cu cauze penale curtile de apel fara o justificare statistica si nici prospectiva.

Presedintele a semnalat faptul ca astfel de acte normative ar trebui sa se bazeze pe realitatile sistemului judiciar si, in acelasi timp, pe o previziune a numarului de cauze relativ la schemele de personal ale instantelor. Consecinta lipsei unui studiu de impact, precum si a lipsei previziunii consecintelor are ca efect imediat o presiune suplimentara asupra curtilor de apel in cazul de fata, care si asa cunosc o crestere accelerata a numarului de cauze nou inregistrate in anumite materii (litigii de munca, comercial, contencios administrativ). Iar consecintele se pot masura direct in lungirea perioadei de solutionare a cauzelor, cel putin la curtile de apel, astfel incat s-ar putea ca efectul pe care si l-a dorit legiuitorul, de accelerare a solutionarii cauzelor, sa nu fie realizat – evident, o imagine exacta a efectelor acestei legi vor putea fi extrase la 6 luni de la intrarea in vigoare a legii micii reforme.

Legea micii reforme, a apreciat cu aceasta ocazie Presedintele , este un exemplu aparent negativ in ce priveste adoptarea unor acte normative cu impact direct asupra justitiei, in sensul in care in lipsa determinarii si masurarii efectelor posibile ale unor acte normative s-ar putea ca efectele dorite de legiuitor sa nu aiba loc.

Justitia are capacitatea si putinta de a participa direct la astfel de determinari si masurari in asa fel incat, pana la urma, sa fie benefic si pentru justitiabil, iar opinia publica sa aprecieze in consecinta elementele pozitive din adoptarea unor astfel de acte normative.

 Nu in ultimul rand, Presedintele a aratat ca trendul ascendent de crestere a numarului anual de cauze nou inregistrate este mai mult decat ingrijorator, motiv pentru care este esential, mai mult decat oricand, ca autoritatile constitutionale sa gaseasca impreuna solutii pentru a reduce acest numar alarmant de mare de cauze nou inregistrate.

In acest sens, numarul de cauze nou inregistrate in anul 2010 a fost de 2.916.776, ceea ce inseamna ca unul din sase romanii adulti este implicat in cauzele aflate azi pe rolul instantelor. Cresterea numarului nou de cauze la instante in anul 2010 este cu 16,16% mai mult decat in anul 2009 si cu 23,48% fata de anul 2008.

Atata timp cat justitiabilii apeleaza la justitie ca ultima cale de aparare a drepturilor, acestia trebuie sa aiba acces la instante in care judecatorii au o incarcatura acceptabila de dosare, incat sa nu fie afectata calitatea actului de justitie.

In acest context, domnul judecator Horatius Dumbrava a subliniat ca justitia este si trebuie sa fie un domeniu de importanta nationala, mai ales in contextul conditiilor de mai sus, aratand ca toate institutiile responsabile au datoria sa colaboreze strans in vederea pregatirii sistemului judiciar romanesc pentru intrarea in vigoare a noilor coduri.

Sursa: CSM

Cateva consideratii privind recentele initiative legislative pentru accelerarea judecatilor

de

Intre observatiile critice la adresa sistemului judiciar romanesc cuprinse in rapoartele inaintate in cadrul mecanismului de cooperare si verificare a fost retinuta de fiecare data in ultimii ani si aceea a lipsei unei jurisprudente

 

 

unificate si clare, situatie care afecteaza credibilitatea, predictibilitatea, stabilitatea si certitudinea actului judiciar, precum si unele abuzuri procesuale care prelungesc nejustificat solutionarea cauzelor aflate pe rolul instantelor judecatoresti. Desfasurarea procesului judiciar intr-un termen optim si previzibil reprezinta o preocupare presanta nu numai in Romania. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a creat o jurisprudenta bogata in materia „termenului rezonabil”. S-a afirmat si o doctrina care a scos la iveala ca justitia care nu solutioneaza cauzele intr-un termen optim este, de fapt, o justitie ratata (justice delayed is justice denied). Chiar Curtea Europeana este confruntata cu aceasta problematica, din moment ce, excedata de numarul mare de sesizari, termenele de solutionare sunt dincolo de exigentele pe care Comisia pentru eficientizarea justitiei din cadrul Consiliului Europei le-a fixat in strategia afirmata de multa vreme.

Fata de situatia in care se afla tara noastra, aceea de „monitorizare” post aderare, este firesc sa se caute solutii legislative sau modalitati practice de surmontare a unor ramaneri in urma in realizarea unei justitii mai dinamice, cu respectarea desigur a garantiilor procesuale care asigura cerintele „procesului echitabil”. S-a creat, in tumultul dezbaterilor politice pe aceasta tema, impresia ca scopul realizarii rapiditatii actului de justitie ar putea lasa pe locul doi sau mai rau ar putea sacrifica cerintele de legalitate indispensabile procesului judiciar. In fapt, iritarea externa este, in multe cazuri, alimentata de „mesaje” incorecte sosite din tara care nu sunt de fiecare data de natura a pastra informatia in limitele adevarului. Pana la urma, in Rapoartele privind progresele realizate de Romania in cadrul MCV, reformarea sistemului judiciar roman este constant legata de lupta impotriva coruptiei, remarcandu-se faptul ca nu s-au finalizat si nu exista condamnari in cele 5-6 cazuri de mare coruptie. Se trece cu vederea interventia abuziva ministrului de justitie din perioada 2005-2007 in actul legislativ, care prin ordonante de urgenta a realizat „performanta” de a introduce in legislatia penala si procesual penala dispozitii normative neconstitutionale, dispozitii care toate au fost declarate ulterior neconstitutionale, fapt de natura a tergiversa cursul proceselor cu cel putin 3 ani.

In ceea ce priveste practica neunitara, este in afara indoielii ca asigurarea aplicarii unitare a legii in activitatea de judecata cade in responsabilitatea judecatorilor, ca Suprema instanta trebuie sa exercite prin mijloacele legale ce-i stau la dispozitie obiectivul constitutional major de a asigura interpretarea si aplicare unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, dar este iluzoriu a ne inchipui ca acest deziderat ar putea fi realizat in conditiile unei legislatii incoerente, unor coduri „arhaice”, unor politici de resurse (umane si financiare) profund gresite. Inalta Curte de Casatie si Justitie este cea mai aglomerata curte suprema din Uniunea Europeana, iar sesizarea sa in actualul sistem, cu aproximativ 80 de recursuri in interesul legii pe an reprezinta pentru celelalte curti europene o curiozitate greu de inteles, in conditiile in care in aceste curti numarul sesizarilor este intre 5 si 10 pe an.

In ordinea interventiilor legislative mentionam, mai intai, Legea nr. 177/2010 publicata in Monitorul Oficial nr. 672 din 4 octombrie 2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a Codului de procedura civila si a Codului de procedura penala al Romaniei. Modificarile aduse Legii nr. 47/1992 au fost solicitate expres in Raportul din septembrie 2009 considerandu-se ca suspendarea judecarii cauzelor la instanta care solutioneaza fondul pana cand Curtea Constitutionala solutioneaza conduce la tergiversarea procesului. Fata de textul anterior al art. 29 care obliga expres judecatorul fondului sa suspende judecarea cauzei pana la solutionarea de catre Curtea Constitutionala a exceptiei de neconstitutionalitate, actuala redactare inlocuieste textul cu altul nou care are urmatoarea redactare: 2. La articolul 29, alineatul (4) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(4) Sesizarea Curtii Constitutionale se dispune de catre instanta in fata careia s-a ridicat , printr-o incheiere care va cuprinde punctele de vedere ale partilor, opinia instantei asupra exceptiei si va fi insotita de dovezile depuse de parti. Daca exceptia a fost ridicata din oficiu, incheierea trebuie motivata, cuprinzand si sustinerile partilor, precum si dovezile necesare. Odata cu incheierea de sesizare, instanta de judecata va trimite Curtii Constitutionale si numele partilor din proces cuprinzand datele necesare pentru indeplinirea procedurii de citare a acestora”.

Alineatul (5) de la art. 5 este expres abrogat. Judecatorul a quo va sesiza judecatorul a quem cu , isi va exprima opinia in legatura cu aceasta si va continua judecata pe fond (sau in caile de atac daca exceptia este ridicata acolo), iar dupa ce se va pronunta instanta de contencios constitutional, in raport de solutia de admitere sau de respingere a exceptiei, aceasta se va reflecta asupra procesului. In cazul respingerii exceptiei, evident solutia pe fond nu poate fi influentata. In cazul, insa, admiterii exceptiei, consecintele pot influenta cursul procesului. In penal, aceasta solutie poate impieta chiar si asupra desfasurarii urmaririi penale daca textul declarat neconstitutional a avut preeminenta in luarea unor masuri procesuale (arestul preventiv, indisponibilizarea unor bunuri etc.). Daca procesul este incheiat printr-o hotarare definitiva sau, dupa caz, irevocabila, lucrurile se pot complica in forte mare masura cu consecinte ce pot antrena chiar responsabilitati (simpla adaugare a unui nou motiv de revizuire neputand fi, in niciun caz, suficienta). Tare ma tem ca privirea critica se va indrepta din nou asupra judecatorului fondului care va fi facut responsabil pentru ca nu a stabilit „termene care sa permita valorificarea deciziei Curtii Constitutionale” (citat din punctul de vedere al Guvernului, semnat de Primul-ministru Emil Boc, cu adresa nr. 13652/20.09.2010, transmis Curtii Constitutionale in dosarul nr. 3758A/2010). Cu alte cuvinte, judecatorul nu va suspenda judecata cauzei dar nimic nu-l impiedica, in opinia Guvernului, sa dea termene pana dupa pronuntarea Curtii!

Totodata, Legea nr. 177/2010 de modificare a unor prevederi din legea organica a functionarii Curtii Constitutionale introduce o dispozitie potrivit careia daca „la data comunicarii deciziei Curtii Constitutionale cauza se afla pe rolul altui organ judiciar, instanta comunica acesteia decizia” (s.n.). In aceasta situatie, instanta care a sesizat Curtea Constitutionala si care ulterior s-a dezinvestit de cauza ramane obligata sa trimita decizia Curtii organului judiciar pe rolul caruia se afla in acel moment cauza. Desigur, decizia Curtii Constitutionale isi va produce efectele din momentul publicarii sale in Monitorul Oficial.

Consideram ca interventia legiuitorului este una de circumstanta, luata pentru a atenua criticile Comisiei Europene, critici care au in vedere o presupusa intarziere a solutionarii cauzelor de mare coruptie prin intermediul ridicarii exceptiilor de neconstitutionalitate, iar viitorul va confirma daca instanta de control constitutional va fi in mod major degrevata. In realitate, este necesar sa fie luat in discutie intregul sistem reglementat in Legea nr. 47/1992 si, cu ocazia unei eventuale revizuiri a Constitutiei, sa se regandeasca chiar Titlul V al acestuia.

Modalitatea destul de superficiala in care s-a intervenit legislativ in acest caz lasa usor impresia unei tentative de minimalizare a controlului de constitutionalitate desfasurat potrivit Constitutiei, pe aceasta cale.

In cele din urma, ambele forme de realizare a controlului ( si ) se afla pe acelasi plan de importanta. Fiind de ordine publica, poate fi ridicata de parti, de Ministerul Public sau din oficiu de chiar instanta judecatoreasca sau de Avocatul Poporului. Odata sesizata cu , Curtea este obligata sa o solutioneze chiar daca, pe parcurs autorul exceptiei declara ca renunta la exceptie.

Faptul ca, in ordinea discutiei de mai sus, controlul a posteriori este la fel de important ca si cel a priori, este confirmat si de recenta modificare a Constitutiei franceze care raspunde unei insistente dezbateri si introduce aceasta forma de control si in Franta.

In limitele aceleiasi preocupari, privind accelerarea judecatii, se plaseaza si prevederile Legii nr. 202/2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010. Legea este stufoasa, reglementarile ei privesc numeroase institutii procedurale (civile sau penale). Intentia legiuitorului a fost probabil de a aseza premisele intrarii in vigoare a noilor coduri. Daca asa sta lucrurile, credem ca raman in continuare numeroase chestiuni teoretice si practice care trebuie clarificate prin legile de punere in executare a codurilor, chestiuni care vor ridica si aspecte de tehnica legislativa.

Nu dorim sa ne referim decat punctual la doua solutii cuprinse in lege.

Prima este cea care priveste cererea de stramutare a judecarii procesului penal, pentru motivele prevazute de lege. Este de apreciat preocuparea legiuitorului de a introduce ordine in reglementarea institutiei. Avand in vedere faptul ca solutionarea cererilor de stramutare este in competenta Instantei Supreme, precum si ratiunea existentei institutiei pentru asigurarea echitatii desfasurarii procesului, credem ca detaliile de reglementare si incorsetarea exagerata a judecatorului de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin fixarea imperativa a instantei la care sa se stramute cauza, apar ca fiind exagerate. Astfel, spre exemplu, legiuitorul stabileste ca, in cazul in care Inalta Curte gaseste cererea de stramutare intemeiata, „dispune judecarea stramutarii cauzei la una dintre instantele din circumscriptia aceleiasi curti de apel sau din circumscriptia unei curti de apel invecinate” (s.n.). In buna masura, reglementarea este usor excesiva. In fond, ratiunea institutiei tine tocmai de existenta prezumata la nivelul curtilor de apel a unui „bloc” de interpretare fata de care justitiabilul are rezerve sau a unor presupuse relatii care pot influenta actul de justitie, relatii ce pot fi usor extrapolate intr-un spatiu determinat.

In sfarsit, schimbari importante s-au operat in materia reorganizarii si functionarii recursului in interesul legii. Este in afara discutiei faptul ca recursul in interesul legii reprezinta una din parghiile prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie isi poate realiza sarcina constitutionala de asigurare a interpretarii si aplicarii unitare a legii de catre instantele judecatoresti. Este o institutie de traditie, atat in Romania, cat si, in general, in Europa. In ultimul timp, privirile s-au indreptat cu insistenta inspre functionarea institutiei in Romania, in speranta solutionarii unei fatete a „crizei justitiei” – practica neunitara. In noua sa forma, reglementarea organizeaza functionarea intr-o modalitate dezbatuta de multa vreme. Elementele de noutate privesc subiectele de sezina, pregatirea sedintei de judecata si completul care urmeaza sa solutioneze recursul.

Intre subiectii care au calitate procesuala in sesizarea Inaltei Curti cu o cerere de constatare a existentei practicii neunitare in aplicarea aceluiasi text de lege a fost inclus si Avocatul Poporului. Nu cunoastem justificarea unei atari solutii legislative (probabil, pentru simetrie, intrucat are dreptul sa ridice ). Consideram ca stabilirea unei atari indatoriri pentru Avocatul Poporului este lipsita de sens, impovaratoare si excesiva pentru aceasta institutie. Adaugand la competenta Avocatului Poporului dreptul (indatorirea) de a sesiza Inalta Curte cu solutionarea unui recurs in interesul legii vadeste o neintelegere atat a rolului acestuia in apararea drepturilor si libertatilor persoanelor fizice, cat si in ratiunea si finalitatile institutiei recursului in interesul legii. Persoanele fizice interesate in solutionarea unor cauze pe care le au in fata instantelor de judecata vor fi usor dispuse sa sesizeze Avocatul Poporului pentru introducerea unui atare recurs crezand/ sperand ca este vorba de o alta cale de atac. Va fi greu sa li se explice pozitia si ratiunea institutiei in procesul aplicarii legii de catre instante, iar, pe de alta parte, acest lucru va expune in mod nejustificat autoritatea constitutionala Avocatul Poporului. Pe de alta parte, fata de reglementarea legala actuala a institutiei si fata de resursele la dispozitia acesteia, nu intrevedem cum va putea sa-si procure informatia Avocatul Poporului pentru a putea face dovada ca problemele de drept care formeaza obiectul judecatii au fost solutionate in mod diferit prin hotarari judecatoresti irevocabile/ definitive, pe care sa le anexeze.