nejustificat

V-a crescut nejustificat dobanda la credite?Casa de avocatura Coltuc va ajuta.

de

De la lansarea în urma cu o luna, Uniunea Mediatorilor Bancari a solutionat deja doua conflicte dintre clienti si institutiile financiare si are în desfasurare alte patru cazuri. Tot mai multi clienti sunt nemultumiti în relatia cu banca.

Acestia pot apela la un mediator bancar pentru a solicita rezolvarea pe cale amiabila a problemelor.

Cresterea nejustificata a dobânzilor la credite, introducerea unor comisioane sau formularile ambigue din contracte sunt principalele cauze ce genereaza conflicte între banci si clientii acestora. Multe dintre acestea ajung sa se rezolve în instanta, nemultumind în cele din urma una dintre parti. Sau, în multe cazuri, clientul ajunge sa accepte conditiile impuse de banca fie ca îi convine sau nu.

Dupa mai bine de doi ani de demersuri în vederea înfiintarii unei institutii de mediere, Uniunea Mediatorilor Bancari din România si-a început activitatea în urma cu o luna. A primit opt solicitari de mediere din partea clientilor cu probleme, iar doua dintre acestea au fost deja rezolvate, potrivit reprezentantilor Uniunii.

În primul caz, banca a acceptat restructurarea unui credit de 35.000 de lei, dupa ce clientul iesean a platit un avans de 10.000 de lei, evitând astfel penalitatile si ajungerea în instanta a cazului, cum se doea initial. În cel de-al doilea caz rezolvat, o societate de asigurare a acceptat plata catre un client din Galati a daunei totale pentru o polita Casco în urma unui accident. Conflictul dintre galatean si firma de asigurare trena de aproape jumatate de an. Alte patru proceduri de mediere sunt în curs de desfasurare.

Medierea – cu acordul ambelor parti

Medierea poate fi solicitata de client sau de banca, ori de amândoua. Procedura nu poate începe atât timp cât una dintre parti nu accepta medierea. „În doua cazuri, o banca si o firma de asigurare au fost initail reticente si neîncrezatoare în rolul nostru, având determinarea clara de a ajunge la proces pentru a-si recupera creantele”, spune Tudor Tatu, presedintele Uniunii Mediatorilor Bancari. Daca clientul solicita medierea, banca, firma de asigurare sau de leasing va fi înstiintata si se va stabili o întâlnire între mediator si reprezentantii acesteia.

Daca partile accepta solutionarea litigiului prin mediere dupa discutiile preliminare separate si comune, se semneaza un contract de mediere. Apoi se stabileste un numar de întâlniri, data si locul acestora.

„Pe parcursul întrevederilor, mediatorul îsi da silinta, în mod impartial, neutru si confidential, sa sprijine cât mai util partile sa îsi identifice interesele si nevoile astfel încât sa rezolve litigiul partial sau în totalitate”, explica presedintele Uniunii. Daca clientul si institutia financiara ajung la o întelegere, totala sau partiala, semneaza un acord de mediere. Acordul este prezentat de mediator si parti la sediul creditorului si pe baza lui se încheie un act adiional la contractul de împrumut în care se înscriu noile clauze stabilite. Daca în urma medierii nu se ajunge la o întelegere, situatia ramâne consemnata într-un proces verbal.

Sursa: Adevarul

Excepţie de neconstituţionalitate. Soluţionare odată cu fondul. Inadmisibilitate.

de

Notă: Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost republicată în M.Of. 643 din 16/07/2004

Prin cererea înregistrată sub nr.2899/2004 la Curtea de  Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Academic „TE”, a chemat în judecată pe pârâtul Secretariatul General al Guvernului – Guvernul României, solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa instanţa să constate refuzul nejustificat al acestei autorităţi de a elibera acordul pentru denumirea societăţii, potrivit dispoziţiile Legii nr.183 privind aprobarea O.G. nr.15/2003 pentru completarea Legii nr.26/1990, privind registrul comerţului – art.39 alin. (1).

Reclamantul a susţinut în motivarea acţiunii că pârâtul în mod nejustificat nu i-a eliberat avizul solicitat, înregistrat la 4 iunie 2004, deşi a depus documentaţia necesară.

În şedinţa publică din 2 noiembrie 2006, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art.II alin.(3 ) şi (4) din O.G. nr.72/2004.

S-au administrat probatorii cu acte şi în urma analizării acestora, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr.2705 din 2 noiembrie 2006, prin care a respins ca neîntemeiate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că nefiind întrunite condiţiile prevăzute de 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr.47/1992 republicată, cât şi acţiunea formulată de reclamant.

S-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu fondul cauzei, aşa cum a fost aceasta formulată, şi faptul că prin Decizia nr.188 din 31 martie 2005 Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate  invocată, prin respingerea ei. Pe fondul  cauzei, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr.29/1990 şi anume condiţia existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege, întrucât răspunsul emis la 23 iulie 2004 ce a fost contestat ca fiind nejustificat, este unul legal, pentru că reclamantul nu se încadrează în dispoziţiile art.2 din Legea nr.88/1993, nefiind o instituţie de învăţământ superior.

S-a reţinut de către instanţa de fond că reclamantul este o societate comercială înfiinţată şi înregistrată la Registrul Comerţului, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art.39 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr.26/1990 în sensul ca acordarea denumirii de „institut” sau „academie”, nu poate fi avizată unei firme comerciale, aceste denumiri fiind de natură a crea confuzie cu denumirea unor instituţii publice.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că s-a dat o rezolvare greşită cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului respingând această cerere în mod nelegal şi soluţionând-o în acelaşi timp cu fondul cauzei,  încălcându-se astfel dispoziţiile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Recurentul critică soluţia primei instanţe şi sub aspectul soluţionării nelegale a fondului cauzei, soluţia fiind pronunţată fără a se analiza şi a se ţine seama de probele administrate instanţa considerând în mod eronat că refuzul de eliberare a avizului solicitat este unul legal.

Prin cerere separată reclamantul a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 2 noiembrie 2006, dar de fapt aceasta face corp comun cu sentinţa pronunţată şi recurată, fiind practicaua hotărârii.

Intimatul Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond şi solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea l-a admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din cuprinsul sentinţei recurate, mai precis din practicaua acesteia, rezultă că recurentul-reclamant înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39, art.II alineatele (3) şi (4) din O.G.nr.72 din 27 august 2004, astfel cum  a fost modificat prin Legea nr.519 din 26 noiembrie 2004, socotind că de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestui text de lege depinde modul de soluţionare a fondului cauzei.

Soluţionând cererea reclamantei-recurente de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, odată cu fondul cauzei, instanţa de fond a încălcat  dispoziţiile Legii nr.47/1992, republicată în condiţiile în care rezolvarea dată a fost aceea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instituie calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a se decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de judecată „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Aşadar, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale (în cazul în care aceasta a fost respinsă la fond), instanţa fondului nu poate soluţiona cauza pe fondul ei.

În plus, trebuie dată eficienţa textului de lege sus-menţionat – art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, republicată care se referă în mod expres la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi împotriva cărora exista calea de atac a recursului.

Deci, instanţa de fond, avea obligaţia legală de a pronunţa mai întâi o încheiere, prin  care să arate considerentele pentru care a procedat la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, temeinicia şi legalitatea acesteia fiind supusă controlului judiciar la instanţa imediat superioară.

Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este de fapt un incident procedural, acesta urmând a fi dezbătut în contradictoriu cu toate părţile din  proces.

Or, prima instanţă avea obligaţia să ceară recurentei-reclamante (care a invocat oral excepţia)  să-şi motiveze în scris excepţia de neconstituţionalitate, aceasta urmând a fi comunicată părţii adverse pentru a-şi exprima punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale.

Trecând la soluţionarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cerere ce a fost respinsă, prima instanţă a încălcat grav formele de procedură şi dispoziţiile legale în  materie, prevăzute de Legea nr.47/1992, republicată, astfel încât soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică.

Act atacabil în contenciosul administrativ, conform art.1 din Legea nr.29/1990

de

Reclamantul D.C. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al Guvernului României, de a-i răspunde, conform  cu realitatea la numeroase sesizări, urmând a se aplica o amendă conducătorului autorităţii administrative în culpă şi a i se acorda daune.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.409 din 16 aprilie 2002, a respins acţiunea, reţinând că        nu există refuz de răspuns la cererile reclamantului.

Reclamantul a declarat recurs, care însă nu este fondat.

Din actele de la dosar, a rezultat  că nu sunt întrunite cerinţele art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ întrucât la sesizarea reclamantului, din  6 decembrie 2001, pârâtul a răspuns la data de 22.01.2002.

Imprejurarea că răspunsul primit nu-i este favorabil reclamantului nu face ca aceasta să fie considerat refuz nejustificat, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să-i răspundă la sesizare, iar nu şi să-i rezolve favorabil cererea.

In situaţia dată, nu se justifică cererea privind obligarea conducătorului autorităţii administrative la amendă şi nici acordarea de daune, conform art.10 alin.3 şi art.1 alin.3  din legea nr.29/1990.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

de

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată  de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod  nejustificat  să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor  şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific  care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea  Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea  şi aplicarea greşită   a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a   dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3.  Constatând  că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor  şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.

de

Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească  şi să comunice la  Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii  în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.

Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.

Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.

De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!