reclamantei

Faptă anticoncurenţială. Acorduri verticale. Fixarea concertată a preţului de vânzare.

de

Notă: Prin Ordinul nr. 77/2004 al Consiliului Concurenţei, au fost aprobate Instrucţiunile privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23 decembrie 2005,  reclamanta S.C. RDS S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei 224/19.12.2005 emisă de pârât sau, în subsidiar, reducerea minimului amenzii ce i-a fost aplicată prin decizia menţionată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia atacată s-a constatat încălcarea de către S.C. WR SRL, de reclamantă şi de alte 14 societăţi comerciale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit.a) şi c) din Legea 21/1996, aplicându-se reclamantei o amendă în cuantum de 172.063,76 RON.

În esenţă, reclamanta a arătat  că nu există dovezi în sensul existentei unor înţelegeri anticoncurenţiale cu S.C. WR S.R.L., clauzele inserate în contractul de distribuţie sunt legale, astfel că amenda aplicată este netemeinică.

Prin sentinţa civilă nr. 3691 din 19 decembrie 2006, Curtea de Apel  Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. RDS S.R.L. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 01.03.2000 reclamanta S.C. RDS S.R.L. a încheiat cu S.C. WR S.R.L. un contract de distribuţie având ca obiect procurarea de produse “W” de către distribuitor în scopul revânzării acestora, durata contractului fiind prelungită până la 31.12.2005 prin acte adiţionale.

La data de 12.10.2004 S.C. WR S.R.L. a înregistrat la Consiliul Concurenţei o notificare în vederea obţinerii exceptării individuale de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 21/1996 cu privire la contractele de distribuţie pe care le-a încheiat cu distribuitorii produselor sale. Ca urmare a acestei solicitări, prin Ordinul 384/25.10.2004 a Preşedintelui Consiliului Concurenţei s-a dispus declanşarea unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a art. 6 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, precum şi verificarea îndeplinirii  condiţiilor legale prevăzute la art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei pentru acordarea dispensei privind contractele de distribuţie a produselor W.

După efectuarea investigaţiei, plenul Consiliului Concurenţei a emis decizia 224/19.12.2005 reţinându-se încălcarea de către S.C. WR S.R.L. şi de cele 15 societăţi distribuitoare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit.a) din Legea 21/1996 prin încheierea unor înţelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată în mod direct şi indirect prin  discounturi a preţurilor de revânzare a produselor “W” şi încălcarea art. 5 alin. (1) lit.c) din Legea 21/1996 prin încheierea unor înţelegeri verticale având ca obiect convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocării clienţilor de către SC WR  S.R.L.

Instanţa de fond a apreciat că din analiza contractelor de distribuţie se constată că acestea conţineau la art. 3 o clauză prin care distribuitorii erau obligaţi să vândă produsele “W” la un preţ ce se încadra în limitele recomandate şi acceptate de S.C. WR S.R.L., preţuri prevăzute şi în anexele la contracte, anexe în care erau inserate inclusiv preţurile ce urmau a fi aplicate de distribuitorii en-detail la vânzarea către consumatorii finali.

Consiliul Concurenţei a constatat că, deşi pe parcursul anului 1999 s-a indicat de S.C. WR SRL că preţurile prevăzute în acest mod trebuie să fie interpretate ca preţuri maximale pentru ca distribuitorul să aibă posibilitatea de a practica preţuri mai mici la  revânzare decât preţul recomandat (Decizia 40/22.04.1999) această clauză a avut efect invers decât cel indicat prin Decizia 40/1999, preţul recomandat funcţionând ca preţ de referinţă pentru distribuitori fiind practicat în mod uniform de întreaga reţea de distribuţie.

A mai reţinut instanţa de fond că în urma unei inspecţii inopinate la sediul S.C. WR S.R.L. a fost ridicat un document intitulat „Politica de vânzări aplicabilă distribuitorilor W” care stabilea condiţiile acordate în piaţă, discounturile practicate şi un set de proceduri operaţionale referă la alocarea clienţilor între distribuitori, set de operaţiuni care a fost efectiv pus în practică, în sensul existenţei unei alocări stricte a clienţilor şi teritoriilor între distribuitori.

În document se precizează nivelul discounturilor practicate pe categorii de clienţi, respectiv 0% pentru clienţi en-detail, 6% pentru clienţii de tip reţele, din centre en-gros şi supermarketuri şi 8% pentru  clienţii en-gros importanţi. La punctul 1 privind clienţii en-detail se specifică foarte clar că „este obligatorie aplicarea strictă a acestui punct mai ales datorită faptului că vânzările noastre către aceşti client constituie cea mai importantă parte a volumelor noastre. Trebuie agreat  că acordarea altor discounturi la acest nivel poate avea impact major asupra  nivelului discountului general oferit de piaţă”. Mai mult, distribuitorii sunt atenţionaţi în sensul de a nu avea „iniţiative regionale”, în caz contrar vor pierde o parte din procentele alocate iar bonusurile vor fi anulate sau suspendate.

A mai constatat prima instanţă că din facturile depuse de reclamantă rezultă că preţurile de vânzare pentru un tip de produs este acelaşi pentru toţi clienţii încadraţi în aceeaşi categorie de discount şi sunt identice  cu cele prevăzute în Anexa 2 la contractul de distribuţie.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că recomandarea unui preţ maxim nu reprezintă în sine o practică interzisă de lege, instanţa de fond a reţinut că această practică nu este interzisă în măsura în care cota de piaţă a furnizorului nu depăşeşte 30%, ori cota de piaţă a SC WR SRL este de 95% astfel că este necesară acordarea unei exceptări individuale de către Consiliul Concurenţei conform reglementărilor în vigoare, respectiv punctul 2.8 din Instrucţiunile privind aplicarea art.5 din Legea Concurenţei nr.21/1996.

A reţinut instanţa de fond că potrivit art.5 alin. (1) lit.c) din Legea 21/1996 sunt interzise orie înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele are urmăresc împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii.

A mai constatat Curtea de Apel Bucureşti, din analiza înscrisurilor aflate la dosar, că la data de  19.06.2001 se transmite un fax semnat de directorul de vânzări al WR S.R.L. către S.C. RDS S.R.L. în care se arată că toate magazinele din cadrul benzinăriilor “S” din judeţul Constanţa vor fi aprovizionate  de distribuitorii  reclamantei, iar reţeaua “F” din Mangalia va fi aprovizionată de distribuitorul C&D, alocarea urmând a intra în vigoare în data de 19.06.2001, iar modificările urmau să se opereze şi în lista cuprinzând clienţii alocaţi.

De asemenea, din faxul trimis la data de 31.11.2001 către reclamantă şi alte două societăţi rezultă că reclamantei îi este alocat supermarketul M.

A concluzionat prima instanţă că prin aceste înscrisuri s-a făcut dovada existenţei faptei prevăzută şi sancţionată de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea 21/1996

În ce priveşte cuantumul amenzii aplicate, instanţa de fond a constatat că emitentul actului administrativ atacat a procedat corect atunci când a apreciat că încălcarea legii privind concurenţa prezintă o gravitate medie având în vedere, în mod special, durata mare de timp pe care au fost aplicate înţelegerile (perioada 2000 – 2004). Mai mult decât atât, instanţa a reţinut că reclamantei i-au fost acordate „circumstanţe atenuante” – punctul 6 din decizie, întrucât a avut un rol pasiv sau imitativ in privinţa încălcării şi a colaborat efectiv în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. RDS S.R.L., invocând  prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi ale art.20 din Legea nr.554/2004.

În motivarea cererii de recurs, S.C. RDS S.R.L. a arătat , în esenţă, că instanţa a reţinut în mod greşit săvârşirea faptei prevăzute de art.5 alin. (1) lit.a) din Legea nr.21/1996.

În realitate, a arătat recurenta- reclamantă, prin contractul încheiat cu S.C. WR S.R.L. nu   s-au stabili de comun acord preţuri maxime de revânzare a produselor distribuite clienţilor şi niveluri ferme pentru discounturile practicate în relaţia cu clienţii, ci s-a menţionat un preţ maxim recomandat de furnizor, cu precizarea expresă că preţurile practicate se vor încadra în limita superioară recomandată.

A mai arătat că nici nu a respectat preţurile limită recomandate de furnizor, ci a practicat o gamă variată de preţuri, în funcţie de mecanismele economiei de piaţă – exemplificând această susţinere cu factura nr.5868651 din 30 octombrie 2001, emisă de către  S.C.”RT” SRL.

În opinia recurentei-reclamante, chiar dacă ar fi respectat preţul maximal recomandat de furnizor, aceasta nu reprezintă în sine o practică interzisă de lege. Dimpotrivă, atât legislaţia şi jurisprudenţa naţională, cât şi cea comunitară o acceptă pentru protejarea intereselor cumpărătorilor, prin înlăturarea posibilităţii ca distribuitorii să ridice în mod nejustificat preţurile de revânzare ale produselor şi  în acest sens, recurenta-reclamantă a invocat paragraful 47 teza ultimă din Liniile Directoare ale Comisiei Europene privind Restricţiile Verticale.

Referindu-se la pretinsa stabilire de comun acord a nivelurilor discounturilor, recurenta-reclamantă a arătat că documentul intitulat „Politică de vânzări”, descoperit la sediul furnizorului,  nu îi este opozabil, pentru că nu l-a semnat şi nu a achiesat la el, practicând discounturi total diferite.

Recurenta-reclamantă a invocat şi aplicarea greşită a art.5 lit.c) din Legea nr.21/1996, referitor la încheierea unor înţelegeri verticale având ca obiect convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocare a clienţilor pe criterii teritoriale, arătând că niciodată nu a existat vreo înţelegere expresă sau tacită cu furnizorul “W” pentru a-i distribui produsele în anumite zone sau judeţe. Singurul criteriu de care a ţinut seama a fost eficienţa economică, în funcţie de distanţele de la depozite la clienţi şi de gradul de dispersare a clienţilor.

În fine, recurenta-reclamantă s-a referit la individualizarea sancţiunii şi a solicitat diminuarea cuantumului amenzii aplicate, cu motivarea că produsele distribuite nu au un impact major asupra consumatorilor, că se află la prima încălcare a legislaţiei în domeniu şi că amenda îi va afecta drastic stabilitatea economico-financiară, aspecte de care instanţa de fond nu a ţinut seama.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că  instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.5 alin. (1) lit.a) şi c) din Legea nr.21/1996 şi că amenda aplicată recurentei-reclamante a fost individualizată conform criteriilor prevăzute la art.52 din aceeaşi lege.

Recursul nu este fondat.

Prin decizia nr.224 din 19 decembrie 2005, Plenul Consiliului Concurenţei i-a aplicat recurentei-reclamante o amendă în cuantum de 172.063,76 RON, în temeiul art.55 alin. (4) din Legea nr.21/1996, republicată, pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art.51 alin. (1) lit.a) din aceeaşi lege, prin încălcarea prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) şi art.5 alin.(1) lit.c) din Legea concurenţei.

Potrivit art.5 alin.(1) din Legea nr.21/1996, „sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;

………

c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii”.

În fapt, s-a reţinut că în anul  2000, S.C. WR S.R.L. a încheiat cu distribuitorii săi, printre care şi recurenta-reclamantă, contracte care cuprindeau următoarele clauze:

Art.3.”Preţul la care furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel recomandat în Anexa 2. Distribuitorul este obligat să vândă produsele “W” la un preţ ce se încadrează în limitele de preţuri recomandate şi acceptate de Furnizor, preţuri prevăzute în Anexa 2…”

Art.9. „Pe întreaga durată a prezentului contract precum şi un an de la data expirării lui, Distribuitorul se obligă să nu reprezinte, să nu manufactureze sau să vândă produse identice sau similare cu cele care fac obiectul prezentului contract, fără acordul expres şi prealabil dat de furnizor în acest sens”.

Prin actele adiţionale la Contractele de distribuţie din anul 2000, încheiate în data în data de 1 septembrie  2004, art.3 al contractelor a fost modificat astfel: „preţul la care furnizorul livrează produsele  distribuitorului va fi cel menţionat în Anexa 2 şi este preţul maxim recomandat a fi folosit pentru revânzarea către clienţii distribuitorului.

Furnizorul îşi rezervă dreptul de a modifica preţurile, discounturile sau sortimentul de produse, atunci când acest lucru este necesar”.

Instanţa de fond a constatat corect că aceste clauze contractuale constituie o înţelegere anticoncurenţială în sensul art.5 alin. (1) lit.a) din Legea nr.1996, constând în fixarea directă concertată a preţurilor de vânzare a produselor.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că nu era vorba despre preţuri fixate concertat, ci despre preţuri maxime recomandate în condiţiile în care distribuitorul a acceptat să încheie un  contract prin care era obligat să vândă produsele “W” la un preţ ce se încadrează în limitele recomandate şi acceptate  de furnizor (în varianta iniţială, valabilă până la 1 septembrie 2004). Această  obligaţie a fost întărită prin actul adiţional încheiat la 1 septembrie 2004, prin reformularea articolului 3 din contract în sensul că „preţul la care furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel menţionat în anexa 2”…, expresie care denotă clar acceptarea unui preţ fix de vânzare.

Încheierea acestor contracte reprezintă prin ea însăşi o practică anticoncurenţială, independent de punerea lor în aplicare; respectarea sau nu a înţelegerilor de fixare concertată a preţurilor, în condiţiile în care încheierea înţelegerilor este dovedită, poate constitui doar un criteriu de avut în vedere la individualizarea sancţiunii.

Nici argumentul privind acceptarea preţurilor maximale recomandate, ca practici justificate de interesul public al protecţiei consumatorilor, nu poate fi reţinut, pe de o parte pentru că, potrivit celor arătate mai sus, interpretarea clauzelor contractului conduce la concluzia că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a stabili preţuri fixe, iar nu „recomandate” şi pe de altă parte pentru că împrejurările concrete ale pricinii nu se încadrează  în niciuna dintre ipoteze avute în vedere de Capitolul 2 – Înţelegeri verticale care nu intră sub incidenţa art.5 alin. (1) din lege, al Instrucţiunilor privind aplicarea art.5 din Legea nr.21/1996, aprobate prin Ordinul nr.77/2004, sau în situaţiile în care efectele asupra pieţei sunt limitate, în sensul Capitolului 3, pct.1 din aceleaşi Instrucţiuni – cota de piaţă a furnizorului depăşind pragul de 30%.

În ceea ce priveşte fixarea concertată indirectă a preţurilor, prin discount-urile practicate, Curtea constată că într-adevăr documentul intitulat „Politică de vânzări” este un act unilateral emis de furnizorul “W”, dar a fost acceptat de distribuitori, printre care şi recurenta- reclamantă, împrejurare ce rezultă din corespondenţa analizată în detaliu în cuprinsul raportului de investigaţie, corespondenţă care se referă la alocarea de clienţi sau chiar la penalizarea angajaţilor care nu respectă politica de vânzări.

Cu privire la încălcarea prevederilor art.5 alin. (1) lit.c) din Legea nr.21/1996, Înalta Curte constată că în sentinţa atacată a fost corect reţinută şi această faptă anticoncurenţială, de vreme ce în corespondenţa menţionată mai sus, analizată amănunţit şi riguros în sentinţa atacată, se fac referiri la „clienţi alocaţi” sau la condiţiile în care se pot face livrări „către clienţii din alte zone decât cea alocată”. De asemenea, în anexa 2 la contractul de distribuţie (valabilă începând cu data de 1 ianuarie 2003), se prevede, la pct.2.2.1, dreptul distribuitorului de a primi discount-uri şi bonusuri în funcţie de  „calitatea activităţii de distribuţie în zona de activitate”, conform regulilor prevăzute la litera b), unde este analizată şi situaţia „clienţilor alocaţi”.

Critica privind greşita individualizare a sancţiunii, este de asemenea neîntemeiată, în raport cu prevederile art.52 din Legea nr.21/1996, conform cărora individualizarea sancţiunii se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei.

Cuantumul de 0,8% din cifra de afaceri, al amenzii aplicate reclamantei, în condiţiile în care art.51 alin. (1) din Legea nr.21/1996 prevede o amendă de până la 10% din cifra de afaceri, dă consistenţă apărării intimatului-pârât, în sensul că la individualizarea sancţiunii au fost respectate criteriile legale, aşa cum au fost detaliate în legislaţia secundară, fiind luate în considerare, pe de o parte, durata şi efectele practicii anticoncurenţiale şi pe de altă parte circumstanţele atenuante constând în rolul pasiv şi imitativ şi în colaborarea efectivă în cadrul procedurii de investigare a faptelor.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

Denunţarea ca practică anticoncurenţială. Procedură de soluţionare.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere Legea nr. 21/1996, legea concurenţei, în forma republicată în M.Of nr. 742 din 16/08/2005.

Prin cererea formulată la 21 aprilie 2005, reclamanta S.C. PA. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând anularea adresei nr.1017 din 28 martie 2005, constatarea faptului că plângerea nr. RS-240 din 7 decembrie 2004  intră sub incidenţa Legii nr.21/1996 şi obligarea pârâtului să soluţioneze reclamaţia printr-o decizie.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, soluţia dată de Consiliul Concurenţei plângerii este nefondată, deoarece erau sesizate fapte anticoncurenţiale.

Pârâtul a reţinut în mod greşit că nu este competent şi că se aplică dispoziţiile legii concurenţei, deşi inspectorul de concurenţă a solicitat informaţii şi date, acest lucru ducând la concluzia că în urma examinării şi-a constatat competenţa.

Actul emis este nelegal şi prin prisma modului  prin care pârâtul  a înţeles să îşi îndeplinească atribuţiile în procedura de soluţionare a plângerii.

Pârâtul a formulat, întâmpinare prin care a ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât răspunsul dat nu reprezintă un act administrativ în sensul  Legii nr.554/2004, nefiind  menţionat la art.2 lit.a).

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr.833 din 6 aprilie 2006, pronunţată în Dosar nr.13393/2/2005 ( D.1419/2005) Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea reclamantei a anulat adresa nr.1017 din 28 martie 2005 a obligat pârâtul să procedeze la soluţionarea plângerii nr.RS – 240 din 7 decembrie 2004 prin emiterea unei decizii, a obligat pârâtul la 2380 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că, susţinerea pârâtului în sensul că adresa emisă în temeiul art.40 alin. (3) din Legea nr.21/1996 republicată nu ar fi act administrativ nu poate fi reţinută.

Aprecierea pârâtului reprezintă un act de putere, un act administrativ cu caracter individual dat în aplicarea art.40 alin.(3) din Legea nr.21/1996 republicată, de natură a stinge un raport juridic  substanţial, întrucât pârâtul  se declară necompetent să se pronunţe cu privire la unele fapte învederate că ar fi anticoncurenţiale şi deci răspunde cu caracter definitiv plângerii formulate, fiind îndeplinite condiţiile art.2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.554/2004.

Pe fondul cauzei,  instanţa de fond a reţinut că, este greşită aprecierea pârâtului cu privire la necompetenţa acestuia.

În opinia instanţei de fond, deşi pârâtul a apreciat că faptele semnalate nu intră în competenţa sa, se face o analiză a situaţiei de fapt ajungându-se la concluzia că situaţia prezentată s-a creat ca urmare a unei dispute între S.C. PA. SA, Consiliul Judeţean Cluj şi RA Aeroportul Cluj cu privire la proprietatea asupra suprafeţei de teren de 8985 mp pe care sunt amplasate depozitele de carburanţi ale reclamantei, fără să răspundă însă de ce faptele sesizate nu reprezintă abuz de poziţie dominantă, de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile art.6 lit.a), c) şi d) precum şi dispoziţiile art.9 alin.(1) lit.a) şi b) din lege, în ceea ce priveşte Consiliul Judeţean Cluj şi de ce nu reprezintă suficiente temeiuri pentru pornirea unei investigaţii.

Şi în această situaţie, conform art.40 alin. (2) din  Legea nr.21/1996 republicată, Consiliul Concurenţei trebuia să emită o decizie de respingere pe care trebuia să o comunice, în scris, autorului,  cu precizarea motivelor în termen de 30 de zile  de la înregistrarea cererii sau a plângerii, decizia de respingere fiind precedată de ascultarea  argumentelor reclamantului în faţa  Comisiei Consiliului Concurenţei care coordonează compartimentul de specialitate implicat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul, invocând prevederile art.304 pct.9 C. proc.civ.

Instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut că situaţia descrisă de autoarea plângerii putea face obiectul unei analize întrucât, în opinia sa, faptele sesizate prin plângere constituiau un abuz de poziţie dominantă, ceea ce impunea Consiliului Concurenţei să stabilească dacă s-au produs fapte cu caracter contravenţional sancţionate de legea concurenţei.

Eroarea instanţei de fond constă în faptul că nu a înţeles că remiterea unei adrese reprezintă o opţiune pe care legiuitorul a pus-o la dispoziţia Consiliului Concurenţei.

Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că autoritatea de concurenţă a fost abilitată de lege să soluţioneze o plângere printr-un simplu răspuns, dacă constată că faptele relatate în plângere nu cad sub incidenţa prevederilor Legii concurenţei.

La primirea unei plângeri, denunţând, respectiv acuzând o practică anticoncurenţială, Consiliul Concurenţei este obligat să procedeze conform art.40 alin. (1), respectiv, examinează dacă plângerea prezintă  suficient temei de fapt şi de drept pentru a justifica dispunerea  pornirii unei investigaţii. După caz, Consiliul Concurenţei fie va deschide o investigaţie pe baza unui ordin emis de Preşedintele instituţiei, fie va emite o decizie motivată de respingere a plângerii, fie va  remite o simplă adresă de comunicare, precum şi faptele  relatate în plângere nu intră sub incidenţa legii concurenţei.

Din analiza  dispoziţiilor art.40 din lege, rezultă că  instanţa de fond nu a interpretat corect aceste prevederi legale, neavând în vedere faptul că art. 40  oferă recurentului-pârât trei alternative de soluţionare a plângerii.

Sub aspectul fondului plângerii, recurenta apreciază că faptele prezentate nu sunt anticoncurenţiale.

În ceea ce priveşte refuzul prelungirii contractelor nr.15, 16, 17 din 27 martie 2000,  încheiate între S.C. RF SA şi RA Aeroportul Cluj,  consideră că obiectul nemulţumirii reclamantei rezidă în unele neînţelegeri strict de ordin comercial, întrucât privesc raporturile contractuale de prestări servicii şi de închiriere dintre reclamantă şi RA Aeroportul Cluj

În ceea ce priveşte nemulţumirea reclamantei în legătură cu impunerea de către Consiliul Judeţean Cluj, în scopul închirierii a unei suprafeţe de teren minime care, în situaţia reclamantei, excede  interesului său comerciale de exploatare, reclamanta nu face dovada că s-a adresat cu plângere la  Consiliul Judeţean Cluj, potrivit Legii nr.554/2004.

În ceea ce priveşte refuzul de prelungire a contractelor comerciale la care reclamanta face referire, rezultă că în speţă este vorba de o dispută referitoare la renegocierea unor contracte, iar faptul că reclamanta a încheiat contractele respective fără a se asigura  de o clauză fermă de prelungire a duratei contractelor în condiţiile contractate iniţial, se regăseşte în riscul comercial al reclamantei

În situaţia în care reclamanta avea convingerea că prevederile contractate îi confereau dreptul la o prelungire automată a contractelor, aceasta avea la dispoziţie calea acţiunii judecătoreşti.

Reclamanta s-a considerat discriminată prin aceea că RA  Aeroportul Cluj şi Consiliul Judeţean Cluj au încheiat contracte cu alţi agenţi economici  cu activităţi concurente,  însă nu a nominalizat acei agenţi economici  şi nu a făcut dovada pretinsei discriminări.

De asemenea,  în eventualitatea  pretinsei discriminări, reclamanta avea la dispoziţie calea acţiunii judecătoreşti.

Din plângerea formulată rezultă că reclamanta nu se referea la o „piaţă” ci numai la  gestionarea unor active – bunuri imobile, situate în incinta Aeroportului Cluj.

Neînţelegerile contractuale, fiind izvorâte din executarea şi  interpretarea clauzei de prelungire a raportului contractual, nu pot fi calificate ca fapte pedepsite de legea concurenţei, deoarece, pe de o parte., nu se regăsesc în practicile anticoncurenţiale prevăzute de art.5 şi 6, iar pe de altă parte, nu sunt întrunite elementele constitutive de contravenţie prevăzute la art.51 alin.(1) lit.a) din Legea nr.21/1996, republicată.

Sub aspect procedural, recurentul apreciază ca fiind eronată poziţia intimatei-reclamante deoarece aceasta nu s-a conformat solicitării de a prezenta informaţii suplimentare.

Intimata-reclamantă S.C. PA SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Adresa nr.240/13 ianuarie 2005, deşi reprezintă un act administrativ jurisdicţional, a îmbrăcat în mod eronat haina juridică a unui înscris act administrativ.

Procedura audierii a fost încălcată de către recurentă.

Sub aspectul fondului cauzei, recurentul se face culpabil pentru nerespectarea procedurii  plângerii reglementate de art.40 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată.

Recursul este fondat.

Prin adresa nr.RS- 240/13 ianuarie 2005, recurentul a comunicat intimatei că plângerea formulată de către aceasta  nu intră în competenţa Consiliului Concurenţei.

Recurentul-pârât a concluzionat, prin aceeaşi adresă,  că disputa dintre reclamantă, pe de o parte, şi Consiliul Judeţean Cluj şi RA Aeroportul Cluj, pe de altă parte, cu privire la proprietatea asupra unui teren  este de competenţa instanţei de judecată.

Prin adresa nr.1017 din 28 martie 2005,  Consiliul Concurenţei şi-a menţinut punctul de vedere în sensul că „aspectele semnalate nu intră în sfera de competenţă a acestuia”.

Refuzul recurentei-pârâte de a da curs plângerii reclamantei reprezintă un act de putere, un act administrativ individual ce poate fi atacat în contencios administrativ, cum bine a precizat instanţa de fond.

Actul atacat nu este administrativ- jurisdicţional. Nici procedura prevăzută de art.40 din  Legea nr.21/1996  republicată, nu este administrativ-jurisdicţională, ci administrativă, întrucât Consiliul Concurenţei este definit ca o autoritate administrativă şi nu administrativ-jurisdicţională.

Instanţa de fond a apreciat că, în ipoteza în care reclamanta a invocat abuzul de poziţie dominantă săvârşit de RA Aeroportul Cluj SA şi Consiliul Judeţean Cluj, Consiliul Concurenţei era obligat să se pronunţe prin decizie, deoarece aceste fapte intră în competenţa şi sfera de analiză a acestei autorităţi.

Interpretarea dată de instanţa de fond este eronată.

Potrivit art.40 din Legea nr.21/1996 : „La primirea unei cereri sau plângeri denunţând, respectiv acuzând o practică anticoncurenţială, Consiliul Concurenţei examinează dacă aceasta prezintă suficient temei de fapt ori de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigaţii.

Dacă cererea sau plângerea nu  prezintă suficiente temeiuri pentru a justifica pornirea unei investigaţii, Consiliul Concurenţei o respinge, comunicând decizia, în scris, autorului, cu precizarea motivelor  în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii Decizia de respingere va fi precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în faţa  Comisiei Consiliului Concurenţei care coordonează compartimentului de specialitate implicat.

În cazul în care cererea sau plângerea înaintată nu cade sub incidenţa prezentei legi, Consiliul Concurenţei va răspunde în scris, în termenele prevăzute prin legi speciale.

Din analiza răspunsului comunicat de către recurent la plângerea intimatei, rezultă că nu sunt îndeplinite  prevederile art.40 alin.(1) şi (2) din Legea nr.21/1996 republicată, faptele prezentate nu  pot fi calificate drept anticoncurenţiale.

Plângerea înaintată nu cade sub incidenţa Legii nr.21/1996 republicată, deşi reclamanta a susţinut contrariul, Consiliul Concurenţei  nu este ţinut de interpretarea dată de persoanele care formulează plângere, neputând  încadra la alin. (1) şi (2) ale art.40 orice cerere care se pretinde a denunţa fapte anticoncurenţiale.

În speţă, nu era necesară declanşarea unei investigaţii, fiind aplicabile prevederile art.40 alin. (3) cererea Consiliului Concurenţei, la care reclamanta nu a răspuns, prin care se solicitau date suplimentare, neputând duce la o altă concluzie.

Consiliul Concurenţei a ajuns la o concluzie bine fundamentată, reţinând că faptele descrise de către reclamantă nu reprezintă fapte anticoncurenţiale.

În atare situaţie, Consiliul Concurenţei nu era obligat să dea o decizie de respingere în temeiul art.40 alin. (2) din Legea nr.21/1996 republicată, deoarece numai din descrierea pretinsei fapte anticoncurenţiale se putea observa că natura litigiului este  pur administrativ nu comercial, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Soluţia instanţei de fond apare astfel ca fiind greşită, recurentul alegând bine calea procedurală  prevăzută de art.40 alin. (3)  şi nu  cea prevăzută de art.40 alin. (2) din lege.

Astfel nu era necesară procedura audierii şi nici cea a declanşării investigaţiei.

Pe fondul plângerii, din analiza cuprinsului acesteia, rezultă că neînţelegerile sunt de natură comercială,  părţile având încheiate contracte de prestări servicii şi de locaţiune.

Împotriva actelor administrative emise de către Consiliul Judeţean Cluj, reclamanta trebuie să se adreseze instanţei de contencios administrativ, conform Legii nr.554/2004.

În consecinţă, fiind îndeplinite prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, urmează ca în temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 şi art.312 alin. (1) teza I Cod procedură civilă, să se dispună admiterea recursului.

În temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 şi art.312 alin. (3) C. proc.civ., sentinţa recurată a fost casată şi pe fond, acţiunea formulată de reclamanta S.C. PA SA Otopeni, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Citare prin afişare la sediul părţii. Domiciliu ales. Procedură viciată. Dreptul la un proces echitabil.

de

La data de 23 martie 2006, SC „BG” SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – Autoritatea Rutieră Română, precum şi cu SC A SA Timişoara să se dispună anularea unui număr de 4 licenţe de execuţie eliberate în favoarea pârâtei secunde pentru traseele precizate în petitul acţiunii, ca nelegale.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal investită ca urmare a unui regulator de competenţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de obiect.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât prima instanţă a procedat la judecarea pricinii, fără a observa că procedura de citare, în ceea ce o priveşte, a fost efectuată pentru termenul de judecată din 10 aprilie 2007, cu încălcarea dispoziţiilor art.85 şi 93 din C.proc. civ.

Critica este întemeiată.

Prin acţiunea introdusă, reclamanta a făcut precizarea că şi-a ales sediul pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Societăţii civile de avocaţi – DC, situat în oraşul SM,  judeţul Timiş.

Ignorând această precizare, Curtea de Apel Timişoara a citat reclamanta numai la sediul său din municipiul Timişoara.

Or, potrivit art.93 din C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

Instanţa de fond nu a sesizat nici faptul că citarea reclamantei la sediul său situat în municipiul Timişoara era viciată întrucât a fost efectuată prin afişare, contrar prevederilor conţinute în art.921 din C.proc.civ.

Este deci evident că procedând la soluţionarea cauzei în fond, deşi procedura de citare a reclamantei nu era legal îndeplinită, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care nesocoteşte dreptul societăţii la un proces echitabil, cu componenta sa, respectiv dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis,  sentinţa atacată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Citare prin afişare la sediul părţii. Domiciliu ales. Procedură viciată. Dreptul la un proces echitabil.

de

La data de 23 martie 2006, SC „BG” SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – Autoritatea Rutieră Română, precum şi cu SC A SA Timişoara să se dispună anularea unui număr de 4 licenţe de execuţie eliberate în favoarea pârâtei secunde pentru traseele precizate în petitul acţiunii, ca nelegale.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal investită ca urmare a unui regulator de competenţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de obiect.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât prima instanţă a procedat la judecarea pricinii, fără a observa că procedura de citare, în ceea ce o priveşte, a fost efectuată pentru termenul de judecată din 10 aprilie 2007, cu încălcarea dispoziţiilor art.85 şi 93 din C.proc. civ.

Critica este întemeiată.

Prin acţiunea introdusă, reclamanta a făcut precizarea că şi-a ales sediul pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Societăţii civile de avocaţi – DC, situat în oraşul SM,  judeţul Timiş.

Ignorând această precizare, Curtea de Apel Timişoara a citat reclamanta numai la sediul său din municipiul Timişoara.

Or, potrivit art.93 din C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

Instanţa de fond nu a sesizat nici faptul că citarea reclamantei la sediul său situat în municipiul Timişoara era viciată întrucât a fost efectuată prin afişare, contrar prevederilor conţinute în art.921 din C.proc.civ.

Este deci evident că procedând la soluţionarea cauzei în fond, deşi procedura de citare a reclamantei nu era legal îndeplinită, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care nesocoteşte dreptul societăţii la un proces echitabil, cu componenta sa, respectiv dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis,  sentinţa atacată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pensie. Asigurări sociale. Calitate procesuală activă

de

Organizaţia Judeţeană Cluj a Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a chemat în judecată Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre cuantumul pensiilor ce vor fi recalculate potrivit art.79 din Legea nr.164/2001 şi pensiile plătite efectiv membrilor pensionari militari de stat din judeţul Cluj, începând cu 1.04.2001.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că Legea nr.164/2001 prevede recalcularea pensiilor militare de la 1.04.2001, data intrării în vigoare. Ulterior însă, prin O.U.G. nr.85/2001, Guvernul României a  dispus suspendarea aplicării dispoziţiilor art.79 din lege până la 1.01.2002, măsură ce a determinat scăderea  veniturilor şi deci a nivelului de trai al pensionarilor din judeţul Cluj.

Prin sentinţa civilă nr.114/ 2.04.2002, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dispunând, în consecinţă, respingerea acţiunii. Instanţa a reţinut că dreptul la pensie este un drept personal al titularului, netransmisibil, ale cărui atribute nu pot fi exercitate decât de cel îndreptăţit, indiferent dacă face parte sau nu dintr-o organizaţie.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta susţinând că, potrivit statutului de organizare şi funcţionare, organizaţia este împuternicită să reprezinte în faţa justiţiei interesele membrilor săi, drept reconfirmat  prin hotărârea adunării generale nr.32/ 26.09.2001.

Recursul este nefondat.

Instanţa de fond a reţinut în mod justificat că dreptul la acţiunea privind plata unor diferenţe rezultând din recalcularea pensiei aparţine numai titularilor, reclamanta neavând dreptul de a le solicita în nume propriu, printr-o cerere colectivă.

Nici o dispoziţie legală şi nici statutul uniunii nu conferă reclamantei acest drept de a formula acţiune în numele şi în interesul membrilor săi.

Menţiunea din statut, confirmată prin hotărâre a adunării generale a organizaţiei, privind împuternicirea reclamantei de a reprezenta în justiţie interesele membrilor săi, nu îi conferă recurentei calitatea procesuală activă de a promova acţiunea al cărei obiect îl constituie un drept personal şi netransmisibil al titularului pensiei, ci doar posibilitatea de a exercita în instanţă, ca mandatar, drepturile procedurale ale acestuia.

Pentru considerentele expuse,  Curtea a respins recursul ca nefondat.

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

de

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată  de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod  nejustificat  să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor  şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific  care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea  Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea  şi aplicarea greşită   a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a   dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3.  Constatând  că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor  şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

de

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza  art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa  reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la  serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de  Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut  calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut  în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu  de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia  publică  în  temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice  sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind  Statutul BNR, salariaţii  băncii sunt angajaţi în baza unui  contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este  aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea  Statutului Băncii Naţionale a României   s-a    avut    în   vedere  independenţa  instituţională  şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta  independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile  Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că  Banca Naţională a României  nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă  judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu  încetarea contractului  individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa  casată şi cauza  trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1  Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren

de

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.

Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.

Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.

Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.

Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.

Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.

Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.

În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii

de

Reclamanta S.C. „G.A.I.” SRL Arad a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, Garda Financiară, Secţia Arad, solicitând suspendarea executării procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad, în temeiul art.9 din Legea nr.29/1990, până la soluţionarea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi contencios administrativ a admis cererea reclamantei şi a suspendat executarea procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 1.035.357.730 lei cu titlul de obligaţii fiscale, până la soluţionarea dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă: lipsa competenţei materiale a Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea cererii, faţă de prevederile H.G. nr. 1296/2001 privind actualizarea cuantumului sumelor prevăzute la art.5 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.13/2001; împrejurarea că recurenţii nu au fost citaţi în cauză şi că măsura suspendării executării procesului-verbal s-a luat fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr. 29/1990.

Recursul este fondat.

Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.

Or, în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate şi la iminenţa unei pagube.

Astfel, prima instanţă nu face referire la vreo probă din care să rezulte pe de o parte, existenţa unui caz bine justificat, iar pe de altă parte că, prin executarea actului administrativ, reclamanta ar suferi o pagubă iminentă.

Sub acest aspect este de observat că, simpla afirmaţie făcută în sensul că, prin blocarea contului s-ar produce o pagubă iminentă „iar iminenţa sa (a pagubei) rezultă direct din lege”, nu este de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.

Evident, în condiţiile date, în care nici din sentinţă şi nici din actele dosarului nu rezultă existenţa celor două cerinţe esenţiale, pentru incidenţa art.9 din Legea nr.29/1990, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică.

Faţă de cele expuse, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cererea reclamantei respinsă.

Impozit pe profit. Contract de privatizare cu FPS prin sistemul MEBO. Reducerea impozitului reglementat prin Legea nr.77/1994. Consecinţele abrogării legii

de

Reclamanta SC”P”SA a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Financiară Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Braşov solicitând ca în contradictoriu cu pârâţii să se dispună anularea Deciziei nr.823/2000 a Ministerului Finanţelor Publice, Hotărârea nr.3/2000 a Administraţiei Financiare şi a Deciziei nr.30/2000 a  D.G.F.P.C.F.S. ca nelegale,de stabilire, cu încălcarea Legii nr.77/1997 a obligaţiei de a plăti, printre altele, suma de 663.631.709 lei cu titlu de impozit pe profit şi 975.840.259 de lei majorări de  întârziere.

Curtea de Apel Braşov – Secţia comercială şi contencios administrativ  a respins acţiunea, prin sentinţa nr.145/F din 12 iulie 2000, reţinând că actul de control încheiat de Administraţia Financiară Braşov ca şi soluţiile date în contestarea acestuia au stabilit legal datoriile către buget ale reclamantei, că aceasta nu mai putea beneficia de prevederile Legii nr.77/1994, aceasta fiind abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/ 1997.

Reclamanta a formulat recurs, susţinând, în esenţă, că nelegal nu s-a reţinut că facilităţile reglementate prin  Legea nr.77/1994 se aplică pe durata contractului, deci şi după abrogarea acestei legi.

Recursul este fondat.

Prin procesul verbal de control nr.2582 din 23.12.1999 întocmit de inspectorii Administraţiei Financiare Braşov a fost verificată societatea recurentă asupra modului în care a determinat şi virat la bugetul de stat, obligaţiile sale fiscale, în perioada iulie 1995 – 30.09.1999.

Reclamanta a încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni de la F.P.S., pentru privatizare prin sistem MEBO, la data de 8.04.1996, în conformitate cu prevederile Legii nr.77/1994. Prin actul de control, ca şi instanţa de fond, se susţine că reclamanta recurentă în anul 1996 nu putea beneficia de reducerea cu 50% a impozitului pe profit decât de la data încheierii contractului, iar în perioada anilor 1998 şi 1999 nu putea beneficia de reducerea cu 30% a impozitului pe profit în raport de reglementările O.U.G.nr.88/1997 care abroga Legea nr.77/1994.

Această interpretare a instanţei de fond nu este legală.

În conformitate cu prevederile art.50 din Legea nr.77/1994 societatea comercială care se privatizează prin transmiterea de acţiuni asociaţiei – constituite conform acestei legi – beneficiază pe toată durata achitării ratelor sau rambursării creditelor, în condiţiile prevăzute în contractul de vânzare cumpărare de acţiuni, de reducerea cu 50% a impozitului pe profit acţiunilor dobândite. Era o facilitate în scopul de a sprijini financiar societatea, în perioada achitării obligaţiilor financiare contractuale. Nu se poate reţine că acest contract, încheiat în anul 1996, care a avut la bază un studiu de fezabilitate, întocmit având ca date şi facilităţile din Legea nr.77/1994, nu va mai menţine convenţia părţilor legal încheiată, dacă în anul 1997, prin O.U.G.nr.88/1997, a fost abrogată.

Astfel fiind, nu se poate reţine că reclamanta recurentă are o datorie la buget în sumă de 690.115.989 lei care provine din nerecunoaşterea reducerii impozitului pe profit cu 50% şi respectiv 30% conform Legii nr.77/1994 şi O.U.G.nr.38/1997, ci se reţine că refuzul organelor de a recunoaşte aceaste facilităţi este nelegal. Pe cale de consecinţă nu se pot calcula majorările de întârziere la o sumă nedatorată în care sens suma de 975.840.259 lei a fost reţinută nelegal în sarcina reclamantei recurente.

In raport de aceste considerente s-a admis recursul s-a casat sentinţa numai cu privire la sumele de 663.631.709 lei şi 975.840.259 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări aferente, sume de plata cărora a fost exonerată reclamanta. S-au  menţinut alte dispoziţii ale sentinţei.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!