sarcina

Mamele care nasc gemeni sau tripleţi vor primi indemnizaţie de la stat pentru fiecare copil

de
Propunerea legislativă aparţine unor deputaţi din rândul minorităţilor naţionale altele decât cea maghiară, precum şi unor parlamentari PNL şi PDL şi are drept obiect acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului
pentru fiecare copil în parte, în cazul sarcinilor multiple.

Astfel, s-a decis ca, în cazul naşterilor survenite în urma sarcinilor multiple, suplimentar faţă de indemnizaţia stabilită de lege se acordă câte 600 de lei pentru fiecare copil, începând cu al doilea născut. De asemenea, iniţiatorul a mai precizat şi că de indemnizaţie pentru creşterea copilului beneficiază şi „persoanele care se află în plată la data intrării în vigoare” a Legii.

Iniţiatorul a considerat că punctul de reper în stabilirea indemnizaţiei nu trebuie să fie numărul de sarcini, ci numărul de copii. Potrivit iniţiatorului, în cazul naşterilor gemelare sau trimelare, pe lângă indemnizaţia standard, se doreşte acordarea a încă 600 de RON pentru fiecare al doilea sau al treilea născut.

Pe această propunere legislativă, decizia finală aparţine Camerei Deputaţilor.

Sursa: NewsIn

Funcţionar public. Funcţie de conducere. Dispoziţie verbală. Legalitate.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile art .44 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, în forma republicată în M.Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, articolele căpătând o nouă numerotare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 07.09.2006, reclamantul BD a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Ordinului nr. 581/2006 prin care a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pentru o perioadă de o lună.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că îndeplineşte funcţia de director executiv adjunct în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş şi că în mod nereal s-a reţinut în sarcina sa că nu a valorificat actele de control fiscal la SC CM SRL Piteşti prin nesemnarea deciziei de impunere pentru debitele suplimentare, returnând totodată aceste acte, cât şi sesizarea penală la Serviciul Control Fiscal 2, fără rezoluţie şi fără a rezulta data returnării.

Astfel, arată reclamantul, SC CM SRL Piteşti a fost avizată în vederea efectuării unei inspecţii fiscale generale şi întrucât administratorul acesteia a prezentat certificate medicale până la data de 30.11.2005, inspectorii desemnaţi au întocmit un raport de inspecţie fiscală, cu stabilirea sumelor prin estimare, precum şi o sesizare penală privind refuzul nejustificat al administratorului de a prezenta documentele legale la cele 3 somaţii.

Reclamantul a mai precizat că a restituit documentaţia nesemnată, purtând discuţii cu inspectorii fiscali în vederea întocmirii actului de control cu respectarea dispoziţiilor legale, însă aceştia nu s-au conformat, iar că prevederile art. 44 şi art. 47 din Legea nr. 188/1999 sau dispoziţiile OMFP nr. 1304/2004 nu pot fi avute în vedere, nefiind incidente în cauză.

Prin Sentinţa  nr. 110/F-C din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, acţiunea formulată a fost admisă, instanţa dispunând anularea Ordinului nr.581/2006, emis de către pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că din probele administrate rezultă că reclamantul nu putea să avizeze nişte acte cu care nu era de acord, iar faptul că nu şi-a manifestat dezacordul în formă scrisă, nu poate fi reţinut în sarcina sa atâta vreme cât nu există reglementări care să stabilească vinovăţia, prin dispoziţii legale, regulamente interioare sau fişa postului.

Instanţa a apreciat că nu se poate reţine nici tergiversarea recuperării sumei de bani de la societate sau chiar prejudicierea bugetului de stat, întrucât raportul de inspecţie fiscală a fost întocmit la data de 30.11.2005, rost înregistrat la data de 02.12.2005, dispunându-se refacerea controlului la începutul lunii ianuarie a anului următor.

Totodată, a constatat instanţa, semnarea de către directorul executiv a programării de refacere a actului control în luna ianuarie 2006, denotă achiesarea sa la punctul de vedere al reclamantului, cu privire la calitatea actului de control.

Împotriva hotărârii pronunţate  de  curtea de  apel a formulat recurs în termenul legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin care s-a solicitat, în  temeiul motivului de recurs prevăzut de art.304 punctul 9 din Codul de procedură civilă, admiterea căii de atac şi modificarea, în parte, a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului BD ca neîntemeiată.

S-a învederat, prin cererea de recurs, că instanţa în mod greşit a  admis acţiunea reclamantului, considerând  că acesta nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa prin actul administrativ contestat, în condiţiile în care probele administrate în cauză nu au fost analizate cu foarte marte atenţie. S-a arătat, sub acest aspect, că potrivit fişei postului aprobată de preşedintele ANAF, directorul executiv adjunct avea atribuţii de  coordonarea, îndrumare şi control a activităţii serviciilor  repartizate şi de  dispunere a măsurilor care  să asigure elaborarea la termen şi de calitate a tuturor lucrărilor şi că simpla  afirmaţie a reclamantului, făcută prin acţiune şi însuşită de instanţa de  fond, conform căreia a purtat discuţii cu inspectorii privind modul nesatisfăcător  în care au întocmit actul de  control şi a restituit documentaţia nesemnată, dispunând totodată, completarea acestor acte în conformitate  cu dispoziţiile legale incidente în cauză, nu a fost susţinută, nu a fost dovedită şi nici suplinită prin vreun act scris şi nici prin declaraţii de martori.

Pe de altă parte, s-a precizat  de către recurentă că depoziţia martorului BA, luată în instanţă, este  contradictorie în raport de cea dată cu prilejul audierii în faţa comisiei de disciplină, şi care face dovada abaterii disciplinare a reclamantului, astfel că la aplicarea sancţiunii disciplinare s-au luat în considerare afirmaţiile martorului din faţa comisiei de disciplină.

În ceea ce priveşte temeiul emiterii ordinului a cărui anulare  s-a solicitat, s-a arătat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală că sancţiunea a fost aplicată  în baza  dispoziţiilor art.65 alin.(1), alin. (2) lit.j), alin. (3) lit.b) şi alin. (4) coroborate cu cele ale art.67 alin. (1)  din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Referitor la celelalte  aspecte reţinute  de instanţă şi invocate de reclamant, respectiv excepţia prescripţiei aplicării  sancţiunii şi cea a nulităţii actului de   control, s-a    solicitat de  către recurentă menţinerea dispoziţiilor cu privire la acestea, luate prin hotărâre atacată.

Recursul este nefondat.

Reclamantul BD, director executiv  adjunct  în cadrul Activităţii de Control Fiscal din Direcţia  generală a finanţelor publice a judeţului Argeş, a  fost sancţionat disciplinar, prin Ordinul nr.581 din 24 iulie 2006 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în temeiul prevederilor art.65 alin. (1), art.65 alin.(2) lit.j), art.65 alin.(3) lit.b), 65 alin.(4) şi art.67 alin.(1) din Legea nr.188/1999 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu diminuarea drepturilor salariale cu 5% pe o perioadă de o lună, reţinându-se că persoana sancţionată nu a respectat prevederile art.44 alin. (1) şi (2) şi art.47 alin. (1) din Legea nr.188/1999, în sensul că nu a  valorificat actele de  control îndeplinite la SC CM SRL Piteşti, prin nesemnarea deciziei de impunere pentru debitele suplimentare  şi returarea Serviciului Control Fiscal 2, fără rezoluţie, a  actelor de  control şi a sesizării penale, fără a rezulta data acestei returări.

În cauză, în mod corect prin hotărârea atacată, pe baza probatoriului administrat, a fost admisă acţiunea şi pe cale de consecinţă s-a dispus anularea actului administrativ atacat, în condiţiile în care  s-a probat  că reclamantul nu a încălcat, cu vinovăţie, prevederile legale referitoare la îndatoririle sale de serviciu.

Raportul de inspecţie fiscală întocmit de inspectorii desemnaţi să efectueze inspecţia fiscală generală, corespunzător perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 noiembrie 2005 pentru impozitul pe profit şi perioadei 1 ianuarie 2001-31 octombrie 2005 pentru celelalte impozite şi taxe, precum şi decizia de impunere  fiscală prezentată, nu au fost  aprobate de reclamant, în mod verbal, cu o motivare obiectivă, constând în caracterul incomplet al  inspecţiei (numai pentru taxa pe valoarea adăugată şi cu stabilirea obligaţiilor fiscale prin estimare) şi în împrejurarea  că decizia de impunere fiscală a  fost emisă cu nerespectarea prevederilor legale (nu cuprindea  semnătura şefului de serviciu care  coordona Serviciul control Fiscal 2), astfel că măsura restituirii documentaţiei către inspectorii fiscali în vederea  completării actelor de  control şi impunere fiscală a fost luată cu temei legal.

Dispoziţiile date  funcţionarilor publici de  către  superiorii ierarhici pot fi formulate  nu numai în scris ci în egală măsură în formă verbală, o asemenea concluzie  rezultând  în mod  evident  din dispoziţiile art.44 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art.44 alin. (2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, funcţionarul public este obligat să se  conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici, iar potrivit dispoziţiilor art.44 alin. (3) teza 1 din acelaşi act normativ, funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea  dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale.

Mai mult, conform prevederilor art.44 alin. (3)  teza 2  din Legea nr.188/1999, funcţionarul public este obligat  să execute  o dispoziţie a superiorului ierarhic dacă aceasta este  formulată în scris, cu excepţia  cazului în care  aceasta este vădit ilegală.

Funcţionarul public are îndatorirea  să aducă la cunoştinţa superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia, astfel, de  situaţii.

În aceste  condiţii, reclamantul nu avea obligaţia, potrivit prevederilor legale citate mai sus dar nici potrivit reglementărilor cuprinse în fişa postului nr.55/2004 aprobată de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, invocată de recurentă, întocmirii  în scris a dispoziţiei de restituire a documentaţiei către inspectorii fiscali în vederea completării actelor de  control, ea fiind valabilă chiar luată  în forma verbală atâta timp cât  a fost  temeinic motivată.

Aşa fiind, reţinând  că în mod just instanţa de  fond a  anulat actul administrativ de sancţionare  disciplinară a acestuia ca nelegal şi că motivele de recurs sunt neîntemeiate, recursul a fost respins ca nefondat.

Conflict negativ de competenţă. Răspunderea materială a militarilor

de

Reclamantul MI a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea hotărârii nr.43 din 26 septembrie 2002 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din  cadrul acestui minister, precum şi a hotărârii nr.386 din 29 iulie 2002 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei audit intern a aceluiaşi minister, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei de imputare nr.12/0/130.343 din 27 iunie 2002, emise de pârât  în sarcina reclamantului pentru suma de 1.272.600 lei, reprezentând cota-parte dintr-un prejudiciu  total de 4.735.700 lei. Totodată, reclamantul a solicitat anularea deciziei de imputare sus-menţionate, prin care a fost stabilită în sarcina sa răspunderea materială pentru un prejudiciu reprezentând curse efectuate în interes personal cu autoturismul de serviciu al unităţii operative la care acesta activează .

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, apreciind că litigiul dintre părţi este un litigiu de muncă, respectiv un conflict de drepturi, în reglementarea art.5 din Legea nr.168/1999, iar competenţa de soluţionare revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii emitente a deciziei de imputare, conform art.72 al aceleiaşi legi. În aprecierea instanţei, împrejurarea că O. G. nr.121/1998 a instituit căi de atac administrative împotriva deciziilor de imputare emise în sarcina militarilor, obligatoriu de parcurs, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze acţiunea.

La rândul său, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se următoarele:

– contestatorul a epuizat căile de atac împotriva deciziei de imputare, aşa cum acestea sunt prevăzute de O.G. nr.121/1998, iar potrivit art.43 din aceeaşi ordonanţă s-a adresat instanţei judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunea pe care a formulat-o împotriva hotărârii Comisei  de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne;

– hotărârea Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor este un act administrativ cu caracter jurisdicţional emis de un organ al autorităţii administraţiei centrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva acestei hotărâri, revine curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.

Constatând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, în sensul prevederilor art.20 pct.2 din C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească  instanţa competentă să soluţioneze cauza în raport cu obiectul real al acţiunii formulate de reclamant şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Răspunderea materială a militarilor este reglementată de O.G. nr.121 din 28 august 1998, iar art.30 din această ordonanţă  instituie pentru persoana care contestă decizia de imputare prin care a fost obligată la repararea prejudiciului, parcurgerea unor căi de atac administrative care, în prima fază, sunt soluţionate de comandantul, respectiv şeful care a emis decizia de imputare sau de  o Comisie de soluţionare a contestaţiei, numită  de acesta, iar în cea de-a două fază, de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a cărei hotărâre este definitivă.

Potrivit reglementării art.43 din ordonanţa sus-menţionată, în situaţia în care, după epuizarea căilor de atac administrative, persoana obligată la repararea prejudiciului consideră că a fost lezată într-un drept al său legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

Prin urmare, însăşi reglementarea specifică răspunderii materiale a militarilor conferă hotărârii comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne caracterul de act administrativ-jurisdicţional de autoritate emis de un organ al administraţiei publice centrale.

Competenţa de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea unui aemenea act, revine potrivit Legii nr.29/1990, instanţei de contencios administrativ.

Conform art.3 alin.(1) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererilor în materie de contencios administrativ, privind actele autorităţilor publice centrale, aparţine curţii de apel.

Cât priveşte competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ, aceasta aparţine, conform reglementării art.6 din Legea nr.29/1990, curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, care, în cazul de faţă, este Curtea de Apel Timişoara.

Pentru considerentele arătate, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul MI, în favoarea Curţii de Apel Timişoara

Competenţă materială. Decizie de imputare emisă de organul de control propriu al societăţii comerciale

de

Prin sentinţa nr.34 din din 12 iunie 2002, Colegiul Jurisdicţional Sibiu al Curţii de Conturi a admis contestaţia formulată de BDR, fost director economic al societăţii comerciale „H.” SA Slimnic şi în consecinţă, a anulat decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina ei, de către conducerea unităţii pentru recuperarea prejudiciului în valoare de 19.117.472 lei.

Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a respins ca nefondat recursul jurisdicţional declarat de societatea comercială mai sus menţionată, împotriva sentinţei.

Şi această ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs de către Societatea comercială „H.” SA Slimnic.

Recurenta a cerut casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză de organele Curţii de Conturi şi, în fond, respingerea contestaţiei formulate de BDR ca neîntemeiată.

Recursul este admisibil.

Astfel cum deja s-a arătat, obiectul contestaţiei formulate de BDR, fost director economic al Societăţii Comerciale „H.” SA Slimnic, îl constituie decizia de imputare nr.2 din 15 ianuarie 2002 emisă în sarcina sa de către conducătorul unităţii pentru recuperarea prejudicului reprezentând lipsa în gestiunea lui SV (fost gestionar la ferma nr.9).

Angajarea răspunderii materiale s-a făcut ca urmare a unor constatări efectuate de organul de control propriu şi consemnate în actul indicat în preambulul deciziei.

Rezultă aşadar, că existenţa prejudiciului produs în patrimoniul societăţii comerciale nu a fost stabilită ca efect al controlului efectuat de organele Curţii de Conturi, potrivit art.18 din Legea nr.94/1992, modificată.

Ca atare, s-a apreciat, în mod greşit, că este competent Colegiul Jurisdicţional Sibiu să soluţioneze în primă instanţă contestaţia formulată de BDR, conform art.41 din aceeaşi lege.

La rândul său, Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a nesocotit dispoziţiile legale privitoare la competenţa materială, atunci când prin decizia recurată s-a pronunţat asupra recursului în fond şi a menţinut sentinţa nr.34 din 12 iunie 2002.

Ţinând sema de aceste considerente, recursul a fost admis şi s-a dispus casarea ambelor hotărâri pronunţate de organele Curţii de Conturi, cu trimiterea litigiului de muncă spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, Secţia conflicte şi litigii de muncă.