În urma unei decizii a Curţii Constituţionale, Parlamentul a aprobat, prin Legea nr. 138/2014, între altele, modificări laCodul de procedură civilă. După cum puteţi citi mai jos, acestea sunt de importanţă practică pentru realizarea echilibrului între părţile în litigii de drept comun.

Legea nr. 138/2014 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 753/2014 şi este în vigoare din 19 octombrie 2014.

Decizia CCR nr. 348/2014, menţionată, a avut în vedere dispoziţiile art. art. 650 alin. (1) şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În forma de la ta introducerii criticii de neconstituţionalitate, aceastea avea următoarea redactare:

• Art. 650 alin. (1): “Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”;
•  Art. 713 alin. (1): “Contestaţia se introduce la instanţa de executare.”

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât stabilesc un criteriu subiectiv atunci când se decide cu privire la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti să soluţioneze contestaţiile la executare în materie civilă. Art. 713 din Codul de procedură civilă stabileşte competenţa de judecată a contestaţiilor la executare în favoarea instanţei de executare, instanţă care este definită în art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea.

Creditorul poate înfrânge principiul constituţional al egalităţii în drepturi prin alegerea unui executor judecătoresc de pe raza curţii de apel pentru a solicita executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui titlu, decizând astfel instanţa competentă să judece eventualele contestaţii la executare formulate de către debitor sau de terţul care este afectat de executare. Egalitatea în drepturieste încălcată prin lăsarea la latitudinea creditorului a dreptului de a-şi alege instanţa prin alegerea executorului judecătoresc din circumscripţia unei anumite judecătorii.

De asemenea, prin dispoziţiile legale criticate se stabileşte un privilegiu în favoarea creditorului în raport nu numai cu debitorul, ci şi cu un terţ ale cărui drepturi sunt încălcate. Prin stabilirea de către creditor a instanţei competente să judece contestaţia la executare se încalcă şi dreptul la un proces echitabil. Mai arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă o excepţie de la regula generală prevăzută de art. 107 şi următoarele din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa de judecată în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului.

Reţinând criticile formulate în cauză, potrivit cărora dispoziţiile legale criticate stabilesc un criteriu subiectiv atunci când se decide cu privire la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti să soluţioneze contestaţiile la executare în materie civilă, Curtea aadmis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Curtea a constatat că, în mod evident, prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate. Curtea a concluzionat că textul de lege supus controlului de constituţionalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe.

Astfel, coroborând dispoziţiile art. 650 cu cele ale art. 651 din Codul de procedură civilă, dacă în ceea ce priveşte alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mai mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care trebuie să fie executate, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

Ce modificări a adus Legea nr. 138/2014?

Răspunzând la cele stabilite de CCR, prin legea amintită legiuitorul a modificat textul articolului în cauză astfel că instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Prin aceeaşi lege sunt aduse şi alte modificări sau completări, pe situaţii specifice.

• Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
• Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.
• Instanţa de executare soluţionează contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.
• În toate cazurile instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel.