vedere

Funcţionar public. Pensionare. Data încetării raporturilor de serviciu.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, în forma republicată în M.Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, articolele căpătând o nouă numerotare.

Prin acţiunea înregistrată  la 18 iunie 2006 reclamatul PC  a solicitat anularea prevederilor Notei nr. 470145 din 20 ianuarie 2006 a Direcţiei generale a politicilor şi resurselor umane din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, notă aprobată de ministrul finanţelor publice şi a ordinului nr. 468/2006 emis de preşedintele  Agenţiei  Naţionale de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), anularea înscrisului din carnetul de muncă privind data şi baza legală a încetării raportului de serviciu şi obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale în sumă de 1845 RON, daune morale în sumă de 4200 RON lunar până la comunicarea deciziei de pensionare şi despăgubiri determinate de lipsa calităţii de asigurat în sistemul asigurărilor de sănătate.

În motivarea acţiunii reclamantul arată că la 22 iunie 2006 a depus o cerere în vederea întocmirii dosarului de pensionare şi că prin adresa  nr. 468 din 30 iunie 2006 i s-a comunicat  că îi încetează raporturile de serviciu, conform art. 84 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 22 iulie 2006, cu toate că a cerut să-i înceteze raporturile de serviciu cu data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, iar nu la data împlinirii vârstei standard de pensionare.

Mai arată că în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (6) din Legea  nr. 19/2000 nu se putea dispune încetarea raporturilor de serviciu decât  după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare şi că nu a făcut cerere de continuare a activităţii.

Menţionează că eronat s-a făcut diferenţiere în cuprinsul notei contestate  între data încetării raportului de muncă a personalului contractual  şi cea pentru funcţionarii publici, cu toate că prin O.UG. nr. 39/2005 prevederile art. 84 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999 au fost puse de acord cu dispoziţiile corespunzătoare din Codul muncii şi că angajatorul era obligat să depună  la casa teritorială de pensii cererea de pensionare împreună cu actele doveditoare în termen de 90 de zile de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare.

Prin cererea intitulată  „Precizări la cererea de chemare în judecată” reclamantul menţionează  că din eroare în cererea iniţială a solicitat daune morale în loc de daune interese în sumă de 4200 RON lunar, astfel că îşi modifică acţiunea în acest sens.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3095 din 22 noiembrie 2006 a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată, reţinând că raporturile de serviciu ale reclamantului au încetat de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard  şi a stagiului   minim de cotizare pentru pensionare  şi că nota contestată s-a emis cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale aplicabile.

Reţine şi că reclamantul trebuia să depună cererea de pensionare şi actele doveditoare la casa teritorială de pensii şi cum acesta nu a solicitat angajatorului aprobarea pentru continuarea activităţii până la emiterea deciziei de pensionare, corect s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu la data îndeplinirii condiţiilor cumulative de pensionare  pentru limită  de vârstă.

Reclamantul a declarat recurs susţinând că instanţa a ignorat materialul probator aflat la dosar, ca şi susţinerile sale, dând credit susţinerilor şi probelor trunchiate depuse de pârâţi şi omiţând să arate dispoziţiile legale încălcate de către aceştia, prin care i s-a refuzat acordarea drepturilor ce i se cuvin .

Consideră că raporturile de serviciu puteau înceta numai la data comunicării deciziei de pensionare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 56 lit. d) din Codul Muncii, art. 84 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 şi din  punctele de vedere ale Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF), Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP) şi Casei Naţionale de Pensii, care nu au fost menţionate în sentinţă.

Arată că instanţa a reţinut eronat că n-ar fi cerut continuarea  raporturilor de serviciu până la comunicarea deciziei de pensionare, cu toate că la data de 10 iulie 2006 a depus cereri, la ambii pârâţi, prin care a solicitat menţinerea sa la serviciu până când va primi decizia de pensionare.

Recursul este nefondat.

Prin ordinul nr. 468 din 22 iunie 2006 al preşedintelui ANAF s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului, având calitatea de consilier clasa I, gradul profesional superior, treapta 1 la Direcţia de metodologie  şi  proceduri pentru inspecţia fiscală, începând cu data de 22 iulie 2006, conform art. 84 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare.

Se reţine că recurentul îndeplineşte condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare şi că la emiterea ordinului s-au avut în vedere prevederile Legii nr. 188/1999 şi ale Legii nr. 19/2000, precum şi nota nr. 470145/2006 a Direcţiei generale a politicilor şi resurselor umane aprobată de ministrul finanţelor publice.

În cuprinsul notei nr. 70145/2006 s-a prevăzut, pentru funcţionarii publici, întocmirea formalităţilor de pensionare pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de Legea nr. 19/2000 şi încetarea raporturilor de serviciu la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare conform  art. 84 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, urmând a fi anunţată fiecare persoană care îndeplineşte condiţiile de pensionare, cu o lună înaintea îndeplinirii acestor condiţii, pentru depunerea dosarului la casa de pensii şi să facă dovada depunerii acestuia.

Recurentul a depus la ANAF cererea din 22 iunie 2006, prin care solicita întocmirea  dosarului în vederea pensionării sale pentru limită de vârstă, cu menţiunea că îndeplineşte condiţiile legale de pensionare la data de 22 iulie 2006.

Acesta susţine că a solicitat să fie menţinut în funcţie până la data primirii deciziei de pensionare, dar cererile respective   le-a depus abia la data de 10 iulie 2006, la mai multe zile după emiterea ordinului prin care s-a dispus încetarea  raporturilor de serviciu.

Cum prin cererea  de pensionare sau ulterior, dar până la emiterea ordinului, nu a cerut şi menţinerea sa în funcţie până la data primirii deciziei de pensionare, ci a menţionat că îndeplineşte condiţiile de pensionare la data de 22 iulie 2006, preşedintele ANAF  a procedat corect prin stabilirea încetării raporturilor de serviciu la data îndeplinirii condiţiilor legale de pensionare pentru limită de vârstă.

Art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi   de asigurări sociale prevede că asiguraţii care îndeplinesc condiţiile stabilite de lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă îşi pot continua activitatea  numai cu acordul  angajatorului, acord care nu s-a dat în ce-l priveşte pe recurent  şi pentru că acesta nu a solicitat, anterior emiterii ordinului, menţinerea în funcţie şi după împlinirea vârstei legale de pensionare, respectiv până la data primirii deciziei de pensionare.

Art. 84 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, aşa cum   s-a modificat prin O.U.G. nr. 39/205, în vigoare la data emiterii ordinului contestat, a prevăzut că „Raportul de serviciu încetează de drept la data  îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a  funcţionarului public, potrivit legii”. Aceste dispoziţii sunt identice cu cele prevăzute de art. 56 lit. d) din Legea nr.  53/2003 – Codul Muncii.

Corect a reţinut  instanţa de fond că recurentului îi sunt aplicabile dispoziţiile  primei  părţi a textului de lege menţionat şi anume acelea prin care raportul de serviciu încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Aşa cum s-a prevăzut în nota contestată şi cum i s-a adus la cunoştinţă recurentului, era stabilit  ca acesta să depună la casa teritorială de pensii de la domiciliul său cererea de pensionare împreună cu documentaţia întocmită de angajator, deoarece drepturile se acordă  începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a înregistrat cererea la casa teritorială de pensii.

Deoarece  nu s-a făcut dovada  de către recurent că unitatea la care era  încadrat ar fi întârziat cu întocmirea documentelor ce cădeau în sarcina acesteia, necesare în vederea emiterii deciziei  de pensionare, nu se poate dispune obligarea la plata drepturilor salariale şi a altor drepturi  pretinse  prin cererea de chemare în judecată.

Recursul  a fost respins

Funcţie publică. Reorganizarea instituţiei. Încetarea funcţiei. Caz în care nu este posibilă încadrarea în alt post, conform art.92 lit.d din Legea nr.188/1999

de

Reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anularea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.

Curtea de apel Braşov, având în vedere art.92 lit.d din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâta a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.

Curtea de apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.

G. E. a formulat recurs, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art.92 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât intimaţii Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi D.A. nu au făcut aplicarea criteriilor de competenţă pentru personalul care ocupa posturi de natura celui ce urma a se desfiinţa, cu luarea în vedere a evaluării performanţelor profesionale.

S-a mai arătat că instanţa nu s-a preocupat de prevederea legală privind refuzul reclamantului de a accepta oferta A.N.F.P., care în speţă nu a existat, ca o a doua condiţie pe lângă restructurarea postului recurentului.

Recurentul mai precizează că legea stabileşte clar ca unitatea să ofere un post corespunzător, iar angajatul să-l refuze pentru a se putea dispune desfacerea contractului de muncă al petentului, astfel încât a apreciat acesta că nu reorganizarea a stat la baza măsurii contestate în cauză, ci alte considerente, eventual disciplinare.

Recursul este neîntemeiat.

Potrivit art.92 lit.d din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Este de necontestat că la I.P.M. Braşov s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant prin depunerea organigramelor anterioare şi ulterioare eliberării şi a ordinului nr.92/23 ianuarie 2001 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

Este de necontestat că instituţia pârâtă a făcut demersuri la Agenţia Naţională  a Funcţionarilor Publici ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Unitatea pârâtă nu are nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.

Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.

Deci acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.

Recursul a fost respins.

T.V.A. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare imobiliară

de

Reclamanta Societatea comercială „T.T.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal de control nr.752 din 7 noiembrie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin şi a deciziei nr.148 din 7 februarie 2002 emise de  Ministerul Finanţelor Publice cu privire la suma de 763.482.275 lei, reprezentând TVA colectată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost nelegal obligată să plătească TVA pentru suma de 4.781.810.039 lei primită cu titlul de garanţie în baza convenţiei de promisiune de vânzare a unui imobil, fără a se avea în vedere că nu este proprietara imobilului şi că, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, taxa pe valoarea adăugată se datorează pentru transferul proprietăţii imobilelor.

Prin sentinţa civilă nr.124 din 21 mai 2002, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat actele atacate, în partea privind obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de 763. 482.275, reprezentând TVA. Instanţa a reţinut că, reclamanta nu  datorează TVA pentru avansul încasat în baza promisiunii de vânzare a unui imobil, întrucât convenţia încheiată cu societatea N.H. nu reprezintă o vânzare şi nu este un fapt generator  al exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin.

În recursul declarat de Parchetul s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.12  din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, ale pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000, precum şi convenţia de promisiune de vânzare din care rezultă că suma încasată de intimată reprezintă un avans din preţul vânzării, pentru care avea obligaţia să colecteze taxa pe valoare adăugată calculată de organele de control.

În recursul declarat de pârâţi s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a avut în vedere că, intimata a încasat un avans care nu se încadrează în excepţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 privind exigibilitatea anticipată a taxei pe valoarea adăugată. Sub acest aspect, recurenţii au arătat că, în cauză, este lipsit de relevanţă faptul că nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, intimata nu este proprietara imobilului şi perfectarea vânzării reprezintă un eveniment incert.

Analizând, Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:

Prin contractul preliminar de vânzare-cumpărare imobiliară şi de sublocaţie încheiat la 1 martie 2001, S.C. „T.T.” SRL, în calitate de promitent-vânzător şi firma N.H., în calitate de  promitent-cumpărător, au consimţit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare a spaţiului industrial în suprafaţa de 2.134 mp., şi aflat la acea dată în proprietatea S.C. „Cartex” SA. Preţul vânzării a fost fixat la suma de 330.000.000 LIT, urmând a fi plătit promitentului-vânzător în momentul în care acesta va emite în favoarea promitentului-cumpărător o garanţie bancară aferentă îndeplinirii propriilor obligaţii asumate şi restituirii preţului.

În luna septembrie 2001, societatea intimată a încasat de la firma N.H. suma de 4.781.810.039 lei, reprezentând avans promisiune de vânzare imobil, pentru care nu a achitat la bugetul statului TVA colectată în sumă de 763.482.275 lei.

Deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit prevederile legale care au constituit temeiul  actelor de control şi al obligaţiei intimatei de a plăti TVA colectată, aferentă avansului primit.

În art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 se prevede că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator atunci când se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru plata importurilor şi a datoriei vamale, pentru realizarea producţiei destinate exportului sau pentru efectuarea de plăţi în contul clientului.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind relevant în cauză faptul că nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra  imobilului, fără a avea în vedere că în cazul avansurilor încasate, exigibilitatea TVA este anticipată transferului proprietăţii, ca fapt generator al obligaţiei de plată.

Apărarea intimatei că avansul  primit este exceptat de la plata anticipată a TVA aferente, pentru că este  destinat efectuării de plăţi în contul clientului, nu poate fi reţinută în condiţiile în care nu a  fost dovedită o asemenea convenţie, iar achiziţionarea imobilului şi înstrăinarea lui către promitentul-cumpărător reprezintă obligaţiile pe care intimata şi le-a asumat în nume propriu. Această apărare este infirmată şi de temeiul plăţii afectuate de promitentul-cumpărător, ca reprezentând avans promisiune vânzare imobil, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c/3 pentru exceptarea sumei respective de la plata anticipată a TVA.

De asemenea, este nefondată apărarea intimatei că suma primită de la promitentul-cumpărător reprezintă o garanţie şi nu un avans din preţul stabilit.

Din clauzele contractului încheiat la 1 martie 2001 rezultă dimpotrivă, că pentru garantarea executării obligaţiei asumate, şi anume aceea de a  transmite proprietatea imobilului, intimata este cea care s-a obligat să constituie o garanţie în favoarea promitentului-cumpărător, ca o condiţie pentru achitarea preţului. În consecinţă, suma primită de intimată nu a reprezentat un preţ al promisiunii de vânzare la care s-a obligat şi nici o garanţie pentru executarea de către promitentul-cumpărător a propriilor obligaţii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, a casat hotărârea atacată şi a respins acţiunea.

Firmele româneşti riscă falimentul şi pentru că le este frică de insolvenţă. Aveti o firma intr-o astfel de situatie?

de

Numai 5% dintre firmele româneşti declarate insolvente scapă de faliment

Managerii români preferă de multe ori fali­men­tul unui plan concret de redresare a afacerii

Anul viitor va fi unul sumbru pentru Intre­prin­derile Mici şi Mij­locii (IMM-uri) din România. Presiunea dobânzilor din ce în ce mai mari, condiţiile mult mai stricte cerute de bănci pentru a acorda împrumuturi şi scăderea cererii în special din partea partenerilor economici externi vor determina multe firme să îşi închidă obloanele.

Efectele crizei se văd deja: la nivelul lunii septembrie tribunalele româneşti aveau pe rol circa 15.000 de dosare de insolvenţă, faţă de 12.000 la nivelul întregului an 2007, fiind de aşteptat ca anul viitor numărul acestora să crească şi mai mult. Înainte de a fi declarate falimentare însă, firmele pot intra însă sub protecţia, deloc de neglijat, a legii 85/2006, pentru a câştiga timpul necesar unei eventuale redresări. În SUA circa 20% dintre firmele care intră în procedura de insolvenţă reuşesc, în cele din urmă, să se salveze şi să evite falimentul. În România procentul este de sub 5%.

“În România deschiderea procedurii de insolvenţă duce în mai mult de 95% dintre cazuri la faliment. Managerii şi acţionarii acestor firme ar putea profita de legea insolvenţei. De exemplu, din momentul în care este deschisă procedura de insolvenţă în instanţă, firma respectivă nu mai poate fi atacată la tribunal prin procese”, ne-a declarat avocat Arin Stănescu, partener în cadrul firmei de avocatură Stănescu, Miloş, Dumitru şi Asociaţii, preşedinte al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România (UNPIR). El a precizat că în România legea veche a insolvenţei, 64/2005, s-a inspirat mai ales din cea americană, în timp ce legea mai nouă, din 2006, se apropie mai mult de practicile europene.

Americanii încearcă să-şi salveze firmele, românii le lasă să fie executate silit

Una dintre diferenţele principale între managerii şi acţionarii români şi cei americani, de exemplu, este că în România procedura de insolvenţă este pornită pe ultima sută de metri, când nu mai este timp pentru redresare, măsură care este luată, aproape integral, după cum spune Stănescu, de către creditori, adică de băncile sau companiile la care firma respectivă are datorii. Un alt beneficiu foarte important adus de intrarea în insolvenţă cu prezentarea unui plan de salvare a afacerii şi de plată ulterioară a datoriilor este faptul că după intrarea sub protecţia legii insolvenţei datoriile “îngheaţă”. Din momentul deschiderii dosarului la tribunal, la datoriile firmei respective nu se vor mai adăuga dobânzi sau penalităţi.

Info plus:

În Botswana este în continuare mai uşor să faci afaceri decât în România, conform unui top alcătuit de Banca Mondială. De fapt, Botswana se află cu nouă locuri înaintea României din punct de vedere al uşurinţei de a face afaceri, se arată în raportul “Doing Business 2009”. În 2008 ne situăm pe acelaşi loc 47 ca şi anul trecut. Cel mai mare dezavantaj al României este sistemul de plată a taxelor, unde ne aflăm pe locul 146, faţă de 134 în 2007. Ca mediu de afaceri la nivelul UE România a urcat trei locuri faţă de 2007, până pe 17, dar se află pe ultimul loc la plata taxelor.