Acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, actio de in rem verso

acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, acţiunea civilă prin care persoana care a suferit o diminuare a patrimoniului său, ca urmare a îmbogăţirii fără justă cauză a patrimoniului altei persoane, se adresează justiţiei, solicitând obligarea acesteia din urmă la restituirea valorii îmbogăţirii realizate în detrimentul său. Promovarea a.r.î.j.c. este subordonată îndeplinirii a două grupe de condiţii cumulative, şi anume: I) condiţii materiale: a) să existe o mărire a patrimoniului pârâtului şi o scădere a patrimoniului reclamantului; b) între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură (să fie efectul unei cauze unice); şi 2) condiţii juridice: a) îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; buna lui credinţă fiind prezumată, nu trebuie dovedită; c) sărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. A.r.î.j.c. are caracter subsidiar şi, în consecinţă, poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. în cazul în care sărăcitul reclamant are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, nu poate fi promovată a.r.î.j.c. Tot astfel, a.r.î.j.c. este inadmisibilă şi atunci când reclamantul urmăreşte, în realitate, să obţină o reparaţie pe care este îndreptăţit să o pretindă pe calea unei acţiuni prescrise sau care este susceptibilă de a fi paralizată de către pârât prin invocarea unei excepţii având acest efect. Dreptul sărăcitului de a promova a.r.î.j.c. nu este dependent de capacitatea de exerciţiu a acestuia, după cum exercitarea acestui drept nu este dependentă nici de capacitatea civilă a îmbogăţitului pârât, deoarece atât dreptul la restituire, cât şi obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără justă cauză nu au ca sursă un act juridic, ci izvorăsc din faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză. în ipoteza când îmbogăţitul este un incapabil, întinderea obligaţiei sale de restituire se limitează la valoarea îmbogăţirii aflată încă în patrimoniul său. într-o atare ipoteză, urmează a se lua în considerare şi ideea subrogaţiei reale cu titlu particular. în toate cazurile, regula privind întinderea obligaţiei de restituire este că pentru a stabili sau evalua măsura îmbogăţirii pârâtului şi, deci, dimensiunile obligaţiei de restituire, instanţa de judecată urmează a se raporta la data introducerii acţiunii.

Ca urmare, dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat, din motive independente de voinţa sa, până la acea dată, raportul obligaţional se stinge. Pentru a se evita prejudicierea intereselor sărăcitului, se impune însă reevaluarea sărăcirii şi îmbogăţirii corelative, în funcţie de întinderea lor în momentul judecăţii. Se creează, astfel, o excepţie justificată de la principiul nominalismului monetar. Cât priveşte proba într-o a.r.î.j.c., se vor aplica regulile de drept comun în materie, în principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se poate face prin orice mijloc de probă. Dacă se va invoca un act juridic, se vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice (art. 1191 C. civ.). A.r.î.j.c. se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începe să curgă din momentul când sărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât îmbogăţirea altuia în detrimentul său, cât şi persoana care a realizat acea îmbogăţire [sin. actio de in rem verso].