Având în vedere intrarea în vigoare la 1 februarie a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (denumit în continuare noul Cod Penal – NCP), ne propunem să continuăm prezentarea noutăţilor aduse de acest cod, iar în acest material vom analiza aspecte referitoare la renunţarea la aplicarea pedepsei – instituţie reglementată în Titlul III, Cap. V, Secţiunea a 3-a, art. 80-82 din NCP.
Reţinem că renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în legislaţia anterioară românească (vechiul Cod penal din 1968). În schimb, instituţia apare reglementată în legislaţia germană (art. 60 C. pen.), portugheză (art. 60 şi 74 C. pen.), franceză (art. 132-58 C. pen.), elveţiană (art. 53 – 54) şi canadiană (art. 730).
Aşa cum s-a arătat în expunerea de motive ce a însoţit NCP, renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia, ţinând seama de infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului.
Spre deosebire de vechiul Cod penal din 1968, unde fapta care nu prezenta pericol social nu era considerată infracţiune, în NCP fapta constituie infracţiune, dar, datorită modalitătii de individualizare prevăzute la art. 80 NCP, instanţa de judecată are posibilitatea de a decide să nu aplice o pedeapsă (în anumite condiţii), dispunând totuşi măsura avertismentului.
Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei
Potrivit art. 80 alin. 1 din NCP, instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
În schimb, legiuitorul arată că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a şi lit. b din NCP (faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală şi infracţiunile amnistiate) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii doi ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de cinci ani (art. 80 alin. 2 din NCP).
Reţinem că, în caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 80 alin. 1 şi 2 din NCP.
Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment.
Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
În caz de concurs de infracţiuni, se aplică un singur avertisment.
Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei
Potrivit legii, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. În acest sens, înţelegem că, de exemplu, inculpatul nu va putea fi decăzut din dreptul de a fi tutore, nu i se poate interzice dreptul de a ocupa o funcţie publică etc.
În schimb, renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Dacă în termen de doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Amânarea aplicării pedepsei
Art. 83
Condiţiile amânării aplicării pedepsei
(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62.
(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Noul Cod Penal actualizat prin:
Legea 187/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012, Monitorul Oficial 757/2012;