Art. 163 Cod procedură penală 1968, „Măsurile asigurătorii”

(1) Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

(2) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

Art. 163 CPP 1968, amendat în 2006:

1) Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
(2) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

Noul Cod de procedură penală
CAPITOLUL III

Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Art. 249
Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori alealtor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. (…)

II. Confiscarea de la terți – abordarea europeană

La nivel european, se constată că nu este moral ca bunurile dobândite în urma săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală să rămână în circuitul civil și se pot lua măsuri în vederea prevenirii trecerii acestor bunuri în patrimoniul altor persoane. Se apreciază că aceste bunuri trebuie trecute în patrimoniul statului având în vedere că prin săvârșirea acestor fapte este lezată societatea în ansamblul său (sunt denaturate circuitele financiare, este împiedicată libera concurență etc).

Preambulul Directivei 2014/42/UE
24) Practica prin care o persoană suspectată sau învinuită transferă bunuri unei părți terțe în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, este comună și din ce în ce mai răspândită.
Cadrul legislativ actual al Uniunii nu conține norme obligatorii privind confiscarea bunurilor transferate către părți terțe. Prin urmare, necesitatea de a permite confiscarea bunurilor transferate către terți sau achiziționate de aceștia este din ce în ce mai pregnantă. Achiziționarea de către un terț se referă la situații în care, de exemplu, bunurile au fost dobândite, în mod direct sau indirect, de exemplu printr-un intermediar, de către terț de la o persoană suspectată sau învinuită, inclusiv atunci când infracțiunea a fost săvârșită în numele sau în beneficiul acestuia, atunci când persoana învinuită nu are bunuri care să poată fi confiscate. O astfel de confiscare ar trebui să fie posibilă cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor. Normele privind confiscarea aplicată terților ar trebui să privească atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. În orice caz, nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință.

Directiva 2014/42/UE privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor în UE prevede anumite standarde, analizate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Silickiene contra Lituaniei.

În primul rând, trebuie să vedem dacă terții dobânditori sunt de bună sau de rea-credință.

În ceea ce privește criteriile de analiză a bunei-credințe:
– în momentul intrării în posesie a produsului infracțiunii – terțul dobânditor să nu fi știut sau să nu fi avut posibilitatea să cunoască faptul că acele bunuri provin din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.

Directiva face referire la faptul că acest element intențional trebuie analizat în lumina unor circumstanțe de fapt si de drept obiective, cum ar fi:
– modul în care a intrat în posesia bunului (cu titlu gratuit sau pecuniar), această condiție fiind suficientă pentru aplicarea măsurii de siguranță a confiscării din patrimoniul terților.

Unele apărări invocă faptul că nu se poate confisca de la terți întrucât terții nu au calitate procesuală.
Însă art. 112, alin. (1), lit. e din noul Cod Penal – sediul general al materiei confiscării – nu impune condiția că se poate confisca doar de la proprietar.

Art. 112, noul Cod Penal „Confiscarea specială”
(1) Sunt supuse confiscării speciale:
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

De altfel, cei care comit aceste infracțiuni generatoare de profit sunt interesați ca apoi să introducă în circuitul civil produsele infracțiunii. Și nu doar „gulerele albe” își pun această problemă, ci chiar și cel mai simplu infractor va avea drept prim instinct să treacă ceea ce a luat în posesie pe numele unei alte persoane pentru a înlătura pericolul de a fi prins.

Nici de lege lata – sub imperiul Codului penal în vigoare precum şi a legilor speciale care prevăd obligativitatea măsurii de siguranţă a confiscării – și nici de lege ferenda (după implementarea Directivei) nu există vreun impediment  legal pentru  dispunerea confiscării din patrimoniul unor terțe persoane care nu sunt părţi în procesul penal (Decizia ÎCCJ, Secția Penală, 2330 din 09.06.2011).

Decizia ICCJ, Secția Penală, 2330 din 09.06.2011:
Potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen. măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Împrejurarea că sumele de bani asupra cărora s-a instituit măsura sechestrului asigurător au fost găsite în locuinţa părinţilor inculpatului R. din Constanţa unde acesta nu mai locuieşte efectiv, nu poate conduce la concluzia că luarea măsurii asigurătorii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie având în vedere împrejurarea că există dovezi că aceste sume provin din activităţile ilicite ale inculpatului.

Garanțiile oferite terților dobânditori în Directiva 2014/42/UE

Garanțiile specifice oferite terților dobânditori în cazurile privind confiscarea de la terți sunt prevăzute în articolul 8 al Directivei 2014/42/UE privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor în UE.

Acest articol este generos în privința garanțiilor: dreptul la un proces echitabil, notificarea acuzației, hotărârea prin care se dispune sechestrul și confiscarea însoțită de motivare, posibilitatea căii de atac în fața unei instanțe superioare, citarea, posibilitatea de a beneficia de apărare, dreptul de a fi audiați, de a pune întrebări, de a furniza dovezi înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive.

Directiva 2014/42/UE
Articolul 8 – „Garanții”

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.
(2)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de înghețare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puțin succint, motivul sau motivele hotărârii în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autoritățile competente pot amâna comunicarea ordinului de înghețare a bunurilor către persoana afectată.
(3)   Ordinul de înghețare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare.
(4)   Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de înghețare în fața unei instanțe, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislația națională. Astfel de proceduri pot prevedea faptul că, atunci când ordinul inițial de înghețare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât cea judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare unei autorități judiciare, înainte de a putea fi atacat în fața unei instanțe.
(5)   Bunurile înghețate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat. Condițiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se stabilesc în legislația națională.
(6)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe.
(7)   Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE și 2013/48/UE, persoanele ale căror bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor și a instrumentelor, pentru a-și putea exercita drepturile. Persoanele în cauză sunt informate că au acest drept.
(8)   În cadrul procedurilor menționate la articolul 5, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activități infracționale.
(9)   Terții au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menționate la articolul 6.
(10)   În cazul în care, ca urmare a unei infracțiuni, victimele formulează pretenții împotriva persoanei care face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei directive, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că măsura de confiscare nu împiedică victimele să obțină despăgubiri în baza pretențiilor formulate.

III. Prezumția de nevinovăție, caracterul licit al dobândirii averii în cazurile de confiscare și confiscare de la terți – Practica CEDO

De altfel şi standardele CEDO permit confiscarea bunurilor unor terţi neparticipanţi în proces. Merită consultate în acest sens hotărârile CEDO Salabiaku contra Franței, Pham Hoang contra Franței, Silikiene contra Lituaniei.

În aceste cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu se încalcă nici Articolul 6 („Dreptul la un proces echitabil”) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și nici Articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1/1952 la această Convenție.

Articolul 6(2), Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului
2) Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

Articolul 1, Protocolul adițional 1/1952 la Convenția pentru apărarea Drepturilor omului și a libertăților fundamentale
1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Hotărârile CEDO au statuat următoarele principii:
– instanţele pot acorda valoarea probatorie unei prezumţii de fapt, care în cazul îmbogăţirii ilicite, este faptul că diferenţa dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârşirea altor infracţiuni generatoare de profit; această prezumţie nu trebuie să opereze automat; nu trebuie eludate garantiile procedurale, nici drepturile terţilor de bună-credinţă;

– inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri eludarea prezumției de nevinovătie; de altfel, este impropriu a se vorbi în această materie despre „inversarea sarcinii probei”, sintagma potrivită fiind aceea de„partajare a sarcinii probei”.

Această nuanță este pusă în evidență de hotărârea CEDO în Salabiaku contra Franței, fiind cu totul inadecvat a se considera că o prezumţie relativă (cum este cea conţinută şi în textul nostru constituţional – art. 44 (8) – prezumarea caracterului licit al dobândirii averii) să confere onestitate ireproşabilă cuiva.

Conform hotărârii din 7 octombrie 1988 în cauza Salabiaku contra Franței (paragraful 28), articolul 6 (2) din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (prezumția de nevinovăție) cere statelor „să opereze cu prezumțiile de fapt sau de drept în limite rezonabile care să țină cont de importanța mizei și să mențină dreptul la un proces echitabil.”

Paragraful 26 al aceleiași hotărâri face vorbire despre „partajarea sarcinii probei”:
În viziunea Guvernului și a majorității Comisiei, el [domnul Salabiaku] a fost, într-adevăr, găsit vinovat „potrivit legii”.
Au considerat că, potrivit art. 392, para.1 al Codului Vamal, a fost comisă o infracțiune prin „simplul fapt” al „deținerii de bunuri interzise la trecerea vămii”, „fără a fi nevoie să se stabilească intenția frauduloasă ori neglijență” din partea „persoanei deținătoare” (paragrafele 66 și 68 ale raportului Comisiei).
Revine procurorului să furnizeze dovezi ale acestui fapt. În acest caz, procurorul a făcut-o prin prezentarea  raportului autorităților vamale, iar acuzatul nu a reușit să demonstreze un caz de „forță majoră, mai presus de puterea sa de control” de așa natură „încât să-l disculpe” (paragraful 74 al raportului).
În viziunea lor, art. 392 para.1 nu a stabilit o prezumție irefutabilă de vinovăție, ci „o prezumție relativă de fapt și de responsabilitate”, „strict definită de lege” și justificată „chiar de natura subiectului” legii în cauză. Aceasta nu implica altceva decât „o partajare” a sarcinii probei, iar nu „o răsturnare” a ei (memoriu al Guvernului adresat Curții).

Silickiene contra Lituaniei
„În ceea ce privește raportul de proporționalitate dintre scopul confiscării și drepturile fundamentale ale petentei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului reiterează ideea conform căreia în cazul unei confiscări de proprietăți echilibrul just dintre scop și drepturi depinde de mulți factori, inclusiv de comportamentul proprietarului.
În cazul de față, Curtea de la Strasbourg trebuie să determine dacă instanța națională a evaluat gradul de implicare a proprietarului sau măcar relația dintre comportamentul său și infracțiunile comise. (…)
Referitor la chestiunea de fond, Curtea amintește informațiile obținute de către Curtea de Apel, că aplicanta a participat la vânzarea bunurilor de contrabandă și ar fi trebuit să cunoască faptul că proprietatea confiscată a fost achiziționată din activele obținute prin acțiuni ilicte ale organizației criminale.”

Pham Hoang contra Franței
In speța prezentată, petentul Pham Hoang a susținut că prevederile art. 369 (2), art. 373 (sarcina de a demonstra că bunurile care ar urma să fie supuse confiscării in cazul comiterii unei infracțiuni de contrabandă revine persoanei în posesia căreia se afla bunurile respective), art. 392 (1) (persoana care are în posesie bunuri rezultate dintr-o infracțiune de contrabandă va fi acuzată de evaziunea taxelor vamale, prezumție la care practica a adaugat posibilitatea de a o înlătura în cazul în care acuzatul demonstrează că s-a aflat „într-un caz de forță majoră” care a rezultat din imposibilitatea de a afla care este conținutul pachetelor) și art. 399 alin.2 (vor fi gasite vinovate de infracțiunea de contrabandă orice persoane care au avut un interes pecuniar în a participa la aceste activități, inclusiv persoane care în mod conștient au cumpărat sau au deținut bunuri rezultate din infracțiuni de contrabandă și chiar cele care „nu au intrat în posesia fizică a acestora”, ci au avut această tentativă însă au intervenit forțele de ordine așa cum s-a întâmplat în cazul de față, deci vointa nu a fost a inculpatului) din Codul Vamal francez nu sunt compatibile cu dreptul la o judecată echitabilă (prevazut in art. 6 (1) din CEDO) și cu dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovîție (prevazut in art. 6 (2) din CEDO). Curtea de la Strasbourg a respins plângerea acestuia ca fiind neintemeiată.

În decizia din 10 noiembrie 2009 cu privire la admisibilitatea cererii în cazul Yakya Minhas contra Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat mai întâi cauza Phillips contra Regatului Unit – „prezumția de nevinovăție nu este un drept absolut atâta vreme cât orice sistem penal operează cu prezumții de fapt sau de drept” (§ 39) -, pentru a conchide că: „prin urmare, Convenţia nu interzice prezumţii de fapt sau de drept, care pot opera împotriva unui acuzat, dar orice astfel de prezumţii trebuie să se încadreze în limite rezonabile, care să ţină seama de importanţa a ceea ce este în joc şi de respectarea dreptului la apărare (a se vedea cauza Salabiaku contra Franţei, 7 octombrie 1988, § 28).

În cauza Geerings contra Olandei (nr. 30810/03, § 44, 1 martie 2007), Curtea a rezumat situaţia după cum urmează: „(…) s-a demonstrat că reclamantul deţinea bunuri a căror provenienţă nu a putut fi stabilită; se poate presupune în mod rezonabil că aceste bunuri au fost obţinute prin activităţi ilegale, iar reclamantul nu a reuşit să ofere o explicaţie alternativă satisfăcătoare.”

În cauza Bongiorno ş.a. contra Italiei, Curtea a reţinut că nu a fost încălcat nici art. 1 din Protocolul 1 la Covenţie Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, chiar dacă bunurile pot să aparțină formal unor terţe persoane. Prezumţia relativă a dobândirii ilicite a bunurilor s-a bazat pe analiza situaţiei financiare a reclamanţilor şi pe natura relaţiilor acestora cu S.B.

 În cauza Butler contra Marii Britanii, în care s-a dispus confiscarea sumei de 2,400 lire fără ca persoana să fie condamnată pentru săvârșirea vreunei infracțiuni, Curtea a apreciat că art.6 din Convenţie în latura penală nu este aplicabil în cauză. Reclamantul având deschisă posibilitatea demonstrării provenienţei sursei banilor, cererea sa a fost respinsă ca inadmisibilă.

Dispoziţiile art 44(8) din Constituție privind prezumția caracterului licit al averii dobândite sunt de asemenea frecvent invocate ca fundament al ridicării sechestrelor în vederea confiscării de către persoane care nu au calitatea de părţi în procesul penal.

Articolul 44 din Constituția României
(8) Averea dobandita licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Prezumția fiind una relativă (juris tantum) – căci poate fi combătută prin proba contrarie – în măsura în care au existat anumite indicii că terța persoană a dobândit acest bun din fapte prevăzute de legea penală,instanța îi poate cere să-și facă propriile apărări privind modalitatea în care a intrat în posesia acelor bunuri.
În această situație, dispoziţia constituțională nu este încălcată, ci această cerere ajută la clarificarea situației.

CEDO a arătat în cauzele Salabiaku contra Frantei și Pham Hoang contra Franței că nimic nu împiedică instanța să opereze cu anumite prezumții de fapt și de drept (cum ar fi aceea că diferenţa dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârşirea altor infracţiuni generatoare de profit) cu condiția respectării echitabilității procedurii.

Sistemul nostru de drept este dotat cu garanţiile la care face referire CEDO în cauza Silickiene contra Lituaniei.
Prin urmare, este nepotrivit a se concluziona că încalcă articolul 44 alin. 8 din Constituţie acel judecător care oferă posibilitatea persoanei al cărei patrimoniu e vizat de un sechestru în vederea confiscării speciale să–şi formuleze apărările pe care le consideră necesare pentru a demonstra proveniența sursei  bunurilor dobândite, de vreme ce dispunerea măsurii confiscării speciale este obligatorie în cazul săvârşirii unor infracţiuni de spălare a banilor.

Fireşte, în absenţa vreunei dispoziţii de trimitere în judecată a terţului în patrimoniul căruia s-ar afla produsul infracţiunii, instanţa nu l-ar putea judeca pe acesta pentru infracţiunea de spălare a banilor, gradul de vinovăţie al acestuia neavând nicio legătură cu scopul dispunerii măsurii de siguranţă, interesând a fi analizate la luarea confiscării de la terţ doar buna sau reaua-credință a acestuia și caracterul oneros sau gratuit al transmiterii bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal, consecinţa civila a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite (Constantin Mitrache, „Drept penal român. Partea Generală”, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 168).

La nivel internațional

Conform articolului 54 din Conventia ONU împotriva corupției, standardele internaționale de recuperare a produsului infracțiunii cauzatoare de prejudicii mai multor persoane – părţi, stat etc. – nimic nu împiedică statele ca pe calea unei comisii rogatorii să se solicite repatrierea tuturor acestor fonduri (cum au fost cazurile dictatorilor din Tunisia, Egipt, Libia, care aveau conturi în străinătate): regula de bază în materia recuperarii produsului infracțiunii este că întâi sunt compensate victimele, diferenţa revenind statului.

* Aceasta este prima parte a unui rezumat al prezentării doamnei judecător Camelia Bogdan la cel de-al patrulea seminar (Constanța, 11-13 septembrie 2014) din cadrul programului „Susţinerea confiscării extinse şi recuperării prejudiciului în România”, derulat de Freedom House România, cofinanțat de Comisia Europeană și cu sprijinul financiar al Ambasadei Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

A se vedea si lucrarea de doctorat judec.Camelia Bogdan