Potrivit actului de sesizare, reprezentat de Hotararea nr. 18 din 15 septembrie 2014 a Colegiului de Conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in aceasta problema de drept exista doua opinii, dupa cum urmeaza:
1. Intr-o prima opinie, dandu-se eficienta principiului disponibilitatii, in aplicarea art. 129 alin. (6) din Codul de procedura civila anterior, s-a apreciat ca, in situatia in care reclamantul nu se incadreaza in ipoteza prevazuta de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata care stabileste dreptul la restituirea pretului de piata, ci are dreptul la restituirea pretului actualizat, in conditiile art. 50 alin. (2) din aceeasi lege, insa prin actiunea introductiva de instanta nu a formulat si un astfel de capat de cerere, temeiul juridic indicat in cerere fiind, exclusiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata, se impune respingerea actiunii.
In cadrul acestei opinii, in urma analizarii evolutiei reglementarii in materie, se arata ca, prin dispozitiile art.501 din Legea nr. 10/2001, republicata (introdus prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009) s-a prevazut un alt continut al obligatiei de raspundere pentru evictiune, in conditiile legii speciale, care presupune verificarea altor conditii pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretentiilor. In acest context, dreptul proprietarilor ale caror contracte de vanzare – cumparare incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, de a obtine pretul de piata al imobilelor (introdus in cuprinsul Legii nr. 10/2001 prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009) constituie un drept nou, iar termenul de prescriptie, pentru formularea actiunii in justitie, in vederea recunoasterii dreptului, curge de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 1/2009. In schimb, in cazul actiunilor prin care se solicita pretul actualizat, in conditiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, prescriptia a inceput sa curga de la momentul evictiunii, cel mai devreme in anul 2002.
Obiectul actiunilor prin care se solicita, fie pretul actualizat, fie pretul de piata este diferit, neexistand intre acestea raportul de la parte, la intreg, in sensul ca pretul actualizat, prevazut de art.50 alin (2) din Legea nr. 10/2001 republicata ar fi inclus in pretul de piata, prevazut de art. 501 din acelasi act normativ, intrucat fiecare se determina pe baza unor criterii diferite.
De asemenea, si cauza juridica este diferita, intrucat, in primul caz, izvorul pretentiilor se afla in deposedarea de bunul detinut in temeiul unui contract incheiat cu eludarea legii, deci temeiul detinerii bunului nu era unul legitim, in timp ce, in cea de-a doua situatie, deposedarea se produce, desi partea detinea un titlu valabil. Deci, cauza juridica a actiunii nu se afla pur si simplu in deposedare, fara sa intereseze conditiile in care aceasta s-a produs.
In consecinta, instanta, fiind tinuta de limitele judecatii, fixate de reclamant prin cererea de chemare in judecata prin care s-a pretins restituirea pretului de piata, nu poate, decat nesocotind principiul disponibilitatii si obiectul investirii sale, sa acorde pretul actualizat, atunci cand constata ca nu sunt indeplinite cerintele pentru obligarea la valoarea de piata a imobilului, sub motiv ca ar acorda mai putin decat s-a cerut sau ca ar fi vorba despre o admitere in parte a actiunii. S-a avut in vedere si faptul ca solutia contrara ar fi de natura sa surprinda pe cealalta parte din proces care si-a facut aparari raportat la obiectul cererii, acesta fiind, astfel, in imposibilitate de a se apara cu privire la celelalte pretentii, vizand pretul actualizat pe care instanta le-ar gasi intemeiate, direct in considerente, fara a face obiectul unor dezbateri judiciare si in raport de care ar fi putut sa invoce prescriptia extinctiva.
In felul acesta, se poate ajunge la eludarea normelor referitoare la prescriptia extinctiva, pentru ca, daca in raport cu pretentia vizand pretul de piata, este posibil ca prescriptia sa nu fi fost implinita, nu tot astfel se poate spune despre pretul actualizat, a carui reglementare existenta, inca din anul 2002, a marcat inceputul termenului de prescriptie, cu mult mai inainte de a exista posibilitatea solicitarii pretului de piata.
2. Intr-o a doua opinie, in aplicarea art. 84 din vechiul Cod de procedura civila si a principului rolului activ al judecatorului, s-a apreciat ca, in ipoteza in care reclamantul nu este indreptatit la restituirea pretului de piata, ci doar la restituirea pretului actualizat, se impune admiterea in parte a pretentiilor, facandu-se din oficiu, de catre instanta de judecata, aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata.
Actiunea nu poate fi respinsa, intrucat s-ar ingreuna situatia partii care nu ar mai putea solicita ulterior pretul actualizat, actiunea fiind supusa unui termen de prescriptie.
Se considera ca aceasta solutie nu releva o incalcare a principiului disponibilitatii. potrivit caruia reclamantul este cel care fixeaza limitele obiective ale judecarii cauzei, intrucat obiectul cererii, in sensul de pretentie concreta dedusa judecatii este reprezentat de acordarea de despagubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra bunului imobil dobandit in baza Legii nr. 112/1995, nu de insasi restituirea pretului de piata al imobilului.
Indicarea, prin cererea de chemare in judecata, a pretului de piata al imobilului, reflecta optiunea reclamantului pentru o anumita modalitate de dezdaunare pentru pierderea dreptului de proprietate, interesand sub aspectul intinderii despagubirii cuvenite reclamantului care este reglementata diferit prin art. 50 alin. (2) si art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata. Asadar, diferenta dintre cele doua ipoteze rezida in cuantumul pretentiilor si nu priveste pretentia in sine.
In aceste conditii, acordarea pretului actualizat, cu toate ca reclamantul a solicitat pretul de piata, nu echivaleaza cu depasirea obiectului cererii deduse judecatii (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai putin decat s-a cerut, respectiv despagubiri intr-un cuantum mai redus decat cel indicat, ca valoare a obiectului litigiului, ceea ce justifica admiterea in parte a pretentiilor.
Chiar daca s-ar considera ca obiectul cererii este reprezentat de restituirea pretului piata al imobilului, tot nu ar fi necesara o precizare expresa, in sensul solicitarii, in subsidiar, a pretului din contract, actualizat, intrucat acesta reprezinta o parte din pretul de piata, nefiind necesara formularea unui capat de cerere distinct.
S-a aratat si ca, prin aceasta solutie nu se aduce atingere principiului disponibilitatii, intrucat instanta nu este tinuta de temeiul juridic din cererea de chemare in judecata, potrivit art. 84 din fostul Cod de procedura civila, iar in virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) din acelasi cod, instanta trebuie sa aplice acel text de lege care corespunde situatiei de fapt deduse judecatii. Asadar, chiar daca reclamantul a indicat un alt text de lege, ca temei al pretentiilor sale, prin aceasta nu este inlaturata aplicarea normelor legale incidente in cauza in raport de situatia de fapt si pretentia dedusa judecatii, atata timp cat cazurile si conditiile dezdaunarii sunt prevazute de legiuitor, iar reclamantul nu poate primi mai mult decat este indreptatit potrivit legii.
In final, se arata ca aceasta solutie asigura un remediu efectiv pentru valorificarea unui „bun” in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, intrucat, in oricare dintre ipotezele prevazute de art. 50 alin. (2) si art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata, cumparatorul dintr-un contract desfiintat prin hotarare judecatoreasca irevocabila este indreptatit la despagubiri, solutia diferita, preconizata de legiuitor, vizand doar intinderea despagubirilor. De vreme ce titularului dreptului de creanta ii este garantata, in mod neechivoc, obtinerea a cel putin pretului actualizat, pe care il acopera cererea in pretentii, dedusa judecatii, acest drept, pana la consacrarea sa pe cale judecatoreasca impotriva statului, constituie o „speranta legitima”, in sensul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului in care s-a statuat ca, o creanta suficient, de certa pentru ca reclamantul sa poata avea speranta legitima ca va obtine in viitor un avantaj patrimonial, poate sa fie considerata un „bun” in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Interesul patrimonial care apartine categoriei juridice a dreptului de creanta poate fi privit ca o valoare patrimoniala susceptibila de protectia normei europene numai in masura in care are o baza suficienta in dreptul intern, respectiv atunci cand existenta sa este confirmata printr-o jurisprudenta clara si concordanta a instantelor nationale. Or, jurisprudenta instantelor romane este constanta sub aspectul acordarii dreptului la despagubiri in situatia in care se constata incident art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/20010, ceea ce intareste asertiunea ca reclamantul dintr-o asemenea actiune se poate prevala de o speranta legitima.
In plus, respingerea actiunii i-ar plasa pe reclamanti in afara termenului de prescriptie, ceea ce i-ar impiedica sa formuleze o actiune separata, pentru pretul actualizat, echivaland cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creantei impotriva statului.
III. In alte cazuri, desi solutiile s-au circumscris uneia sau alteia dintre orientarile precedente, ele au fost nuantate in raport de manifestarea de vointa a reclamantilor care au aratat ca nu doresc pretul actualizat sau atunci cand, din probele administrate rezulta ca pretul actualizat a fost deja platit.
Apreciez ca cea de-a doua opinie este in litera si spiritul legii, pentru urmatoarele considerente:
Prin art. 50 alin. (2) din Legea nr 10/2001 republicata, s-a stabilit dreptul chiriasilor cumparatori ale caror contracte de vanzare – cumparare, incheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti, la restituirea pretului actualizat, iar prin art. 50 alin. (21) si art. 501 alin. (1) din acelasi act normativ, text introdus prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009, s-a stabilit ca, proprietarii ale caror contracte de vanzare – cumparare incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile si completarile ulterioare au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale evaluare.
Elementul comun al acestor dispozitii legale care configureaza diferit intinderea obligatiei de reparare a prejudiciului cauzat prin evictiune cumparatorilor in temeiul Legii nr. 112/1995, consta in consacrarea unui drept de despagubire, deci a unui drept de creanta, in favoarea destinatarilor normelor, ale caror titluri au fost desfiintate lato sensu, fie ca urmare constatarii nulitatii absolute a contractului, fie prin admiterea actiunilor in revendicare, formulate de fostii proprietari sau mostenitorii acestora.
Dreptul de creanta nascut ex lege are, ca debitor, Ministerul Finantelor Publice, in sarcina caruia exista, potrivit dispozitiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, obligatia corelativa, de restituire, fie a pretului actualizat, fie a pretului de piata, intinderea concreta a despagubirii (valoarea creantei) urmand sa fie stabilita prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.
Intr-o jurisprudenta clara si concordanta a celei mai inalte jurisdictii nationale s-a explicat sfera de aplicare a celor doua ipoteze normative, stabilindu-se (inclusiv in cauze care stau la baza prezentei sesizari de recurs in interesul legii), in urma unui demers de interpretare sistematica a dispozitiilor art. 50 alin. (2), art. 50 alin. (21) si art. 501 si art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, ca termenul de „desfiintare” a contractelor de vanzare – cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995, se refera atat la situatia in care acestea au fost anulate, cat si la ipoteza in care si-au incetat efectele ca urmare a admiterii actiunilor in revendicare prin comparare de titluri, formulate de fostii proprietari sau mostenitorii acestora, titlul acestora fiind preferat celui al cumparatorului.
Cele doua situatii de „desfiintare” a titlului cumparatorului conduc la pierderea dreptului de proprietate asupra bunului imobil. Prin vointa legiuitorului, circumscrisa marjei de apreciere de care acesta beneficiaza in determinarea imperativelor interesului public si adoptarea unor politici economice si sociale, vechiul drept de proprietate este inlocuit cu un drept de creanta, avand, ca subiect activ al obligatiei, pe chiriasul cumparator evins in modalitatile indicate, iar ca subiect pasiv, Ministerul Finantelor Publice, in temeiul art.50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata.
Obiectul obligatiei consta in plata unei sume de bani, concretizandu-se astfel intinderea unei raspunderi speciale pentru evictiune.
Unicul citeriu folosit de legiuitor, pentru determinarea intinderii despagubirilor este reprezentat de respectarea sau nerespectarea, la incheierea contractului, a prevederilor Legii nr. 112/1995, sub orice aspect.
In jurisprudenta Curtii Constitutionale s-a explicat diferenta de tratament juridic adoptata de legiuitor in ceea ce priveste intinderea despagubirii, aratandu-se ca restituirea pretului actualizat platit de chiriasii ale caror contracte de vanzare cumparare au fost incheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu a pretului de piata, stabilit conform standardelor internationale de evaluare, ca si in cazul contractelor de vanzare–cumparare incheiate cu respectarea acestei legi, reprezinta exclusiv un efect al constatarii nulitatii actelor civile, stipulata de legea noua, distinctia operata de legiuitor fiind o consecinta a regimului juridic diferit aplicabil contractelor de vanzare cumparare incheiate cu fraudarea legii[1].
Existenta garantiei pentru evictiune in situatiile in care cumparatorul a cunoscut riscul evictiunii, consfintita prin art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, caracterizeaza aceasta raspundere ca fiind una speciala, derogatorie de la raspunderea pentru evictiune din dreptul comun, in care, raspunderea nu poate fi atrasa decat atunci cand cumparatorul nu a cunoscut faptul ca o terta persoana are sau pretinde a avea un drept asupra bunului (art. 1340 teza a II-a Cod civil). Or, potrivit legii speciale, independent de buna sau reaua-credinta a cumparatorului la incheierea actului, obligatia de despagubire exista, fiind expres prevazuta de legiuitor.
Doar cuantumul despagubirii urmeaza a fi stabilit prin hotarare judecatoreasca, prin raportare la criteriile legale indicate si probele administrate din care ar rezulta respectarea sau nerespectarea Legii nr. 112/1995 la incheierea contractului vanzare cumparare desfiintat prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.
Pentru stabilirea intinderii despagubirilor, actiunea in justitie este obligatorie, intrucat, potrivit art. 50 alin. (2), alin. (21) si alin. (3), art. 501 din Legea nr. 10/2001 si art. 50.3. din Norma metodologica de aplicare a Legii nr. 10/2001, plata acestora se realizeaza de Ministerul Finantelor Publice pe baza hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile.
Pornind de la aceste observatii de principiu, pe baza carora au fost identificate elementele raportului juridic dedus judecatii in aceste cauze, urmeaza a se determina obiectul cererilor de chemare in judecata si cauza acestora, pentru determinarea limitelor obiective ale investirii instantelor.
In cazuistica analizata, se observa ca, independent de situatia concreta in care s-au aflat, reclamantii, chiriasi cumparatori, au solicitat obligarea Ministerului Finantelor Publice la plata pretului de piata, iar divergenta de jurisprudenta ivita in aceste cauze priveste, atat determinarea obiectului cererii de chemare in judecata, cat si a cauzei acesteia, pentru ca, prin raportare la aceste elemente, sa se determine daca, prin admiterea in parte a cererii si obligarea paratului la plata pretului actualizat, atunci cand se constata ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru restituirea pretului de piata, sunt depasite sau nu limitele investirii, respectiv, daca se ajunge sau nu la o incalcare a principiului disponibilitatii.
Avand in vedere cele aratate in precedent asupra elementelor raportului juridic dedus judecatii in aceste cauze, consider ca obiectul acestor actiuni, in sensul de pretentie concreta a reclamantilor, este reprezentat de obligarea paratului la plata unei sume de bani, iar pretul de piata, respectiv pretul actualizat, reprezentand valoarea nominala a creantei consfintite de lege, pentru a carei realizare actiunea in justitie este obligatorie, reprezinta valoarea obiectului litigiului, evaluarea fiind facuta de reclamanti prin cererile de chemare in judecata.
Totodata, cauza acestor cereri de chemare in judecata (causa debendi) nu este data de insasi cauza evictiunii – anularea contractului de vanzare – cumparare sau desfiintarea titlului in urma unei actiuni in revendicare, ci doar de desfiintarea titlului cumparatorului ceea ce, potrivit legii, activeaza raspunderea statului, corelativa dreptului de creanta analizat in precedent[2].
Aceste elemente, odata identificate pe baza cererii de chemare in judecata, prin care se concretizeaza partial actiunea civila si dreptul la actiune, ca parte integranta a dreptului subiectiv si garantie a realizarii acestuia[3] nu mai pot fi modificate de instanta, aceasta fiind tinuta sa se pronunte in limine litis, in considerarea principiului disponibilitatii.
Temeiul de drept indicat de reclamantii din cauzele analizate, a fost reprezentat de prevderile art. 50 alin. (21) si art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata.
Insa, acest temei nu leaga instanta de judecata care are dreptul si obligatia ca, pornind de la imprejurarile de fapt ce constituie izvorul pretentiei reclamantului, sa faca incadrarea juridica, cu ajutorul obiectului si a motivelor prezentate de acesta. In plus, nefiind tinut de temeiul juridic invocat de reclamant, judecatorul, cu respectarea principiului contradictorialitatii si a dreptului la aparare, pune in discutia partilor schimbarea temeiului juridic si face calificarea juridica exacta a cererii de chemare in judecata[4].
Obiter dictum, spre deosebire de obiectul actiunii (cererii) care nu poate fi schimbat, nici depasit, temeiul juridic invocat de reclamant poate fi schimbat de instanta, aceasta fiind datoare sa determine cadrul procesual exact[5].
Pe baza acestor observatii si consideratii de principiu, apreciez ca, in cea de-a doua orientare de jurisprudenta nu se schimba obiectul si cauza cererii de chemare in judecata. Instantele care au pronuntat solutii de admitere in parte a cererilor formulate si obligare a paratului la plata pretului actualizat au solutionat aceste cauze in limitele obiectului dedus judecatii ce viza realizarea dreptului de creanta consfintit de lege, stabilind intinderea despagubirilor cuvenite reclamantilor, prin raportarea situatiei de fapt ce rezulta, cel mai adesea, din insasi cererea de chemare in judecata, la dispozitiile din Legea nr. 10/2001 republicata, incidente pentru ipoteza contractelor incheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
In plus, pentru pronuntarea acestei solutii nu este necesara administrarea vreunei expertize, intrucat actualizarea pretului se poate realiza in faza de executare, potrivit art. 3711 alin. (3) din Codul de procedura civila anterior.
Pe de alta parte, pretul de piata include si pretul actualizat, iar raportul dintre acestea este acela ca de la intreg, la parte.
Astfel, potrivit dreptului comun, in caz de evictiune totala consumata, cumparatorul are dreptul de a cere vanzatorului, pe langa pretul platit, si daune – interese care, potrivit art. 1344 din fostul Cod civil puteau consta in diferenta dintre valoarea actuala a bunului si pretul platit de cumparator, indiferent de buna sau de reaua-credinta a vanzatorului si indiferent de cauza sporirii valorii bunului (inclusiv devalorizarea monedei nationale)[6].
Prin urmare, se observa ca pretul de piata (valoarea actuala a bunului) include pretul platit actualizat.
Asadar, nu au fost depasite limitele investirii, iar instantele nu s-au pronuntat extra petita sau ultra petita, intrucat schimbarea temeiului de drept al cererii de chemare in judecata nu determina o incalcare a principiului disponibilitatii.
Totodata, se observa si ca, in unele cauze in care s-a ridicat aceasta problema de drept, au existat situatii in care, desi instanta a pus in discutia partilor aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, reclamantii s-au opus, aratand ca solicita exclusiv pretul de piata.
In aceste ipoteze nu se poate sustine ca instantele ar fi putut obliga paratul la plata pretul de actualizat, astfel incat singura solutie posibila consta doar in respingerea cererii, fata de manifestarea expresa de vointa a reclamantilor care au inteles sa limiteze dezbaterile la temeiul de drept invocat prin cererea de chemare in judecata[7].
De asemenea, instantele nu puteau acorda pretul actualizat nici atunci cand, din probele administrate, rezulta ca acesta a fost anterior platit reclamantilor in baza unei hotarari judecatoresti, intrucat o atare solutie ar fi echivalat cu dubla reparatie a aceluiasi prejudiciu si obligarea paratului la o dubla plata.
*
Sub aspectul compatibilitatii solutiilor identificate, cu nivelul de protectie a drepturilor fundamentale, din ansamblul celor expuse in precedent, apreciez ca solutia de admitere in parte a actiunilor formulate si obligare a paratului la plata pretului actualizat corespunde exigentelor art. 1 din Primul Protocol aditional si art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, pornind de la caracterul autonom al notiunilor utilizate de Conventie si de protocoalele sale aditionale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a extins notiunea de „bun” si asupra situatiilor in care apar puse in discutie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoana fizica sau juridica care pot sa se prezinte sub forma unor sperante legitime la obtinerea unor indemnizari[8].
Bunaoara, in cauzele Pressos Compania Naviera S.A. s.a c/a Belgia[9] si Draon c/a Franta[10], Curtea a retinut ca intra in sfera de protectie a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie si un interes patrimonial de rangul creantei, atunci cand aceasta dispune de o baza suficienta in dreptul intern, cum ar fi de exemplu, o jurisprudenta clara si concordanta a instantelor nationale.
A fortiori, atunci cand dreptul de creanta are o baza in insesi prevederile legii, respectiv in art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, existenta sa fiind certa si doar intinderea creantei depinzand de solutia pronuntata in cadrul actiunii in justitie formulata de reclamant, se cuvine a se recunoaste existenta unui „bun”, in sensul art.1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Astfel, in sfera de aplicare a acestui articol intra si drepturile de creanta, nu doar bunurile corporale. Prin pierderea bunului corporal, se naste in patrimoniul reclamantilor, in temeiul legii, un drept de creanta impotriva statului, de a fi indemnizati pentru pierderea suferita[11]. Acest drept este mai mult decat o simpla creanta conditionala, a carei existenta si intindere ar urma sa fie stabilita in procedurile judiciare initiate de reclamanti ci, avand o existenta incontestabila, ca efect al evingerii, combinat cu aplicarea dispozitiilor legale, doar intinderea despagubirilor urmeaza sa fie stabilita in procesul initiat.
Pe de alta parte, observand considerentele hotararilor judecatoresti prin care actiunile reclamantilor au fost respinse, se constata ca, in cuprinsul acestora se recunoaste dreptul de creanta, limitat la pretul actualizat, insa valorificarea dreptului este refuzata, pe baza constructiei juridice dezvoltate care se raporteaza la limitele investirii instantei.
Consider ca situatia rezultata din aceste cauze este similara celor in care, in procedurile de retrocedare initiate de fostii proprietari ai imobilelor preluate de stat in perioada regimului comunist, instantele au constatat, in considerentele hotararilor pronuntate, ca aceasta preluare a fost facuta fara titlu valabil, fara a dispune insa, prin dispozitiv, restituirea bunului, ceea ce a fost apreciat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca reprezentand un „bun” in sensul Conventiei[12].
In aceste situatii, pentru a obtine valorificarea dreptului de creanta, reclamantii trebuie sa parcurga o alta procedura judiciara al carei rezultat este incert, intrucat exista pericolul implinirii termenului de prescriptie care incepe sa curga, pentru ipoteza prevazuta de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, de la data producerii evictiunii, moment care coincide cu data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti prin care s-a desfiintat titlul cumparatorului[13] .
Or, consacrand dreptul la respectarea bunurilor, precum si dreptul statelor in a reglementa masuri privitoare la folosinta bunurilor, instanta de contencios european a consacrat si o limita a masurilor statale analizate, aceea de a nu lipsi dreptul de substanta sa, astfel incat titularii sa fie privati de drept[14].
Mutatis mutandis, se observa ca, respingerea actiunii formulate de reclamanti, combinata cu iminenta implinire a termenului de prescriptie in care dreptul de creanta asupra pretului actualizat ar putea fi realizat intr-un nou litigiu, poate conduce la transformarea dreptului consacrat de lege intr-un nudum jus, lipsit de orice continut.
Totodata, aceasta solutie pune in discutie insasi efectivitatea dreptului de acces la justitie.
Astfel, efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca exercitiul dreptului sa nu fie afectat de existenta unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt ce ar fi de natura sa afecteze insasi substanta sa[15].
Referitor la existenta unor posibile obstacole de drept, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca exercitarea cailor de atac interne numai pentru a se constata inadmisibilitatea unor actiuni judiciare prin jocul dispozitiilor legale ce le reglementeaza nu este de natura sa corespunda imperativelor art. 6 par. 1 din Conventie. ?i de aceasta data, instanta de contencios european a consacrat o limita jurisprudentiala, stabilind ca justitiabilul se gaseste in fata unui obstacol disproportionat la exercitiul dreptului de acces la un tribunal, atunci cand acesta este atins in insasi substanta sa[16].
Pe de alta parte, simpla temere a instantelor care au pronuntat solutii de respingere a actiunilor, de incalcare a dreptului la aparare al paratului, constand in imposibilitatea acestuia de a mai putea invoca exceptia prescriptiei extinctive a dreptului reclamantilor cu privire la pretul actualizat nu apare ca suficienta pentru respingerea actiunii, intrucat un atare risc nu exista, in conditii procedurale.
Bunaoara, prescriptia dreptului material la actiune pentru a se obtine obligarea paratului la plata pretului actualizat a inceput sa curga, astfel cum am aratat in precedent, de la data ramanerii irevocabile a hotararilor judecatoresti prin care titlurile reclamantilor au fost desfiintate. In mod judicios, acest moment este plasat de instantele care adopta prima opinie, cel mai devreme, in anul 2002, cand s-a implinit termenul de prescriptie prevazut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prorogat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2001 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 145/2001.
Avand in vedere solutia deciziei in interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014 prin care s-a stabilit ca prescriptiile extinctive incepute anterior datei de 1 octombrie 2011, implinite ori neimplinite la aceeasi data, raman supuse dispozitiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, republicat, astfel incat, atat instantele de judecata, din oficiu, cat si partile interesate pot invoca exceptia prescriptiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar in litigii incepute dupa 1 octombrie 2011, consider ca, si in situatia in care instanta, schimband temeiul de drept al cererii de chemare in judecata, paratul sau insasi instanta, din oficiu, ar putea invoca aceasta exceptie.
In conditiile in care schimbarea temeiului de drept al cererii este pusa in discutia partilor, paratul este in masura ca, in raport de noul temei, sa-si formuleze apararile si, cunoscand datele cauzei, poate identifica momentul de la care incepe sa curga termenul de prescriptie.
* * *
Fata de cele expuse, in temeiul art. 517 din Codul de procedura civila, solicit admiterea recursului in interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie si pronuntarea unei hotarari prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii in probemele de drept sesizate.
Procuror General,
Tiberiu Mihail Nitu
[1] Curtea Constitutionala, decizia nr. 149 din 8 februarie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011, decizia nr. 658 din 11 mai 2010, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010, decizia nr. 292 din 23 mai 2013, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 450 din 23 iulie 2013;