Cu o creştere economică peste aşteptări, dobânzi la minime istorice şi inflaţie anemică, după doi ani de deflaţie, băncile sunt îndemnate să iasă din amorţeală şi să reia în forţă creditarea. Cu ce diferă însă situaţia din 2017 de cea din 2007 din perspectiva impactului asupra efortului de rambursare a posesorilor de credite?
„Situaţia financiară a băncilor s-a întărit”, spunea, pe 22 mai, Mugur Isărescu, potrivit News.ro, la Forumului Pieţei Financiare, organizat de Asociaţia Română a Băncilor. Guvernatorul a adăugat: „Se poate vorbi de un restart al creditării. Am putea gândi astfel: cu un mix chibzuit de politici pe care ne străduim să îl asigurăm, modul de creştere economică ar putea fi preluat de creditare. După o criză financiară reluarea creditării nu se face prima, iar creşterea nu se face pe creditare. Faptul că am avut în ultimii ani o descreştere a intermedierii financiare nu este departe de un scenariu financiar european şi mondial. Pe măsură ce politicile fiscal bugetare şi monetare vor deveni mai puţin stimulative, creşterea se va putea face pe creditare”.
Acesta sublinia că n-a văzut niciodată o situaţie macroeconomică mai bună în România şi că băncile ar trebui să profite de asta pentru a recâştiga încrederea clienţilor. Sună cunoscut?
În 2007, moment în care totul părea paradisiac în România, creditarea era încurajată prin norme mai lejere de BNR, situaţia macroeconomică părea fel de optimistă dar… ştim cu toţii ce a urmat. Dobânzile nu erau la minime istorice ca acum, dar leul era, în compensaţie, la maxime istorice faţă de euro. În 2008, creşterea economică ajunsese la 9%, în trimestrul al treilea, după care a început declinul astfel încât terminam anul următor cu o scădere de peste 7% a PIB.
„România nu este în pericol de a fi afectată de criza financiară internaţională, iar riscul de contaminare a sistemului bancar românesc este «relativ limitat», declara însă senin Mugur Isărescu la începutul lui octombrie 2008.
Reducerea abruptă a cererii urma să genereze contracţie pe piaţa locurilor de muncă din 2009, apăreau insolvenţele şi multe credite de retail începeau să aibă întârzieri tot mai mari odată cu salturile la nivelul cursului (majoritatea împrumuturilor erau în euro şi franci elveţiei) şi scăderea treptată a veniturilor (era la mare modă tăierea bonusurilor şi a primelor în sectorul privat şi se pregătea tăierea salariilor la bugetari în sectorul de stat).
Acum, avem cea mai mare creştere economică din UE în primul trimestru din 2017 (5,6% avans al PIB), dobânzile sunt mici, împrumuturile se dau doar în lei, dar oricând perspectivele se pot schimba având în vedere impactul costurilor finanţării, atât petru stat, care e mult mai îndatorat ca în 2008, cât şi pentru populaţie şi micii antreprenori. Cu toate astea, bancherii se pregătesc să ne dea iar o umbrelă de vreme bună pe care ar putea să ne-o ceară, ca şi în 2008, când începe ploaia…
Privind cu zece ani în urmă, ne întrebăm ce ar fi mai grav? O creştere a cursului euro/leu de la minimul de 3,1 atunci până la 4,5 în prezent sau un salt al Robor de la 1% în prezent la peste 4% într-un viitor nu foarte îndepărtat (mai ales din perspectiva scadenţei unui credit pe termen mai lung)? La un credit ipotecar, saltul de care vorbeam al cursului s-ar fi tradus printr-o creştere graduală a ratelor care ar fi ajuns să cântărească cu până la 50% mai mult, cum suportă acum cei ce s-au împrumutat în euro în urmă cu 10 ani (nu mai vorbim de debitorii în CHF). O creştere graduală a dobânzilor de la nivelul Robor de sub 1% până la o valoare de 4-5% ar dubla însă ratele celor cu credite ipotecare Prima Casă ce au marje de 3% peste Robor, iar o apreciere de 2 procente pentru Robor ar genera un salt de aproape 50%. La creditele de nevoi personale, lucrurile au o dinamică diferită, având în vedere marja de 7-8% peste Robor, dar n-ar fi oricum confortabil să îţi crească rata cu 50% dacă dobânda de referinţă urcă la 5%.
Iar strategiile de vânzări din prezent pentru împrumuturile populaţiei tot nu seamănă a abordare prudentă, ci trimit mai degrabă la moda bonusurilor promise pentru îndeplinirea targeturilor înainte de criză. Recent, am fost sunat de la ING pentru a fi întrebat dacă „nu vreau să am la dispoziţie imediat 10.000 lei, fără acte doveditoare?”. Era vorba, probabil, de înlocuirea adeverinţei de salariu cu consultarea bazei de date ANAF în urma unui acord dintre respectiva instituţie şi bănci, dar, şi aşa, oferirea unui împrumut nesolicitat, pare un pic forţată. Mai ales că agenţii de vânzări sunt instruiţi să obţină maximum din oferta lor, cu minimum de precizări (doar când am întrebat de costuri mi s-a indicat valoarea ratei, nu pe cea a DAE sau dobânda practicată, iar când am cerut să mi se ofere o dobândă mai mică dupa ce aflasem costurile discuţia s-a încheiat abrupt, agentul nu avea competenţe pentru o oferta personalizată, deci spaţiul pentru o negociere cu clientul e sublim dar lipseşte totuşi cu desăvârşire).